Salut,
Oleacă (tare) cu întârziere, dar iată temele săptămânii (atenție, se așteaptă precipitații mari cu Borges; eu-s un pic obsedat de el acum):
● Regele Lear, William Shakespeare – Hu, deci am ajuns și la Shakespeare! Îl citesc în original și deci pot confirma că limbajul e dificil, în mare parte din cauza arhaismelor, dar cartea pe care o citesc are notițe la fiecare pagină în care sunt explicate aceste arhaisme. N-am finisat-o încă (citit vreo 50%), dar prima impresie e chiar foarte pozitivă. Detalii vezi mai jos.
● Neîncrederea în Sine: Jorge Luis Borges – un eseu video în care am încercat un format nou. Mi-a plăcut să lucrez la el și feedback-ul a fost în mare parte pozitiv — deci așteptați-vă la video-uri similare din când în când în vitor; am petrecut ceva timp la el (de la scriptare la filmare și la editare), probabil e scuza și dovada de ce am întârziat cu email-ul din această săptămână :)
● Loteria din Babilon; Jorge Luis Borges – recenzia istorioarei scurte despre o loterie misterioasă din Babilon care cică ne-ar influența lumea până în zilele noastre. Universul este o întâmplare, un generator de lucruri, de circumstanțe, de soartă, de noroc, numește-l cum vrei—totul a început acolo, în Loteria Babilonului, inițiată de o „Companie” secretă; da, este o poveste foarte conspirativă și da, este minunată. (Linkul are recenzia mea în engleză, în română o găsiți mai jos)
● Infinity according to Jorge Luis Borges – un video realizat de TED-ed despre misteriozitatea scrisului lui Borges, care e socotit de mulți ca inventatorul stilului “magical realism”; video e scurt (4 minute) și are animații captivante.
Un citat care mi-a atras atenția:
„Pe timpurile mele nu erau best-seller-uri şi nu puteam să ne prostituăm. Nimeni nu era dispus să cumpere prostituţia noastră.”
— Jorge Luis Borges
Video-ul pe care l-am postat recent:
Neîncrederea în Sine: Jorge Luis Borges – “În ceea ce mă priveşte eu nu am ambiţii. Cred că e vorba de o eroare, că oamenii mi-au dat prea multă importanţă. Sunt un scriitor supraevaluat. În acelaşi timp vă sunt recunoscător tuturor că mă luaţi în serios. Eu nu mă iau.”
Acestea erau cuvintele lui Jorge Luis Borges, un scriitor din Argentina născut în 1899. A fost un băiat timid care și-a depășit treptat timiditatea prin scrierea ficțiunii, fiind inspirat din poveștile Don Quijote și Huckleberry Finn. Pentru a câștiga un ban, luase un post important în ‘38 la o bibliotecă din Buenos Aires, rămânând acolo nouă ani nefericiți.
De ce erau nefericiți? Păi imaginează-ți așa situație: Tot în același an moare tatăl său, și tot în același an Borges suferise de o rană severă la cap care aproape l-a ucis. Dar la ai săi 39 de ani, această experiență pare să-l fi descătușat să creeze mai mult. În următorii 8 ani a produs cele mai bune lucrări ale sale, care au dezvăluit pentru prima dată întreaga sa lume de vis, o versiune ironică sau paradoxală a celei reale, cu un limbaj propriu și sisteme de simboluri.
În 1955, devine director al Bibliotecii Naționale din Argentina. Însă el deseori se desconsidera pe el însuși ca scriitor și spunea că era mai degrabă un cititor și că există mulți alți autori mai buni ca el:
“Nu vreau să las niciun mesaj, doar îi sfătuiesc să citească alţi autori, să mă uite; uitaţi de Borges, sunt atâţia alţii mult mai buni.”
La vârsta de 55 de ani el devenise complet orb, din cauza unei afecțiuni ereditare care îl atacase și pe tatăl său și îi diminuase progresiv propria vedere din 1920 încoace. Acest fapt l-a obligat să abandoneze scrierea de texte lungi și să înceapă să dicteze poezii) mamei sale sau prietenilor, și să ofere prelegeri publicului.
Opera sa a devenit o parte importantă a literaturii secolului XX. Dar el a obținut popularitate doar în anii săi 60, când era deja orb. El adesea își critica propria sa muncă, considerând că nu este suficient de bună și că „ar fi mai bine să fie un om de acțiune”
El a scris odată, „întrucât majoritatea oamenilor mei fuseseră soldați și știam că nu voi fi un soldat niciodată, îmi era rușine, destul de devreme, să fiu un tip de carte și nu un om de acțiune.”
*privește continuarea aici.
Cartea pe care o citesc acum:
Regele Lear (“King Lear”, William Shakespeare, 1605; versiunea paperback) – Pfau, cât de distractivă poate fi o dramă scrisă pentru teatru în secolul 17? Foarte! E tot aici: intrigi, relații complicate între împărății și între tată și fică, sabotaje, trădări, și nu în ultimul rând înjurături! Și ce înjurături, wow, Shakespeare—în doar 60 de pagini pe care le-am citit am aflat probabil vreo 50 înjurături noi în engleză.
Poftim un pasaj în original în care Kent (un tip care are intenții oneste la început dar pe urmă își dă seama că onestitatea departe nu-l duce) îl înjură pe bietul Oswald (servitorul lui Cordelia—fiica Regelui Lear):
“A knave, a rascal, an eater of broken meats; a base, proud, shallow, beggarly, three-suited, hundred-pound, filthy worsted-stocking knave; a lily-livered, action-taking, whoreson, glass-gazing, superserviceable, finical rogue; one-trunk-inheriting slave; one that wouldst be a bawd in way of good service, and art nothing but the composition of a knave, beggar, coward, pander, and the son and heir of a mongrel bitch; one whom I will beat into clamorous whining if thou deniest the least syllable of thy addition.” (p. 46)
Woah, holy shit, Shakespeare. Și asta-i doar un pasaj. Dar dând glumele la o parte, povestea chiar îmi place, și în genere este ceva special în a citit piese de teatru (îmi place să-mi imaginez scena, actorii și reacțiile publicului), e o experiență aparte. Dar nu e ușoară, chiar pentru un vorbitor bun de engleză ca mine—foarte multe arhaisme și cuvinte care îi aparțineau exclusiv lui Shakespeare (omul a inventat o mulțime de cuvinte noi la urma urmei). Deci e un pic frustrant să privești la notițe și dicționar la fiecare pagină, dar te deprinzi, te face să citești mai încet și să-ți imaginezi scenele mai detaliat.
Intriga poveștii e că Regele Lear are 3 fiici—2 dintre care deja sunt măritate, și a 3-a (Cordelia) e încăpăținată și se ceartă cu tatăl său, care la rândul lui tot e încăpăținat și impulsiv; apoi pe lângă asta sunt intrigi și interese din alte părți, și totul ponește un fel de „butterfly-effect” tipic tragediilor Greci în care drama e într-o ascensiune constantă până când erupe într-un deznodământ tragic (presupun că istoria nu se termină fericit, totuși e Shakespeare, asta nu ți-e „Eat, Pray, Love”). Rămâne s-o citesc și să scriu o recenzie mai detaliată mai târziu.
Povestea pe care am citit-o recent:
Loteria din Babilon; Jorge Luis Borges (1940, din cartea “Ficciones”; versiunea Kindle) – O poveste fascinantă (sau un exercițiu mental și filosofic) în care un narator nedemn de încredere așteaptă să urce pe o navă, în timp ce se grăbește să ne spună despre o loterie misterioasă din Babilon care ne influențează lumea până în zilele noastre—credem că universul este o întâmplare, un generator de lucruri, de circumstanțe, de soartă, de noroc, numește-l cum vrei—totul a început acolo, în Loteria Babilonului, inițiată de o „Companie” secretă; da, este o poveste foarte conspirativă și da, este minunată.
„Am știut ce nu au simțit grecii: incertitudinea”. declară naratorul, făcând aluzie la modul în care grecii antici vedeau lumea ca un cosmos ordonat gestionat de zei, în timp ce începe să povestească despre originea Loteriei (care prin definiție este întâmplătoare, nu ghidată prin prisma corect-greșit).
"Tatăl meu a povestit că în antichitate—o chestiune de secole; de ani?—Loteria din Babilon a fost un joc cu caracter plebeian. El a spus (nu știu cu ce grad de adevăr) că bărbierii au dat bucăți dreptunghiulare de os sau pergament decorat în schimbul monedelor de cupru. La mijlocul zilei a avut loc o tragere la sorți: câștigătorii au primit, fără alte coroborări din întâmplare, monede cu argint. Procedura, după cum vedeți, a fost elementară."
Dar aceste loterii nu au durat, au fost plictisitoare și nu exista niciun risc real implicat, niciun pericol. Așa că cineva a făcut o reformă mică, dar importantă: a introdus un „bilet de pedeapsă” pentru fiecare 30 de bilete favorizate—un fel de “russian roullete” pentru a-ți ridica pulsul. Și a funcționat, destul de curând, majoritatea babilonienilor au fost agățați de această loterie—dintr-o dată, toți au vrut să participe, iar cei care nu erau interesați erau batjocoriți:
"Acest ușor pericol—pentru fiecare treizeci de numere favorizate, ar exista un singur număr advers—a trezit, așa cum era firesc, interesul publicului." (oamenilor le place suferința altora, sau riscul îi atrage? Ambele?)
Apoi s-au complicat lucrurile, câștigătorii au trebuit să fie protejați, iar învinșii pedepsiți, astfel s-a născut o anumită „Companie”, o organizație (aparent) fără chip care a gestionat Loteria:
"Compania (astfel a început să fie cunoscută la acea vreme) a fost obligată să ia măsuri pentru protejarea câștigătorilor, care nu își puteau încasa premiile decât în cazul în care aproape întreaga sumă a amenzilor ar fi fost deja colectată. Judecătorul i-a condamnat să plătească amenda inițială plus costuri sau să petreacă un număr de zile în pușcărie. Fiecare pierzător a ales închisoarea, pentru a înșela compania. Compania—cu puterea sa ecleziastică, metafizică—a fost derivată din acest fapt."
Miza a continuat să devină din ce în ce mai mare, iar oamenii au devenit din ce în ce mai anxioși ca urmare (sună familiar?):
"Singura neliniște a tuturor, săraci și bogați deopotrivă, de a participa în egală măsură la loterie, a inspirat o agitație indignată, a cărei amintire anii nu i-a șters."
Însă, în mod firesc, pe măsură ce miza a crescut, a urmat și haosul: mai multă crimă, mai mult sânge, mai multe conspirații, mai multă ură între indivizi. Soluția? Compania a câștigat mai multă putere publică pentru a aduce mai multă ordine. „Această unificare a fost necesară, având în vedere vastitatea și complexitatea noilor operațiuni”.
Îmi place cum Borges face aluzie la limbajul birocratic modern în acest pasaj:
"În mod incredibil, au fost încă plângeri. Compania, cu discreția sa obișnuită, nu a răspuns direct. A preferat să scrie un scurt argument—care acum figurează printre scripturile sacre—în resturile unei fabrici de măști".
Există analogii evidente cu lumea reală—corporații sau guverne cu mașinării complexe care câștigă mai multă putere pentru a controla „haosul”, deoarece, la general vorbind, oamenilor le place ideea de libertate mai mult decât libertatea reală:
"Cât de improbabil n-ar suna, dar nimeni nu a încercat până atunci să instituie o teorie generală a jocurilor. Un babilonian nu este foarte speculativ. El respectă judecățile destinate, își predă viața lor, își pune speranțele, teroarea în ele, dar nu i se întâmplă niciodată să investigheze legile lor labirintice, nici sferele giratorii care le dezvăluie."
De asemenea, întreaga idee a vieții noastre dictată din întâmplare, deși nu este originală, este prezentată aici ca o conspirație cu o poveste din spate care ne-a infiltrat viața de zi cu zi. În Babilon, vânzarea biletelor pentru bani este abolită și „fiecare om participă la tragerea la sorți”. Destul de curând, loteria devine o metaforă a vieții noastre—nu participăm de bunăvoie la ea, participăm automat la ea prin simplul act de a trăi:
"În al doilea rând, a forțat ca loteria să fie secretă, gratuită și generală. Vânzarea biletelor pentru bani a fost abolită. Odată inițiată în misterele din Bel, fiecare om liber a participat automat la tragerile sacre la sorți, care erau desfășurate în labirinturile zeilor la fiecare șaptezeci de nopți și care au determinat soarta fiecăruia până la următorul exercițiu".
Dar comedia (și absurdul) este că nu toate biletele de loterie sunt „importante” și că multe „trageri la sorți” care ne sunt înmânate sunt absolut nesemnificative (sau totuși nu-i așa?):
"Există, de asemenea, trageri la sorți neimportante, cu un scop nedefinit: o tragere va decreta ca un safir din Taprobane să fie aruncat în apele Eufratului; alta, ca o pasăre să fie eliberată de pe acoperișul unui turn; o alta, să fie retras un bob de nisip (sau adăugat) la nenumăratele boabe de pe o plajă. Uneori, consecințele sunt îngrozitoare."
Mai mult, „numărul tragerilor la sorți este infinit”, ceea ce înseamnă că nicio decizie nu este finală—viața nu este un film, nu există concluzii (bine, cu excepția morții).
Această "companie" (Dumnezeu? Religie? Soartă? Illuminati? Google? Mama ta?) ne-a influențat viața astfel încât "obiceiurile au fost impregnate de șanse". Și este adevărat și în viața noastră, trebuie doar să întrebi orice broker de acțiuni: ei cred în numere magice care se schimbă mereu, pentru că strigă și fac fețe serioase și fac oferte și chestii (*voce de broker de acțiuni*: „aceste numere magice sunt adevărate, îți spun eu, sunt absolut reale, profituri frate, profiiiiituuuuuri")
Dar apoi, în auto-ironia tipic Borguesiană (am inventat cuvânt nou?), naratorul (de neîncredere) sugerează că, probabil această poveste este o prostie la urma urmei:
"Eu însumi, făcând această declarație grăbită, am falsificat sau inventat o anumită măreție, o anumită atrocitate; poate, de asemenea, o anumită monotonie misterioasă ..."
Ador modul în care Borges construiește lumi complexe într-un timp scurt, apoi trolează cititorul la sfârșit cu „meh, poate nu”. Ha, ce tip.
"Această funcționare tăcută, comparabilă cu cea a lui Dumnezeu, dă naștere la tot felul de conjecturi. Una dintre ele, de exemplu, insinuează în mod abominabil că Compania este eternă și că va dura până în ultima noapte a lumii, când ultimul zeu anihilează cosmosul.Încă o altă conjectură declară că Compania este atotputernică, dar că își exercită influența doar în cele mai minuțioase chestiuni: în plânsul unei păsări, în nuanțele de rugină și în nuanțele de praf, în nopțile pisicii din zori. Există o singură conjectură, rostită din gurile eresiarhilor mascați, în sensul că Compania nu a existat niciodată și niciodată nu va exista. O conjectură nu mai puțin vicleană susține că este nepăsător indiferent că afirmă sau neagă realitatea corporației misterioase, deoarece Babilonul nu este altceva decât un joc infinit de șanse ”.
Notă: 4 / 5 (+ bonus points pentru trolling, thanks Borges.)
Un video pe care l-am privit recent:
Infinity according to Jorge Luis Borges – “What would it be like to have a limitless memory? Can the meaning of life be found in an infinite library? Is time a labyrinth or a single moment? Jorge Luis Borges explored these questions of infinity in his many works. His body of essays, poems and stories pioneered the literary style known as magical realism— and each was just a few pages long. Ilan Stavans dives into the world of Borges.”
O întrebare asupra căreia poți medita:
Care-i înjurătura ta preferată a lui Shakespeare din pasajul de mai sus? (eu încă decid între “whoreson” și “lily-livered”)
....
Crezi că acest email va fi util unui prieten?
Dă-i un “forward” sau trimite-le linkul la abonare: podcastmeditatii.com/aboneaza
....
Ca întotdeauna, întrebările, comentariile și criticile sunt binevenite; îmi poți răspunde la acest email :)
Vorbim peste o săptămână,
- Andrei