Salut,
Long time no see! N-am dispărut nicăieri, dar am cam uitat de acest newsletter. Sper să-l reînvii, dar n-o să promit ca mai înainte căci nu se va adeveri.
Am postat recent un video-eseu la care am lucrat în ultimele luni:
C.S. Lewis: Desființarea omului
Iar recenzia la cartea (cu același nume) pe care e bazat video-eseul o găsești mai jos în email.
Arta care m-a inspirat:
Greta Van Fleet – Age of Machine
Citatul care mi-a atras atenția:
"Nicio justificare a virtuții nu-i va permite unui om să fie virtuos. Fără ajutorul emoțiilor antrenate, intelectul este neputincios în fața organismului animal. Mai degrabă aș fi jucat cărți împotriva unui om destul de sceptic în privința eticii, dar crescut să creadă că ’un gentleman nu trișează’, decât împotriva unui filosof moral ireproșabil care a fost crescut printre șmecheri. În luptă, nu silogismele [logice] sunt cele care vor ține nervii și mușchii reticenți la post în a treia oră de bombardament. Sentimentalismul cel mai crud...despre un steag, o țară sau un regiment va fi de mai mare folos.”
— C.S. Lewis
Recenzia cărții:
Desființarea omului (The Abolition of Man), Clive Staples Lewis, 1943; versiunea paperback – A trecut ceva vreme de când o carte mi-a contestat atât de mult ipotezele mele despre moralitate și a trecut ceva vreme de când am văzut pe cineva care să ofere un argument puternic împotriva unui revizionism nietzschean al moralei. Am avut câteva probleme cu modul în care Lewis a portretizat oamenii de știință și oamenii care în zilele noastre ar fi numiți "teoreticieni critici" — mi s-a părut un pic caricatural —, cu toate acestea, nu pot să nu fiu de acord cu majoritatea argumentelor sale (dacă trec peste stilul retoricii sale).
Esența argumentului său ar putea fi rezumată în acest citat: "Sarcina educatorului modern nu este de a tăia jungle, ci de a iriga deșerturile." (p. 13).
Am impresia că acest obiectiv a fost de mult depășit sau uitat. În lumea post-structuralistă, postmodernă, încercăm să înotăm în mlaștini, secând în același timp orice rezervă de ceea ce ar fi considerat "bun-simț" sau "înțelepciune antică".
Am mers prea departe punând totul sub semnul întrebării, fără a avea un scop final în vedere. La un moment dat, trebuie să presupunem că ceva este bun de la sine, altfel ne descompunem (gândurile și viețile noastre) până la absurditate:
"Dacă nimic nu este evident, nimic nu poate fi demonstrat. În mod similar, dacă nimic nu este obligatoriu de la sine, nimic nu este obligatoriu în genere." (p. 41).
Problema care apare odată ce ne gândim că nimic din moralitate nu este evident este incredibil de subestimată. Știința nu poate rezolva dihotomia "este/trebuie" (vezi: Legea lui Hume), ea doar descrie ceea ce este, dar nu ne poate spune ce ar trebui să fie. Acesta din urmă a fost întotdeauna domeniul religiilor, al proverbelor, al poveștilor populare, etc. — lucruri care nu sunt științifice în niciun sens al cuvântului, dar care au fost apreciate în cea mai mare parte a istoriei umane ca fiind ghiduri evidente pentru modul în care ar trebui să trăim. Omul modern a devenit obsedat de demitizarea lucrurilor, iar aceasta este o tendință determinată în primul rând de curiozitatea noastră. Este, într-un fel, firesc să facem acest lucru. Dar, demontând ideile proaste din trecut, am pictat cu o pensulă prea largă, ștergând lucruri care ne-au fundamentat și pe noi — lucruri care au fost bune.
Ceea ce rămâne, se pare, sunt doar preferințe și dorințe:
"Când tot ceea ce spune ‘este bine’ a fost demitizat, rămâne ceea ce spune ‘vreau’. (...) Prin urmare, condiționatorii trebuie să ajungă să fie motivați pur și simplu de propria plăcere". (p. 65).
Cum știm ce să prețuim? Se pare că nu există niciun răspuns în afară de ceea ce ne spune "Rațiunea". Dar într-o lume în care nimic nu este de la sine înțeles, chiar și Rațiunea poate fi manipulată, orice valoare poate fi înfățișată într-un mod care să avantajeze pe câțiva, iar totul rămâne relativ — aceasta este capcana în care a căzut omul modern, el a "dezmințit" Rațiunea însăși, și-a însușit-o pentru scopurile sale, ca mijloc pentru un scop, nu ca scop în sine:
"Este în puterea omului să se trateze pe sine ca pe un simplu ‘obiect natural’ și propriile sale judecăți de valoare ca materie primă pentru manipularea științifică, pe care să o modifice după bunul plac." (p. 72).
Lewis critică ideea de "cucerire a naturii de către om" (o expresie folosită pentru a descrie progresul științei aplicate). Ultima etapă a acestei cuceriri va fi aceea în care natura umană se va preda Omului. Va fi vorba de puterea unor oameni de a face din alți oameni ceea ce le place, și nu de o cucerire a Naturii în sine:
"Noi reducem lucrurile la simpla natură pentru a le putea ‘cuceri’. Noi cucerim mereu Natura, pentru că ‘Natura’ este numele a ceea ce am cucerit, într-o anumită măsură." (p. 71).
Iar ceea ce ajungem să obținem este ceea ce Lewis numește "târgul magicianului" (atunci când renunțăm la suflet și primim putere în schimb):
"acel proces prin care omul cedează naturii obiect după obiect și, în cele din urmă, pe el însuși, în schimbul puterii. (...) dacă omul alege să se trateze pe sine însuși ca materie primă, materie primă va fi: nu materie primă care să fie manipulată, așa cum își imagina cu drag, de el însuși, ci de simplul apetit, adică de simpla Natură, în persoana condiționatorilor săi dezumanizați". (pp. 72-73).
El nu definește prea clar "condiționatorii", dar nu este greu de înțeles ce vrea să spună. Este vorba, în principiu, de oameni cu putere de influență care folosesc știința aplicată pentru a manipula comportamentul uman (pentru că nicio valoare morală nu este evidentă, așa că nimic nu interzice ceea ce fac ei). Chiar și în vremea lui (1943), școlile post-freudiene (cu oameni precum Edward Bernays) studiau în detaliu propaganda în masă. Exemplul cel mai evident sunt modalitățile contemporane de manipulare a comportamentului uman prin intermediul internetului, al social media și al înțelegerii mai profunde a neuroștiințelor.
Toate aceste probleme se agravează și mai mult dacă trăim fără convingeri morale evidente; cu alte cuvinte, dacă trăim doar din instinct.
Problema cu traiul bazat exclusiv pe instinct este că nu putem ști cum să construim ierarhia instinctelor. Care instinct este mai valoros? Care dintre ele ar trebui să fie în vârf? Chiar și formularea acestei întrebări pare absurdă, deoarece solicită o judecată de valoare de la un lucru care nu are nicio valoare intrinsecă. Aceasta este problema pe care Nietzsche nu a putut să o rezolve. Oricât de bune ar fi fost diagnozele sale, soluțiile au lipsit cu desăvârșire sau, în cel mai bun caz, au fost pur și simplu naive.
Lewis o spuse în mod elocvent:
“Ideea că, fără a face apel la vreo instanță mai înaltă decât instinctele însele, putem totuși găsi motive pentru a prefera un instinct mai presus de semenii săi moare foarte greu. Ne agățăm de cuvinte inutile: îl numim instinctul ’de bază’, sau ’fundamental’, sau ’primar’, sau ’cel mai profund’. Nu este de nici un folos. Fie că aceste cuvinte ascund o judecată de valoare emisă asupra instinctului și, prin urmare, nu pot fi deduse din el, fie că ele nu fac decât să consemneze intensitatea sa resimțită, frecvența funcționării sale și răspândirea sa largă. Dacă este prima variantă, întreaga încercare de a întemeia valoarea pe instinct a fost abandonată: dacă este a doua variantă, aceste observații despre aspectele cantitative ale unui eveniment psihologic nu duc la nicio concluzie practică. Este vorba de vechea dilemă. Fie că premisele ascundeau deja un imperativ, fie că concluzia rămâne doar un indicativ." (pp. 36-37).
Nu știu cum să rezolvăm această problemă, în afară de a accepta faptul că "este necesară o credință dogmatică în valoarea obiectivă". Asta sună nesatisfăcător, aproape ca o înfrângere intelectuală, dar mă tem că am depășit faza de negociere. Ne aflăm într-o lume post-structuralistă, în care fundamentele sunt puse sub semnul întrebării, în care nimic nu mai este înțeles de la sine. Ceea ce a făcut Descartes acum câteva sute de ani (folosind scepticismul radical) pare o joacă de copii față de ceea ce se încearcă astăzi. Căutăm valori fără să credem sincer în validitatea lor — o încercare aproape schizofrenică de a construi demolând constant.
O întrebare asupra căreia poți medita:
Ești de acord cu Lewis, că avem nevoie de o educație care invocă și sentimentele? Sau ele sunt de prisos?
….
Crezi că acest email va fi util unui prieten?
Dă-i un “forward” sau trimite-i linkul la abonare: https://podcastmeditatii.com/aboneaza
....
Dacă vrei să mă susții financiar: https://www.patreon.com/meditatii
....
Ca întotdeauna, întrebările, comentariile și criticile sunt binevenite; îmi poți răspunde la acest email :)
Ne mai auzim,
- Andrei