Noroc,
Săptămâna asta am scris recenzii la două cărți și vă mai povestesc mai multe despre insomnia lui Cioran despre care am editat un video scurt ceva timp în urmă :)
● Liber Arbitru, Sam Harris – recenzia cărții care încearcă să ne convingă că conceptul de “free will” e fals și că există consecințe pozitive în urma acestei realizări.
● Tlön, Uqbar, Orbis Tertius; Jorge Luis Borges – recenzia istorioarei scurte în care Argentinianul Borges își imaginează o planetă în care “lumea nu este o conjuctură a obiectelor în spațiu, ci o serie eterogenă de acte independente.”
● Emil Cioran, despre insomnie – Cioran la sigur nu-i un filosof tipic, și nici nu-i unul ce te umple cu optimism, din contra, e un cinic extrem și chiar aș spune un anti-filosof; cu toate acestea stilul lui îi confortează și îi captivează pe mulți cititori până în ziua de azi. Puțini filosofi sunt capabili să-ți accepte deprimarea și în același timp să te facă să râzi—poate doar Kafka s-ar compara cu el.
● Life as a Quest – The Antidote to a Wasted Existence – un video realizat de Academy of Ideas despre un exercițiu mental de a privi la viață ca la o aventură, și respectiv cum asemenea perspectivă ne afectează psihologia noastră.
Un citat care mi-a atras atenția:
„O marionetă este liberă atâta timp cât își iubește corzile.”
— Sam Harris
Cărțile pe care le-am citit recent:
Liber Arbitru (“Free Will”, Sam Harris, 2012, versiunea Kindle) – O privire destul de dezamăgitoare și superficială asupra iluziei liberului arbitru. Așa cum au menționat alții înaintea mea, aceasta ar fi trebuit să fie o postare (sau mai multe) pe blog, nu o carte. Înțeleg argumentele și sunt de acord cu unele dintre ele și nu sunt de acord cu altele, dar nu asta-i ideea. Sunt dezamăgit de cât de scurte și nefilosofice au fost ruminările sale pe diverse implicații ale faptului că ne dăm seama că liberul arbitru este o iluzie (ceea ce este mai mult ca probabil adevărat). Implicațiile sunt atât de vaste încât autorul ar fi trebuit să petreacă mult mai mult timp discutând influența sa asupra sistemului de justiție, a psihologiei noastre individuale și de grup, a educației copiilor etc.
Doar mă încălzise, și Harris decide să încheie cartea, deoarece crede că „și-a îndeplinit sarcina” și „nu se poate gândi la nimic altceva să spună despre acest subiect”. Mi se pare amuzant, pentru că așa-numiților filosofi le este, de obicei, greu să se închidă și să-și spună punctele succint, dar iată că Sam e pe cealaltă extremă aruncând câteva firimituri și crezând că sunt suficient de profunde pentru a-și susține teza—iar problema nu este nici măcar că nu dovedește teza (iluzia liberului arbitru este acum acceptată pe scară largă în domeniile științifice), ci că nu oferă argumente bune despre modul în care realizarea faptului că libera voință este o iluzie va îmbunătăți societatea noastră.
Iată teza principală a acestei cărți:
"Liberul arbitru este o iluzie. Voințele noastre pur și simplu nu sunt creația noastră. Gândurile și intențiile rezultă din cauzele de fond pe care nu le știm și asupra cărora nu exercităm un control conștient." (p. 5)
Și mai departe el extinde această idee:
„Intenția de a face un lucru și nu altul nu își are originea în conștiință—mai degrabă apare în conștiință, la fel ca orice gând sau impuls care i s-ar putea opune.” (p. 8)
Până acum e OK. Teza este suficient de bună și există date neurologice care pot să o susțină, ca atunci când „Cercetătorii au găsit două regiuni ale creierului care conțineau informații despre care buton îl vor apăsa participanții între 7 și 10 secunde înainte de luarea deciziei în mod conștient.” (p. 8)
Cu alte cuvinte, ne pare că avem libertate completă de a face orice ne dorim, dar, în realitate, creierul nostru a stabilit deja ce vom face. „Atunci devii conștient de această „decizie” și crezi că ești în procesul de luare a acesteia.”
Sam face, de asemenea, o distincție între acțiunile voluntare și cele involuntare (și da, nu există liber arbitru în niciuna dintre ele):
„Desigur, există o distincție între acțiuni voluntare și involuntare, dar nu face nimic pentru a susține ideea comună a liberului arbitru (și nici nu depinde de ea). O acțiune voluntară este însoțită de intenția simțită de a o realiza, în timp ce o acțiune involuntară nu este. Fără ca s-o spun, această diferență se reflectă la nivelul creierului. Iar ceea ce intenționează să facă în mod conștient o persoană spune multe despre ea.” (p. 12)
Cu alte cuvinte, are sens să tratezi diferit un criminal față de cineva care a omorât o persoană din întâmplare, dar problema este că nu știm de unde vin intențiile—sunt, totuși, în mare parte un mister.
„Sentimentul nostru de liber arbitru rezultă din eșecul în aprecierea acestui lucru: nu știm ce intenționăm să facem până când nu apare intenția. A înțelege acest lucru înseamnă a ne da seama că nu suntem autorii gândurilor și acțiunilor noastre în modul în care oamenii presupun în general. ” (p. 13)
El continuă apoi să explice 3 abordări filosofice diferite față de liberul arbitru:
1. Determinism - Determiniștii cred că liberul arbitru este o iluzie, deoarece comportamentul nostru este pe deplin determinat de cauze de fond. (Harris este un determinist)
2. Libertarism - „Libertarii își imaginează că agenția umană trebuie să se ridice magic deasupra planului cauzalității fizice. Libertarii invocă uneori o entitate metafizică, precum sufletul, ca vehicul al voințelor noastre care acționează liber. ” (pp. 15-16)
3. Compatibilism - „Compatibiliștii susțin totuși că deterministii și libertarii sunt amândoi confuzați și că liberul arbitru este compatibil cu adevărul determinismului.” (p. 16)
Ulterior, Harris continuă să explice opinia compatibilistă predominantă, care „susține liberul arbitru într-un univers determinist”. El „atacă” în principal prietenul său Daniel Dennett, care este compatibilist. Harris consideră că abordarea compatibilistă a liberului arbitru este similară teologiei—ei par să creadă că, chiar dacă noi nu suntem cei care ne creăm deciziile, acel „lucru” (sufletul? ) care ne creează deciziile fără ca noi să știm tot e parte din “eul” nostru, doar că noi nu-l percepem așa.
Harris critică această părere făcând analogia cu procesele noastre ale corpului: inima noastră bate, sângele nostru poate pompa, alimentele pot să fie digerate și tot asta e o parte din noi, dar nu facem în mod conștient acest lucru: nu decidem cum acționează ficatul nostru și câți (sau care) hormoni sunt eliberați în situații de stres.
Personal mi se pare o critică leneșă (și reducționistă), dar necătând la asta sunt oarecum de acord cu Sam în această privință și îmi place în mod deosebit analogia pe care o face cu praful de stele (stardust):
„Adevărul psihologic este că oamenii se simt identici cu un anumit canal de informații în mintea lor conștientă. Dennett afirmă pur și simplu că suntem mai mult decât atât—suntem echivalenți cu tot ceea ce se întâmplă în interiorul corpului nostru, indiferent dacă suntem conștienți de asta sau nu. Acest lucru este ca și cum am spune că suntem făcuți din praf de stele—ceea ce-i adevărat. Dar nu ne simțim ca praful de stele. Și cunoașterea că suntem praf de stele nu ne determină intuițiile morale sau sistemul nostru de justiție penală.” (pp. 22-23)
În același timp, ceea ce văd aici este o ciocnire de noțiuni diferite de „liber” - determiniștii (precum Sam Harris) gândesc la cuvântul „liber” într-un sens absolut, empiric și aproape utopic, în timp ce compatibiliștii (precum Dennett) gândesc la cuvântul „liber” într-un mod mai abstract—„O marionetă este liberă atâta timp cât își iubește corzile.” (p. 20) Aceasta este o problemă de definiție care nu este abordată cu adevărat și aceasta este una dintre dezamăgirile mele în legătură cu această carte: Harris presupune că toți avem aceeași definiție a „libertății” ca și el, și asta apare ca un pic arogant sau pur și simplu disprețuitor (fără a explica de ce).
Harris îi dă dreptate lui Dennett că a evidențiat diferența dintre determinism și fatalism (care este o distincție importantă):
Harris aduce o situație ipotetică în care „un bărbat care a fost crescut de părinți minunați și care nu a abuzat niciodată în mod intenționat a împușcat și a ucis o tânără pe care nu a cunoscut-o niciodată ‘doar pentru dragul distracției’. Un RMN (MRI - magnetic resonance imaging) al creierului bărbatului a dezvăluit o tumoare de dimensiunea unei mingi de golf din cortexul său prefrontal medial (o regiune responsabilă de controlul emoției și al impulsurilor comportamentale)." (p. 50)
El susține că „dacă nu i-am putea vindeca starea, tot ar trebui să-l blocăm pentru a-l împiedica să comită alte infracțiuni, dar nu l-am urî sau nu-l condamnăm ca fiind rău.” (p. 54), care este o viziune foarte idealistă asupra naturii umane. Faptul că eu și Harris am putea fi de acord că el nu era „rău” și doar bolnav psihic nu anulează sentimentul mai frecvent de ură pe care oamenii îl vor simți oricum, pentru că așa suntem și așa am evoluat ca specie. Nu știu ce model de ființă umană are în minte Harris, dar dacă își imaginează că ființa umană obișnuită are o diplomă în filosofie și un doctorat în neuroștiință, bea cafea scumpă în fiecare zi și are timp să citească mai multe cărți săptămânal și are un podcast, apoi are nevoie de un “reality check”.
„Nici o ființă umană nu este responsabilă pentru genele sale sau pentru educația sa, cu toate acestea avem toate motivele să credem că acești factori îi determină caracterul. Sistemul nostru de justiție ar trebui să reflecte o înțelegere a faptului că oricare din noi ar fi putut avea un noroc foarte diferit în viață. De fapt, pare imoral să nu recunoaștem cât de mult noroc este implicat în moralitatea în sine.” (p. 54)
Sunt de acord, Sam. Dar acest lucru mi se pare aproape imposibil de pus în aplicare atunci când majoritatea sistemelor de justiție se bazează pe existența liberului arbitru.
„După cum au subliniat Dan Dennett și mulți alții, oamenii în general confundă determinismul cu fatalismul. Aceasta dă naștere la întrebări precum „Dacă totul este hotărât, care-i rostul să mai fac ceva? De ce să nu stau doar și să văd ce se întâmplă?’ Aceasta este o confuzie pură. A sta și a vedea ce se întâmplă este ea însăși o alegere care va produce propriile consecințe. De asemenea, este extrem de dificil de făcut: Încearcă doar să stai în pat toată ziua așteptând să se întâmple ceva; te vei găsi asaltat de impulsul de a te ridica și de a face ceva, ceea ce va necesita eforturi tot mai eroice pentru a rezista.” (pp. 33-34)
Harris presupune că „a deveni sensibil la cauzele de fond ale gândurilor și sentimentelor unuia poate, în mod paradoxal, permite un control creativ mai mare asupra vieții unuia”. Aceasta este, sincer să spun, o afirmație foarte subiectivă. Dar apoi din nou, el a spus „poate”, nu „va”, așa că nu este nici el sigur de efectele pe care această realizare le va avea asupra minții noastre—și tocmai acest fapt mi se pare cel mai interesant, și Harris îl ignoră (aproape) complet. Păcat, pentru că, dacă ar fi petrecut ceva timp filosofând mai mult, el ar fi putut dezvolta argumente mai bune și mai nuanțate, care i-ar îmbunătăți considerabil punctul de vedere.
„Nevoia de răsplată depinde de faptul că nu vedem cauzele care stau la baza comportamentului uman.” (p. 55)
Adevărat, dar depinde și de realitățile evoluției umane—suntem în mare parte creaturi emoționale. Totuși Harris abordează mai detaliat această problemă, aducând exemplul unui articol scris de Jared Diamond în The New Yorker în care „El compară experiențele a două persoane: prietenul său Daniel, un ‘highlander’ din Noua Guinee care a răzbunat moartea unui unchi paternal; și socrul său răposat, care a avut ocazia să-l omoare pe bărbatul care i-a ucis întreaga familie în timpul Holocaustului, dar a ales în schimb să-l predea la poliție. (După ce a petrecut doar un an în închisoare, criminalul a fost eliberat.) Consecințele răzbunării în primul caz și a cumpătării în cel de-al doilea nu ar fi putut fi mai clare. În timp ce sunt multe de spus împotriva culturii vendetelor din zonele terestre din Noua Guinee, răzbunarea lui Daniel i-a adus o alinare ușoară. În timp ce socrul lui Diamond și-a petrecut ultimii 60 de ani din viață „chinuit de regret și vinovăție.” (p. 57)
Astfel, răzbunarea face parte din noi, nu putem scăpa de această realitate, am evoluat astfel, am ucis membri ai altor triburi pentru că au omorât membri ai tribului nostru și așa am supraviețuit. Deci „În mod clar, răzbunarea răspunde la o nevoie psihologică puternică la mulți dintre noi.” (p. 57)
„Poate fi adevărat că pedepsele stricte—mai degrabă decât simpla reținere sau reabilitare—sunt necesare pentru a preveni anumite infracțiuni. Dar pedepsirea oamenilor pur și simplu din motive pragmatice ar fi foarte diferită de abordarea pe care o adoptăm în prezent.” (p. 59)
„Motivele sale pragmatice” sunt „Acolo unde oamenii se pot schimba, putem cere să facă acest lucru. În cazul în care schimbarea este imposibilă sau în cazul care nu răspunde cerințelor, putem alege o altă metodă. Pentru a ne îmbunătăți pe noi înșine și societatea, lucrăm direct cu forțele naturii, căci nu există altceva decât natura cu care să lucrăm.” (p. 62)
În primul rând, cine dracu este „noi” și cine decide asta? Pare o utopie utilitară. De asemenea, „lucrăm direct cu forțele naturii”—cum intenționezi să faci asta? Ne schimbăm natura umană? Biologia noastră? Sigur, good luck with that, Sam.
„Cât de mult o persoană merită să fie lăudată pentru că nu este leneșă? Deloc. Lăcomia, la fel ca sârguința, este o afecțiune neurologică.” (p. 62)
Pot vedea totuși cât de proastă este această credință. Cum ai de gând să îți educi copilul? „Nu îți face griji că ești leneș, este doar starea ta neurologică”, sigur, Sam, n-am răbdare să văd succesul la asemena educație.
Această carte este o introducere oarecum decentă în problema liberului arbitru, dar dacă vrei o analiză filosofică și neurologică minuțioasă, uită-te în altă parte.
Nu văd cum problema liberului arbitru va fi rezolvată o dată pentru totdeauna în viitorul apropiat. Până când nu vom înțelege ce este de fapt conștiința (ceea ce ar putea să nu se întâmple niciodată), nu vom ajunge mai aproape de a explica originile misterioase ale gândurilor noastre.
„Nu îți controlezi mintea—pentru că, în calitate de agent conștient, ești doar o parte din mintea ta, fiind la mila altor părți. Poți face ceea ce decizi să faci, dar nu poți decide ceea ce vei decide să faci.” (pp. 37-38).
Notă: 2.5 / 5
Tlön, Uqbar, Orbis Tertius; Jorge Luis Borges (1940, versiunea Kindle) – O poveste criptică în care Borges își imaginează o planetă misterioasă și fictivă cu diferite națiuni în care „Limba lor, cu derivatele sale—religie, literatură și metafizică—presupune idealism. Pentru ei, lumea nu este o conjuctură a obiectelor în spațiu, ci o serie eterogenă de acte independente. Nu există substantive în ipoteza ‘Ursprache’ a lui Tlön, care este sursa limbii vii și a dialectelor; există verbe impersonale calificate prin sufixe sau prefixe monosilabice care au forța adverbelor. De exemplu, nu există niciun cuvânt care să corespundă substantivului Lună, dar există un verb ‘a ne Luni’ sau Lunind.” (p. 23)
Este o idee bizară, dar este surprinzător de bine dezvoltată—chiar dacă povestea este scurtă, Borges descrie lumea de pe Tlön suficient de detaliat pentru ca cititorul să-și imagineze o cultură de ființe care ne sunt cu adevărat străine nouă și modului nostru de a trăi, și totuși având propriul set de reguli pe care le urmează. De asemenea, pagina de Wikipedia despre această poveste a menționat că filosofia occidentală nu ar fi posibilă fără substantive:
„Într-o lume în care nu există substantive—sau unde substantivele sunt compuse din alte părți ale vorbirii, create și aruncate în funcție de un capriciu—și nu există lucruri, cea mai mare parte a filosofiei occidentale devine imposibilă.” (Wikipedia)
Deci, într-un fel, Borges pare să ne trollească pe noi, simplii muritori. Ce tip nebun, nu?
Planeta Tlön, deși are națiuni diferite, este o monocultură, una extrem de idealistă, în care oamenii săi „concep Universul ca pe o serie de procese mentale a căror desfășurare trebuie înțeleasă doar ca o secvență de timp.” (p. 24). Sau, cu alte cuvinte, ei consideră psihologia ca disciplină științifică principală și toate celelalte îi sunt subordonate:
„Cu alte cuvinte—ei nu concep spațiul ca veșnic în timp. Percepția unui nor de fum la orizont și, mai târziu, a satului luând foc și, mai târziu, a unei țigări pe jumătate stinsă care a provocat conflagrația ar fi considerat un exemplu de asociere de idei. Acest monism, sau idealism extrem, invalidează complet știința. A explica sau a judeca un eveniment înseamnă a-l identifica sau uni cu altul. În Tlön, o astfel de legătură este o etapă ulterioară în mintea observatorului, care nu poate în niciun fel să afecteze sau să lumineze etapa anterioară. Fiecare stare de spirit este ireductibilă. Simplul act de a-i da un nume, adică de a-l clasifica, implică o falsificare a acestuia." (pp. 24-25)
Într-un fel, poate fi sugerat implicit faptul că este o cultură în care tăcerea are valoare reală? Nu sunt sigur, dar este intrigant. Pe acea planetă tăcerea este bună în sine, nu este nevoie să numești și să clasifici totul, iar în încercarea de a denumi ceva, îi poți pierde esența. Acum că mă gândesc la asta, pare foarte oriental, ceva de-a face cu Taoismul, poate?
„Metafizicienii din Tlön nu caută adevărul și nici măcar o apropiere a acestuia; sunt în căutare după un fel de uimire.” (p. 25)
De asemenea, acest monism reflectă modul în care cultura lor au de-a face cu autorii de cărți și alți artiști, o lume în care conceptul de plagiat nu există, deoarece „toți autorii sunt unul singur” — acest detaliu este probabil cel mai greu de imaginat și pare indeosebi de ciudat:
„Și în chestiuni literare, noțiunea dominantă este că totul este opera unui singur autor. Cărțile sunt rareori semnate. Conceptul de plagiat nu există; s-a stabilit că toate cărțile sunt opera unui singur scriitor, care este atemporal și anonim. […] O carte care nu include opusul sau contra-carte, este considerată incompletă. ” (p. 28).
Pare să sugereze o conștiință colectivă la care fiecare contribuie în felul său. O fi această conștiință colectivă Dumnezeu? O tiranie despotică? Altceva? O fi o simplă bolboroseală? O satiră a orientalismului sau a pseudo-psihologiei? Poate. Poate nu. Borges te lasă să decizi singur, el în mod clar nu este unul care să-ți dea concluzii cu lingurița.
Îmi place în mod deosebit ideea lui de „hrönir”—un duplicat de ceva ce ar putea fi făcut din duplicate în sine și așa mai departe. Modul în care Borges descrie asta pare să implice faptul că satirizează noțiunea de „creații originale” în cultura noastră umană—plagiem cu toții de la cineva care a plagiat de la altcineva (ad infinitum), este inevitabil. Dar, în același timp, poate fi interpretat ca un compliment pentru ingeniozitatea noastră—plagiatul și stocarea informațiilor ne-au permis să construim civilizații care au depășit o singură conștiință—într-un fel, bibliotecile noastre, științele, descoperirile, limbile sunt toate opera unei „conștiințe colective” care copie, face noi descoperiri și transmite informații. Această planetă idealistă a lui Tlön nu este complet imaginară până la urmă, deoarece are asemănări cu a noastră:
„Un fapt curios: hrönir de gradul al doilea și al treilea—adică hrönir derivat de la un alt hrön, și hrönir derivat de la hrönul altui hrön—exagerează defectele originalului; cei de gradul al cincilea sunt aproape uniformi; cei din al nouălea pot fi confundați cu cei din al doilea; iar cei din al unsprezecelea grad au o puritate a formei pe care originalii nu o posedă. Procesul este unul recurent; un hrön de gradul al XII-lea începe să se deterioreze în calitate. Mai ciudat și mai perfect decât orice hrön este uneori ‘ur’, care este un lucru produs prin sugestie, un obiect adus de speranță. Lucrurile se duplică în Tlön. Acestea au tendința în același timp de a se șterge, de a-și pierde detaliile atunci când oamenii le uită. Exemplul clasic este cel al unui prag de piatră care a durat atât timp cât a fost vizitat de un cerșetor și care s-a stins din vedere la moartea sa. Ocazional, câteva păsări, poate un cal, au salvat ruinele unui amfiteatru." (pag. 30)
Și totuși, aici mă întreb… dacă ceea ce am spus până acum este complet greșit și dacă Borges a scris această poveste micuță doar pentru a râde de noi săracii cititori; și dacă ar fi făcut-o, nu aș fi prea supărat, deoarece este un troll de calitate înaltă.
Notă: 3.5 / 5
Un video pe care l-am editat:
Emil Cioran, despre insomnie -
"Există o mare, o infinită legătură între insomnie şi disperare." — Emil Cioran
Cioran a fost un insomniac majoritatea vieții sale (cam de la vârsta de 20 de ani). În scrierile sale, el deseori menționează insomniile și plimbările nocturne. Insomnia i-a determinat și influențat filosofia sa cinică, deziluzionată, și disperată:
"Am încetat să dorm și consider că e cea mai mare tragedie care putea să se întâmple. În toate orele, am umblat pe străzi ca un fel de fantomă. Tot ce am scris mult mai târziu a fost lucrat în acele nopți."
*Apropo despre insomnie, dădusem de un articol interesant (în engleză) care evaluează mai multe păreri ale filosofilor despre insomnie.
Voi cita (și voi traduce) câteva părți care mi-au plăcut:
Insomnia i-a intrigat pe gânditori încă depe timpurile antice, un interes care continuă și astăzi, în special în Europa. Ce lumină explora filosofia întunericului nopții asupra insomniei, în special pentru acel insomniac chintesențial?
Filosofia nu este un prieten al somnului. În Legile sale (cca. 350 î.Hr.), Platon argumenta, „Când un om doarme, nu este mai bun decât dacă ar fi mort; iar cel care iubește viața și înțelepciunea nu va mai dormi decât este necesar pentru sănătate”. Clement al Alexandriei spunea: „Nu există vreun folos pentru un om ce doarme, întrucât nu există folos pentru un om mort ... Dar cine dintre noi este cel mai solicitat pentru a trăi adevărata viață și pentru a distra sentimente nobile, va rămâne treaz pentru cât mai mult timp posibil."
„Nevoia de somn nu este în suflet”, a scris el, „pentru că sufletul este activ neîncetat”. În Dincolo de bine și rău (1886), Nietzsche a predicat că obiectivul înalt al europenilor buni "este trezirea în sine".
Aristotel a spus că toate animalele dorm. În secolul XX, filosoful român Emil Cioran a adăugat în „Pe culmile disperării” (publicat pentru prima dată în 1934): „Numai umanitatea are insomnie”. Emmanuel Levinas, autorul totalității erotice și metafizice Totality and Infinity (1961), și-a imaginat filosofia pentru a fi o chemare la „responsabilitatea infinită, la o trezire neobosită, la o insomnie totală”. Ce savant nu a auzit acea chemare, sacrificarea somnului, încordarea ochilor și riscul sănătății în căutarea unui adevăr sau transcendență?
Încă din romanul lui Sartre din 1949, Troubled Sleep (La mort dans l'âme), filosofiile asortate ale insomniei “vorbeau” mai ales franceza. Paris a devenit un refugiu pentru filosofi precum Levinas, care fugeau de naziști sau sovietici, sau ca Cioran, în căutarea faimei. Al Doilea Război Mondial și urmările sale au dat filosofiei franceze multe de gândit și o mulțime de motive pentru a-ți pierde somnul.
Cioran a fost cinicul cel mai mare al filosofiei insomniei, presupun în principal pentru că era un insomniac, un morocănos, deziluzionat și obosit.
Cioran a pus egoismul insomniei în față și în centru. "Vei suferi de orice și de exces: vântul va părea gâfâit; fiecare atingere a unui pumnal; zâmbete, bâlci; fleacuri, cataclisme. Trezirea poate ajunge la sfârșit, dar lumina ei supraviețuiește în tine; nu se vede în întunecat cu impunitate, nu-și adună lecțiile fără pericol; există ochi care nu mai pot învăța nimic de la soare și suflete afectate de nopți din care nu se vor recupera niciodată ”, a scris el. Insomniacul este obligat să se gândească la insomnie și la ce face gândirea. Într-o clipire de ochi, insomnia alunecă de la gândire la obsesie, de la îndoială stăruitoare la masochism fără milă și misantropie. Insomnia are momente de o luciditate extraordinară, dar are și capcane și amăgire de măreție. "Tiranul este treaz—asta îl definește", ne-a spus Cioran.
Nici o filosofie nu ar dura o noapte fără contradicții. Insomnia are acestea: Îți distruge corpul și îți umflă ego-ul. Ea mărește și ea micșorează. Insomnia flatează, la fel precum filosofia.
Urmărit de regret, Cioran s-a străduit să pună filosofia în spatele lui, ca o umbră tot mai mare. În Tratat de descompunere (1949), a inserat o „Invocare la insomnie”, care o personifică și o laudă. „Insomnia, tu ... într-o singură noapte acorzi mai multe cunoștințe decât zilele petrecute în repaus și, pentru pleoapele înroșite, dezvălui un eveniment mai important decât bolile fără nume sau dezastrele timpului! ... Am apelat la filosofie, dar nu există nici o idee care să se mângâie în întuneric, niciun sistem care să reziste acestor viguri. Analizele de insomnie anulează toate certitudinile."
Cioran a concluzionat: „Începem să trăim autentic doar acolo unde filosofia se termină, la epava ei, când am înțeles nulitatea teribilă, când am înțeles că este zadarnic să recurgem la ea, că nu este de ajutor”. Neajutorat, Cioran a dispărut în Alzheimer și a murit în 1995.
Un video pe care l-am privit recent:
Life as a Quest – The Antidote to a Wasted Existence – “Adventure shatters the oppressive, insistent reality as if it were a piece of glass. It is the unforeseen, the unthought-of, the new. Each adventure is a new birth of the world, a unique process. How can it fail to be interesting?”
— José Ortega y Gasset, Meditations on Quixote
As creatures of habit we derive comfort from our well-established routines. Our routines help us impose order on an unpredictable environment, and good habits repeated daily are one of the keys to success in life and career. But for some of us our habits and routines are not the promoter of a great life but instead are webs of thought and behavior that imprison us and limit our potential, and so the thought of them can elicit feelings of futility and dread.
“There are many, lucky or unlucky, for whom the course of their lives shows little or no departure from these well-ordered routines. As comforting as this may seem, in the end it is also an unspeakable horror.”
— Teofilo F. Ruiz, The Terror of History
…
*Citește continuarea aici.
*Sau privește video-ul aici.
O întrebare asupra căreia poți medita:
Crezi că existența (sau inexistența) unui liberul arbitru (free will) are vreo importanță reală pentru societățile umane?
....
Crezi că acest email va fi util unui prieten?
Dă-i un “forward” sau trimite-le linkul la abonare: podcastmeditatii.com/aboneaza
....
Ca întotdeauna, întrebările, comentariile și criticile sunt binevenite; îmi poți răspunde la acest email :)
Vorbim peste o săptămână,
- Andrei