42. Maestrul și Margarita (Bulgakov)

Salut,

Demuuuuult n-am mai scris în acest newsletter, probabil de vreun an. În fine, eram relativ activ pe YouTube, dar am avut și o pauză lungă la începutul anului. Într-o lume ideală aș vrea să reînvii acest newsletter, dar nu promit, căci deja am multe angajamente creative. În orice caz, mai jos găsești recenzia mea de pe goodreads a celei mai faimoase cărți ale lui Bulgakov. Nu sunt necesar spoilere mari, așa că puteți citi recenzia măcar cu scopul de a vă trezi interesul de a citi cartea, iar dacă sunt ceva detalii, ele deja sunt cunoscute destul de bine în cultura generală (faptul că există un demon-motan gigantic și un diavol pe nume Woland, spre exemplu).

Am postat și o recenzie video pe YouTube — sunt gânduri mai libere, nu prea structurate. Recenzia însăși e 17 minute, dar mai târziu ofer și citate mai lungi din carte cu pasajele preferate. Recenzia în scris de mai jos e o versiune mai concisă și structurată a videoului, în principiu.

Arta care m-a inspirat:

Александр Вертинский - Полукровка

Citatul care mi-a atras atenția:

”O zei, zei ai mei! Ce trist e pământul seara! Cât de tainice sunt cețurile de deasupra mlaștinilor! Cine a hoinărit prin cețurile acestea, cine a suferit mult înaintea morții, cine a zburat deasupra acestui pământ purtând în spate o povară peste puteri, acela știe asta. Cel obosit o știe. Și el, fără părere de rău, părăsește ceața pământului, mlaștinile și râurile lui, el se dă cu inima ușoară pe mâinile morții, știind că numai ea îl va liniști.” (p. 576).

— Mihail Bulgakov (Maestrul și Margarita)


Recenzia cărții:

Maestrul și Margarita, Mihail Bulgakov, 1967; versiunea hardcover (editura RAO) – Cartea asta îmi provoacă sentimente mixte. Are așa un potențial de a fi o capodoperă, dar nu e îndeajuns. Și asta mă frustrează (dar și mă intrigă) cel mai mult — unele scene sunt de-a dreptul geniale, dar nu pot spune că cartea la general e așa. Poate de asta și mă atrage să vorbesc despre ea mai detaliat, îmi sunt interesanți autori buni dar cu slăbiciuni evidente.

Dacă aș fi citit-o mai devreme, să spunem, la vreo 17 ani, probabil era să-mi placă mai mult. Ironiile naratorului păreau faine la început, dar eventual deveneau repetitive. Ironia lui Bulgakov cere prea mult de la cititor, cere prea multă reacție de amuzament. Totuși, scenele cu Woland (și suita lui de demoni) sunt probabil cele mai colorate, în special introducerea diavolului din primul capitol, în Patriarșie Prudî, e o scenă arhetipală, comparabilă cu dialogurile lui Shakespeare (dacă nu după stil, atunci după dialectica sa ironică și jucăușă).

În roman există trei ploturi paralele (dar care se intersectează uneori): Maestrul și Margarita, Woland și suita de demoni (Behemoth, Azazello, Koroviev, Hella etc) și Pilat din Pont — care face parte din romanul scris de Maestrul din carte (deci asistăm la un roman în roman).

Bulgakov e geniul introducerilor, dar magia lui trece după o perioadă. E un scriitor inconsistent — restrâns pe alocuri, prea înglodat în detalii (și personaje) neimportante în unele momente, și plin de lirism și frumusețe vizuală în alte momente. Cât fac doar introducerile superbe din capitolul 1, 2, 20, 25, 31 și 32. Capitolul 20 ("Crema lui Azazello") în special l-aș evidenția ca un studiu de caz la cum să introduci cititorul într-o scenă, cum să povestești despre o consecvență de acțiuni din trecut și o stare a personajului prin obiectele fizice din cameră:

"Pe cerul senin al serii atârna o lună plină, ce se ițea printre crengile arțarului, Teii și salcâmii desenau pe pământul grădinii un arabesc complicat de pete. Fereastra cu trei canaturi a luminatorului, deschisă, dar acoperită de storuri, era luminată cu o strălucire electrică intensă. În dormitorul Margaritei Nikolaevna erau aprinse toate luminile, ceea ce punea în evidență dezordinea totală din cameră. Pe pat, peste plapumă, se aflau cămăși de noapte, ciorapi și lenjerie, haine mototolite se aflau pur și simplu pe jos, alături de o cutie de țigări strivită din cauza agitației. Pantofii stăteau pe noptieră alături de ceașca de cafea nebăută și de scrumiera în care fumega un muc de țigară, pe speteaza scaunului atârna o rochie neagră de seară. În cameră mirosea a parfum; mai mult, se simțea de undeva un miros de fier de călcat încins." (p. 352, editura RAO)

Introducerea lirică și atmosferică din capitolul 25 la fel e foarte memorabilă (în special felul în care Bulgakov personifică negura / norul):

"O negură ce veni dinspre Marea Mediterană acoperi orașul urât de procurator. Dispărură podurile de tot felul ce legau templul de înfricoșătorul turn al lui Antonius, din cer se pogorî negura și acoperi zeii înaripați de deasupra hipodromului, palatul Asmoneilor cu crenelurile, bazarurile, caravanseraiul, străzile și iazurile lui... Dispăru Yershalayimul, marele oraș, de parcă nici n-ar fi existat vreodată... Negura înghiți tot, speriind toate vietățile din Yershalayim și din împrejurimi. Un nor ciudat veni dinspre mare spre sfârșitul zilei a paisprezecea a lunii de primăvară Nisan.

Își întinse pântecele negru deasupra Muntelui Pleșuv, unde călăii îi împungeau în grabă pe cei condamnați, invadă templul din Yershalayim, se prelinse, cu șuvoaiele ei de fum, de pe colina templului și inundă Orașul de Jos. Pătrundea pe ferestre și-i alunga în case pe oameni de pe străzile strâmbe. Nu se grăbea să-și reverse umezeala, se vedea numai lumină. Imediat ce amestecul negru de fum fu săgetat de limbi de foc, din negura infernală ieși stânca măreață a templului, cu acoperișul lui de solzi strălucitori. Dar fulgerul se stinse într-o clipită și templul se cufundă în întuneric. De câteva ori țâșni din negură și se cufundă la loc, și de fiecare dată prăbușirea aceasta fu însoțită de un bubuit cutremurător.

Alte fulgere tremurătoare scoteau din întuneric palatul lui Irod cel mare, ce se afla vizavi de templu, pe colina de la apus, și statuile de aur înfricoșătoare, fără ochi, se înălțau spre cerul negru, întinzând mâinile spre el. Dar focul ceresc se ascundea din nou și loviturile grele de tunet îi alungau pe idolii de aur în întuneric." (pp. 456-457).

Cea mai slabă parte a cărții e mijlocul (capitolele 14 - 18), în care se povestește despre personaje terțiare (funcționari de la teatrul Variete — Rimski, Lihodeev, Varenuha etc). Toate peripețiile lor îmi păreau irelevante, mă gândeam în timp ce citeam de ce trebuie să-mi pese de cutare și cutare. Prin contrast, scenele cu poetul Bezdomnîi (introdus în primul capitol) erau bune, Woland și gașca lui de demoni (motanul Behemoth în special) era captivantă și desigur relația Maestrului cu Margarita era intrigantă și emoțional cea mai potentă parte a cărții (nu aveam răbdare să trec peste personajele irelevante înapoi la intriga centrală). Toți secretarii, contabilii și administratorii teatrului Variete sau alți cetățeni neimportanți pentru plot erau de prisos, peripețiile lor s-ar fi putut sumariza mai pe scurt (ci nu să li se dedice peste o sută de pagini), ca parte a "worldbuilding-ului" (ca apropo-uri), ci nu să ceară atâta atenție de la cititori (câte un capitol dedicat fiecăruia), după care să treacă peste aceste personaje ca și cum nu ar avea importanță, amintind de ei doar în Epilog, după ce acțiunea centrală era finisată. Deci existau capitole de umplutură în acest roman.

De asemenea, e o preferință personală, dar nu-mi ajungeau introspecțiile, gândurile interne ale personajelor. Prea puțin lirism în proza lui Bulgakov. Inimă de câine (tot de Bulgakov) m-a afectat emoțional mai mult, deși povestea e mult mai simplă.

Îmi plăceau digresiunile din Yershalayim (Ierusalim) cu Iisus (Yeshua / Ha-Nozri), Pilat din Pont și Levi Matei, aveau o gravitate emoțională aparte și scenele erau descrise într-un stil mai liric și mai serios decât multe peripeții din Moscova (ceea ce aducea un echilibru cărții). Totuși, chiar și acele scene din Yershalayim erau cam la suprafață (luând în considerare însemnătatea condamnării și crucificării lui Iisus), nu-mi ajungea introspecția lui Dostoievski aici — cei ce au citit Demonii, mai ales sfârșitul cărții (dialogul lui Stavroghin cu părintele), știu ce am în vedere.

Satira lui Bulgakov, per general, e cam la suprafață și nu-i prea subtilă. E nevoie de o anumită suspendare a judecății și să te lași dus de val ca să-ți placă pe deplin umorul cărții. La 30 de ani, totuși, sunt un cititor prea conștient (și asta e o problemă oarecum, nu zic). Cu toate acestea, dintre scenele cel mai hazlii se numără dialogul lui Berlioz, Bezdomnâi și Woland din Patriarșie Prudî, partida de șah al motanului Behemoth cu Woland, unele peripeții ale lui Bezdomnîi prin casa Griboedov (unde se strângea elita literară) și "Ultimele aventuri ale lui Koroviev și Behemoth" (capitolul 28). În rest, nu prea m-a amuzat (deși, iarăși, se cerea o doză mare de amuzament din partea naratorului).

Una din cele mai intrigante părți mi se pare chimia dintre Maestrul și Margarita, dihotomia și diferențele lor. Bulgakov, terminând să scrie din greu romanul în 1940, fiind deja grav bolnav (problemă la rinichi din cauza dependenței de morfină cauzată de un accident în serviciul militar), era ajutat de soția lui, Elena Bulgakova. Bulgakov moare câteva săptămâni după finisarea cărții, fără s-o vadă publicată (eforturile Elenei sunt răscumpărate în URSS doar în 1973 — 33 de ani după moartea autorului și 3 ani după moartea Elenei; cartea era publicată în forme cioplite de cenzură prin 1966, astfel având un cult-following printre cercuri ascunse). Totuși, Bulgakov își dădea seama foarte bine că îi va fi dificil s-o publice în cadrul regimului stalinist, romanul fiind clar o satiră a sovietismului (de fapt, relația lui cu Stalin, sau, mai degrabă, manipularea lui Stalin e o temă aparte, pe care nu o voi dezvolta aici).

De fapt, primul manuscris al cărții a fost ars de Bulgakov în 1930 (2 ani după ce începuse a scrie romanul), după care ani la rând Elena l-a încurajat să scrie. Scene similare sunt și în roman și acest moment e un fel de spargere de perete dintre cititor și autor ("breaking the 4th wall"). E clar că Maestrul e în mare parte însuși Bulgakov, iar Margarita e soția, Elena. Iar faptul că Margarita e în principiu personajul principal al cărții (și cel mai bine dezvoltat) e de-a dreptul o scrisoare de dragoste către soție, ceea ce mi s-a părut extrem de drăguț.

Acest procedeu de spargere a peretelui dintre cititor și autor e unul riscant, dar lui Bulgakov îi reușește. Mi-amintesc în special de momentul când Maestrul e convins de Woland să continue să scrie romanul despre Pilat din Pont, ca să-l "elibereze" pe protagonist (de pacă însuși Woland ar vrea să existe, convingându-l pe Bulgakov să scrie mai departe, care, dacă nu ar fi completat romanul, și-ar fi omorît personajele fără ca cineva să afle de ele). Aceste momente de "metanarațiune" îmi plăceau foarte mult.

La sfârșitul cărții îl vezi pe însuși Bulgakov pătrunzând în carte, prin intermediul Maestrului, care, la fel ca autorul, își anticipa moartea și încerca să se împace cu acest fapt. Aceste pasaje într-adevăr adaugă o profunzime necesară cărții, care, din păcate, era pe alocuri presărată de umor prea superficial.

"O zei, zei ai mei! Ce trist e pământul seara! Cât de tainice sunt cețurile de deasupra mlaștinilor! Cine a hoinărit prin cețurile acestea, cine a suferit mult înaintea morții, cine a zburat deasupra acestui pământ purtând în spate o povară peste puteri, acela știe asta. Cel obosit o știe. Și el, fără părere de rău, părăsește ceața pământului, mlaștinile și râurile lui, el se dă cu inima ușoară pe mâinile morții, știind că numai ea îl va liniști.

Și caii fermecați, negri, obosiră și ei și-și duceau călăreții mai încet, iar noaptea inexorabilă începu să-i ajungă din urmă. Simțind-o în spatele său, se liniști chiar și neobositul Behemoth și, cu ghearele înfipte în șa, zbura tăcut și serios, cu coada zburlită. Noaptea începea să acopere ca un șal negru pădurile și pajiștile, noaptea începea să aprindă luminițe triste undeva jos, departe, acum deja neinteresante și inutile, și pentru Margarita, și pentru Maestru, niște luminițe străine. Noaptea depășea cavalcada, semănând deasupra ei și aruncând, ba ici, ba colo, pe cerul întristat, petele albe ale stelelor.

Noaptea se îndesea, zbura alături, îi apuca pe călăreți de mantii și, după ce le smulgea de pe umerii lor, revela adevărata față a lucrurilor. Și când Margarita, în bătaia unui vânt răcoros, deschise ochii, văzu cum se schimba înfățișarea tuturor celor care zburau spre țelul lor. Când însă, în fața lor, de dincolo de marginile pădurii, începu să apară o lună purpurie, plină, toate amăgirile dispărură, veșmântul vrăjitoresc, lipsit de trăinicie, se vărsă în mlaștină, se înecă în cețuri." (p. 576).

Notă: 4 / 5



O întrebare asupra căreia poți medita:

La general vorbind, preferi cărți mai serioase, sau mai satirice / comice? Altfel spus, preferi mai mult să fii distrat de o carte, sau să te pună pe gânduri? De ce?

….

Crezi că acest email va fi util unui prieten?
Dă-i un “forward” sau trimite-i linkul la abonare: https://podcastmeditatii.com/aboneaza

....

Dacă vrei să mă susții financiar: https://www.patreon.com/meditatii
....

Ca întotdeauna, întrebările, comentariile și criticile sunt binevenite; îmi poți răspunde la acest email :)


Ne mai auzim,

- Andrei