Noroc,
Am citit recent The Great Gatsby și aș vrea să-mi împărtășesc impresiile, fără spoilere, doar într-un fel în care sper că o să te convingă s-o citești singur(ă). Citatele din carte le voi posta în original, deoarece traducerea mea ar scădea din valoarea cărții (vei înțelege de ce pe parcursul recenziei).
Arta care m-a inspirat:
Vintage 20s Jazz Music
Citatul care mi-a atras atenția:
"So we beat on, boats against the current, borne back ceaselessly into the past." (p. 140).
— F. Scott Fitzgerald
Recenzia cărții:
The Great Gatsby, F. Scott Fitzgerald, 1925; versiunea paperback – Este greu de explicat ce anume face ca acest roman să fie unul grozav, nu aș spune că este vorba de intrigă sau de originalitatea lui; de fapt, este aceeași poveste veche despre dorul după o iubire trecută, dorința de a retrăi ceea ce trebuia să fie temporar, obsesia de a controla ceea ce nu poți, de a avea fantezii despre cineva exagerându-i calitățile, de a fi atras de percepția oamenilor despre tine și de a-ți crea astfel o personalitate aparte, una care sfârșește prin a-i servi pe alții în locul propriului sine. Toate aceste descrieri sunt înfățișate și exprimate cel mai profund — dar nu numai — prin intermediul personajului principal, Jay Gatsby.
Iată-mă așadar stând la birou și gândindu-mă cum să descriu ceea ce trebuie în primul rând simțit cel mai mult. Da, este un roman pe care îl simți, îl guști și îl percepi, mai degrabă decât îl raționalizezi sau îl clasifici. Și apoi am înțeles. Mi-am dat seama că am fost îndrăgostit de modul în care Fitzgerald a scris, de felul în care a transformat o scenă simplă în ceva atât de plăcut din punct de vedere estetic încât devine imposibil să nu-ți placă. Fiecare scenă îți lasă un gust aparte, ca un vin bine făcut, iar cu timpul, când retrăiești unele scene în minte, ies la iveală într-un mod ușor diferit, observi unele părți care ți-au scăpat prima dată, dar magia persistă. Toate astea sună, desigur, destul de ezoteric și greu de înțeles, dar mi-a devenit mai clar de ce mi-a plăcut acest roman odată ce unul dintre prietenii mei (Eric) a remarcat că descrierile, scenele, felul în care Fitzgerald scrie face parte din intrigă, nu este separat, nu, joacă un rol central în ea, pentru că descrierile îți lasă o percepție, un sentiment de uimire ca și cum tocmai ai fi văzut un număr de magie. Cu alte cuvinte, descrierile estetice nu sunt cireașa de pe tort, ci sunt straturile tortului în sine.
Și atunci am înțeles. Apoi, fiecare propoziție pe care o subliniam în timp ce citeam s-a explicat de la sine, mi-a devenit clar de ce mi-a plăcut atât de mult. E în cum, nu neapărat în de ce sau în ce. Pentru că, dacă v-aș spune sinopsisul acestui roman, cu siguranță ar părea generic, dar ar fi o ratare să-ți creezi așa impresie. Așa că nu-mi voi pierde timpul explicând intriga sau oferind spoilere; în schimb, voi cita scenele care mi-au plăcut cel mai mult, iar tu vei decide dacă sunt nebun sau dacă Fitzgerald este cu adevărat un scriitor bun.
Romanul începe cu finalul, naratorul fiind unul dintre personajele care au trăit ceea ce s-a întâmplat cu Gatsby și cu cei apropiați lui, așa că rămânem cu un preludiu care anticipează (sau imprimă?) și impresiile noastre viitoare. Încă de la început, Fitzgerald creează un anumit misticism cu privire la caracterul lui Gatsby:
“When I came back from the East last autumn I felt I wanted the world to be in uniform and at a sort of moral attention forever; I wanted no more riotous excursions with privileged glimpses into the human heart. Only Gatsby, the man who gives his name to this book, was exempt from my reaction — Gatsby, who represented everything for which I have an unaffected scorn. If personality is an unbroken series of successful gestures, then there was something gorgeous about him, some heightened sensitivity to the promises of life, as if he were related to one of those intricate machines that register earthquakes thn thousand miles away. This responsiveness had nothing to do with that flabby impressionability which is dignified under the name of the ‘creative temperament’ — it was an extraordinary gift for hope, a romantic readiness such as I have never found in any other person and which it is not likely I shall ever find again. No — Gatsby turned out all right at the end; it is what preyed on Gatsby, what foul dust floated in the wake of his dreams that temporarily closed out my interest in the abortive sorrows and short-winded elations of men.” (p. 2).
Mai departe în roman, Nick Carraway (naratorul) descrie primele sale impresii despre Gatsby. Și în aceste impresii ai senzația că îți place o persoană care îți imprimă ceea ce vrei să vezi, mai degrabă decât ceea ce este:
“He [Gatsby] smiled understandingly — much more that understandingly, it was one of those rare smiles with a quality of eternal reassurance in it, that you may come across four or five times in life. It faced — or seemed to face — the whole external world for an instant, and then concentrated on you with an irresistible prejudice in your favor. It understood you just so far as you wanted to be understood, believed in you as you would like to believe in yourself, and assured you that it had precisely the impression of you that, at your best, you hoped to convey. Precisely at that point it vanished — and I was looking at an elegant young rough-neck, a year or two over thirty, whose elaborate formality of speech just missed being absurd, some time before he introduced himself I’d got a strong impression that he was picking his words with care.” (p. 36).
Observația scurtă, dar elocventă (prin modul în care explică lumea răsturnată a Epocii Jazz-ului) a lui Jordan Baker, una dintre doamnele de la o petrecere pe care Gatsby a organizat-o la el acasă:
“Anyhow, he gives large parties, and I like large parties. They’re so intimate. At small parties there isn’t any privacy.” (p. 37).
Momentul în care Gatsby își dă seama că fantezia lui, transformată în realitate, ucide ceva impalpabil din viața lui, ștergând magia. E ca și cum unele lucruri sunt mai bine lăsate așa cum sunt, niște simple fantezii:
“‘If it wasn’t for the mist we could see your home across the bay,’ said Gatsby. ‘You always have a green light that burns all night at the end of your dock.’
Daisy put her arm through his abruptly, but he seemed absorbed in what he had just said. Possibly it had occurred to him that the colossal significance of that light had now vanished forever. Compared to the great distance that had separated him from Daisy it had seemed very near to her, almost touching her. It had seemed as close as a star to the moon. Now it was again a green light on a dock. His count of enchanted objects had diminished by one.” (p. 70).
Una dintre părțile mele preferate sunt paragrafele superbe din capitolul 6 (atât din punct de vedere psihologic, cât și din punct de vedere estetic), în care naratorul descrie trecutul lui Gatsby sau, cel puțin, cine se credea el însuși când era tânăr:
“His parents were shiftless and unsuccessful farm people — his imagination had never really accepted them as his parents at all. The truth was that Jay Gatsby of West Egg, Long Island, sprang from his Platonic conception of himself. He was a son of God — a phrase which, if it means anything, means just that — and he must be about His Father’s business, the service of a vast, vulgar, and meretricious beauty. So he invented just the sort of Jay Gatsby that a seventeen-year-old boy would be likely to invent, and to this conception he was faithful to the end.
For over a year he had been beating his way along the south shore of Lake Superior as a clam-digger and a salmon-fisher or in any other capacity that brought him food and bed. His brown, hardening body lived naturally through the half-fierce, half-lazy work of the bracing days. He knew women early, and since they spoiled him he became contemptuous of them, young virgins because they were ignorant, of the others because they were hysterical about things which in his overwhelming self-absorption he took for granted.
But his heart was in a constant, turbulent riot. The most grotesque and fantastic conceits haunted him in his bed at night. A universe of ineffable gaudiness spun itself out in his brain while the clock ticked on the wash-stand and the moon soaked with wet light his tangled clothes upon the floor. Each night he added to the pattern of fancies until drowsiness closed down upon some vivid scene with an oblivious embrace. For a while these reveries provided an outlet for his imagination; they were a satisfactory hint of the unreality of reality, a promise that the rock of the world was founded securely on a fairy’s wing.” (p. 75).
Se pot spune mai multe despre acest roman, sunt sigur. Și am un sentiment obsedant că după ce voi scrie această recenzie îmi voi aminti ceva ce mi-a scăpat, dar las-o să fie. Poate că unele lucruri sunt cu adevărat mai bine lăsate nespuse.
"So we beat on, boats against the current, borne back ceaselessly into the past." (p. 140).
Notă: 5 / 5
O întrebare asupra căreia poți medita:
Cum înțelegi ceea ce a spus Jordan Baker în Marele Gatsby, “Îmi plac petrecerile mari. Sunt atât de intime. La petrecerile mici nu există intimitate” ?
….
Crezi că acest email va fi util unui prieten?
Dă-i un “forward” sau trimite-i linkul la abonare: https://podcastmeditatii.com/aboneaza
....
Dacă vrei să mă susții financiar: https://www.patreon.com/meditatii
....
Ca întotdeauna, întrebările, comentariile și criticile sunt binevenite; îmi poți răspunde la acest email :)
Ne mai auzim,
- Andrei