Salut,

Revin după o pauză lungă cu newsletterul. Aș vrea să spun că eram preocupat cu alte materiale — și e adevărat —, dar nu-mi place asemenea scuză. Am pierdut ritmul cu aceste scrisori și aș vrea să rectific asta (na, măcar o scrisoare în fiecare lună). Mai ales că am citit cărți la care încă nu am scris recenzii, deci material pentru newsletter este, dar lenea e cucoană mare :)

Dar să începem cu pași mici. Astăzi nu vă bombardez cu prea mult text (LOL, right). Va fi doar o recenzie a cărții Brave New World, care a și fost cartea pe care am citit-o și am discutat-o în cadrul book clubului de pe Patreon.

Am lansat o pagină de Patreon vreo 2 luni în urmă și am rămas plăcut surprins că s-au găsit deja 17 persoane să mă susțină. Mulțumesc mult! E o motivație și un motiv în plus de a mă organiza și a-mi face un plan de lungă durată. Dacă altora le pasă atât de mult încât decid să mă susțină financiar, pot fi mult mai optimist în așteptările mele față de longevitatea proiectului și pot investi mai mult timp și resurse în el.

De asemenea, mă mândresc cu comunitatea de pe Discord pe care am strâns-o în ultimele luni. Am făcut cunoștință cu mulți din voi și am avut conversații (prin text și voce) de tot felul — care mai la temă, care mai haioase. Dacă nu ești acolo, te-aș încuraja să te alături, chiar dacă nu stai mult pe acea platformă. E util și pentru mine atunci când fac anunțuri înainte de LIVE-uri sau când vă cer să răspundeți la sondaje. De altfel, am avut și niște dezbateri pe care le-am înregistrat. Le găsești în rubrica “arhiva-dezbateri” pe Discord. Și un apropo important: eu am minimizat notificările la server, lăsând doar minimul esențial, ca să nu deranjeze lumea; cunosc cum e să ai aplicații la telefon care îți scurg din timp fără voia ta.

Pentru început, întrucât am făcut o pauză mare cu newsletterul, ar fi probabil util să indic lista cu materialele pe care le-am postat în ultimele luni (de la ultimul email), începând cu cele mai vechi:

1) Anxietatea e amețeala libertății: Søren Kierkegaard
2) LIVE | Discord #1 – Poetica lui Aristotel
3) Emil Cioran: Despre neajunsul de a te fi născut pt. 4
4) LIVE | Discord #2 – Marcus Aurelius: Gânduri către sine însuși (cartea a II-a)
5) Biblioteca lui Andrei Vasilachi
6) LIVE | Discord #3 – Montaigne: Despre singurătate
7) Karl Popper: Teoria realistă a democrației
8) Self-help: o iluzie?
9) Arthur Schopenhauer: Despre geniu și nebunie

Arta care m-a inspirat:

Nicolas Jaar – Why Didn’t You Save Me

Citatul care mi-a atras atenția:

“Desigur că nu există niciun motiv pentru ca noile regimuri totalitare să semene cu cele vechi. Guvernarea prin intermediul bâtei şi al plutoanelor de execuţie, al înfometării forţate, al întemniţărilor şi al deportărilor în masă este nu numai inumană (dar de asta nu prea se sinchiseşte nimeni în ziua de azi), ci se poate demonstra că este şi ineficace, iar într-o eră a tehnologiei avansate, ineficacitatea este un păcat împotriva Sfântului Duh. Un stat totalitar cu adevărat ‘eficient’ ar fi acela în care atotputernicul comitet executiv al şefilor politici şi al armatei lor de directori ar avea putere deplină asupra unei populaţii de sclavi pe care ar fi inutil s-o constrângă, pentru că şi-ar iubi servitutea. Ai face s-o iubească: iată misiunea pe care statele totalitare de astăzi o dau ministerelor propagandei, redactorilor-şefi ai ziarelor şi profesorilor de şcoală.”

— Mustafa Mond (Minunata lume nouă, Aldous Huxley)

Recenzia pe care am scris-o recent:

Minunata lume nouă (Brave New World), Aldous Huxley, 1932; versiunea paperback – Distopie? Utopie? Depinde ce crezi despre plăcere ... De fapt, ar trebui să spun Plăcerea cu un P majuscul, deoarece în acest roman plăcerea este ridicată la nivelul religiei, ceea ce înseamnă că plăcerea este privită ca un scop în sine, și nu ca un mijloc pentru alt scop.

E o carte destul de profetică, așa cum s-a spus de multe ori, și pe bună dreptate: în urmă cu aproape un secol, Huxley a prezis cum hedonismul va acapara cultura (supra-sexualizarea, propaganda anti-monogamiei și anti-maternității), cum vom fi obsedați de sterilizare (a mediului nostru și a gândurilor noastre) și, cel mai surprinzător, el a prezis clonarea și editarea genelor (în 1932!).

Spre deosebire de 1984 a lui Orwell, oamenii sunt controlați nu prin frică și pedeapsă, ci prin excesul de plăcere și confort, sau mai precis, prin drogarea cu o substanță numită „soma”, care îți ia necazurile și te face „fericit ". Deci, în loc să încerce să construiască o distopie sofisticată cu „dublă gândire”, „nouavorbă” și alte instrumente de manipulare a limbajului, Huxley a simplificat-o cu un simplu medicament. Elimină soma și distopia din Brave New World devine inutilă, ceea ce cred că ar putea fi o alegere conștientă a autorului. De ce? Pentru că limbajul pe care l-a folosit a fost adesea destul de ... comic. I-au lipsit gravitatea și teroarea pe care Orwell le-a folosit în lumea sa distopică. Ambele romane sunt satire, dar în timp ce 1984 este o satiră a dictaturilor violente (în special a secolului al XX-lea) și, prin urmare, avea seriozitatea corespunzătoare, Brave New World este o satiră a utilitarismului combinat cu o formă extremă de hedonism. Într-un fel, trebuia să fie mai comic și mai „plăcut”. Ori se poate susține că Huxley e doar un scriitor mediocru comparativ cu Orwell. La care aș răspunde: ambele fapte ar putea fi adevărate în același timp. Dar aceasta este, evident, părerea mea subiectivă.

Utilitarismul este o filosofie propusă inițial de filosoful englez Jeremy Bentham în secolul al XVIII-lea, dar care a fost formalizată și completată în continuare de nepotul său John Stuart Mill. Pe scurt, teoria morală a lui Mill s-a bazat pe Principiul celei mai mari fericiri. Ce e asta, întrebi? Iată explicația lui Mill:

„Crezul care acceptă ca fundament al utilității morale sau cel mai mare principiu al fericirii, susține că acțiunile sunt corecte în măsura în care tind să promoveze fericirea, greșite deoarece tind să producă inversul fericirii. Prin fericire se intenționează plăcerea și absența durerii; prin nefericire, durere și lipsa plăcerii ".

Deci ... îți dai seama. Nu cred că trebuie să-ți explic cât de simplist sună acest principiu și cât de ușor este să-l satirizezi. Astfel, eu cred că asta e scopul lui Huxley în această carte: satirizarea noțiunii de utilitate, care se întruchipează în încrederea noastră aproape oarbă în oamenii de știință. Dar să nu mă înțelegeți greșit, nu spun că acest roman este anti-știință, deloc, mai degrabă e împotriva poziționării științei ca ceva mai presus decât prosperitatea umană. În prefață, la 16 ani de la publicarea primei ediții, Huxley reflectă:

„Tema Minunatei lumi noi nu este progresul științei ca atare; este progresul științei și influența ei asupra indivizilor umani.”

Astfel, decât o simplă satiră a progresului științific, Minunata lume nouă este o satiră a modului în care oamenii de la putere folosesc știința, modul în care îi pervertesc scopul inițial (de a căuta adevărul prin observarea dovezilor) și modul în care o folosesc pentru a controla masele mai degrabă decât să le educe (cinicii pot spune că este același lucru, dar asta e o altă temă).

Per total, pot vedea de ce cartea a rezistat testului timpului. Predicțiile sale sunt destul de surprinzătoare, provocatoare și relativ exacte. Partea cea mai amuzantă (sau tristă) este că s-ar putea să fi fost prea reticentă în ceea ce privește predicțiile. Inițial, Huxley credea că cultura noastră va degrada în acea extremă hedonistă câteva sute de ani mai târziu, dar la doar două decenii de la publicarea romanului, Huxley părea mult mai pesimist:

„Având în vedere toate lucrurile, se pare că Utopia ar fi fost mult mai aproape de noi decât oricine, cu doar cincisprezece ani în urmă [1932], și-ar fi putut imagina. Atunci, am proiectat-o cu șase sute de ani în viitor. Astăzi pare destul de posibil ca groaza să vină asupra noastră într-un singur secol".

Minunata lume nouă a devenit deja o carte clasică în lumea ficțiunii moderne, și, totuși, am fost ușor dezamăgit. Nu prin faptul cum Huxley a construit lumea, ci prin acțiunea în sine (sau lipsa ei). Începutul (scenele în care se explică procesul de îndoctrinare și de editare a genelor) este foarte bine scris, însă mijlocul cărții, în special partea despre Sălbaticul John, te duce în somn. Unde Huxley excelează este în explicarea modului în care lumea este configurată și modul în care funcționează distopia, dar nu reușește să ne facă să ne pese de personaje. Bernard Marx pare un clișeu — un om foarte inteligent, cu deficiențe fizice, care are o moralitate dubioasă. Lenina părea mai degrabă o caricatură decât o persoană reală (ar putea fi intenționat?) Iar Sălbaticul John și mama sa Linda erau cam jalnici și contradictorii. Singurul personaj care mi s-a părut interesant a fost Mustafa Mond — Controlorul Principal pentru întreaga Europă Occidentală —, al cărui dialog filosofic cu Sălbaticul John spre sfârșitul romanului a fost probabil cea mai bună parte a cărții, partea în care a existat o anumită nuanță în lumea (relativ) simplistă a Minunatei lumi noi — Huxley ne-a făcut să simpatizăm cu Mustafa (antagonistul) și asta a transformat instantaneu povestea în ceva mai convingător, pentru că eu, ca cititor, aproape că aș putea justifica distopia (sau utopia) și asta este destul de deranjant din punct de vedere psihologic.

Cea mai convingătoare și zdrobitoare scenă a fost cea în care Mustafa Mond a susținut că eroismul există în măsura în care există suferință și instabilitate politică. Dacă scoți acești factori din ecuație, nu există nicio ocazie ca eroismul să se manifeste în lume și, astfel, oamenii nu vor mai aprecia marile drame ale umanității, cum ar fi Shakespeare sau faimoasele tragedii grecești, pentru că ar deveni irelevante:

Tinere dragă, civilizația n-are cîtuși de puțin nevoie de noblețe sau de eroism. Chestiile astea sînt doar simptome ale ineficacității politice. Într-o societate ca a noastră, organizată corespunzător, nimeni nu are prilejul de a deveni nobil sau erou. Pentru ca să se nască un asemenea prilej, ar trebui să se destabilizeze de tot situația. Acolo unde sînt războaie, unde oamenii sînt dezbinați în convingerile sau atașamentele lor, unde apar ispite cărora trebuie să li se împotrivească, lucruri îndrăgite care trebuie obținute ori apărate prin luptă — acolo, evident, capătă oarecare sens noblețea și eroismul. Dar azi nu mai avem războaie. Și se iau cele mai mari precauții pentru a-i împiedica pe oameni să se îndrăgostească prea tare de cineva. Nu mai există dezbinări în materie de convingeri sau atașamente; ești condiționat astfel încît să nu poți să nu faci ceea ce trebuie. Iar ceea ce trebuie să faci este în general atît de agreabil — și li se dă frîu liber atîtor impulsuri firești — încît, de fapt, nu există ispite cărora să li te împotrivești. Iar dacă vreodată, din cine știe ce ghinion nemaipomenit, s-ar întîmpla cumva ceva neplăcut, păi, na, există întotdeauna soma care să-ți ofere o sărbătoare sau o vacanță, posibilitatea de a fugi de realitate. Ai întotdeauna la îndemînă soma ca să-ți potolească furia, să te împace cu dușmanii, să te facă răbdător și capabil să înduri multă vreme orice. În trecut nu puteai realiza aceste lucruri decît cu mari eforturi și după ani îndelungați de educație morală chinuitoare. Acum înghiți două-trei tablete de o jumătate de gram și gata. Acum oricine poate fi virtuos. Poți duce cu tine într-o sticluță cel puțin jumătate din etică. Creștinismul fără lacrimi — asta este soma.” (p. 210).

Este greu să evit comparațiile cu 1984 și nu pot spune că ambele romane sunt la fel de bune. Nu, în timp ce ambele excelează în satirizarea diferitelor aspecte ale tendințelor umane — frică și autocenzură (1984) și alegerea plăcerii (și stabilității) în locul libertății (Minunata lume nouă) —, romanul lui Orwell pare mai matur, nu doar prin ton și sofisticare, dar și prin instrumentele pe care le folosește Orwell pentru a ne face să ne pese de personaje. Pe de altă parte, lumii lui Huxley îi lipsește profunzimea și convingerea, fiind în același timp o satiră amuzantă și profetică. Cu toate acestea, ambele vor rămâne în folclorul nostru modern ca romane distopice cu avertizări relevante, care vor fi discutate în deceniile (sau chiar secolele?) următoare; și, în ciuda faptului că am criticat un pic structura ei, cred că unde Minunata lume nouă poate depăși romanul 1984 este în relevanța avertismentului pe care l-a avut pentru noi: căutarea plăcerii ca scop final poate fi sfârșitul civilizației noastre așa cum o cunoaștem.

În cuvintele lui Huxley:

„Un stat totalitar cu adevărat ‘eficient’ ar fi acela în care atotputernicul comitet executiv al şefilor politici şi al armatei lor de directori ar avea putere deplină asupra unei populaţii de sclavi pe care ar fi inutil s-o constrângă, pentru că şi-ar iubi servitutea.”

Notă: 3.5 / 5

O întrebare asupra căreia poți medita:

Care carte o crezi mai relevantă acum? 1984 sau Minunata lume nouă? De ce?
….
Crezi că acest email va fi util unui prieten?
Dă-i un “forward” sau trimite-i linkul la abonare: https://podcastmeditatii.com/aboneaza
....
Ca întotdeauna, întrebările, comentariile și criticile sunt binevenite; îmi poți răspunde la acest email :)

Ne mai auzim,

- Andrei