Noroc,
Mulțumesc că mă urmărești! Succint despre conținutul acestui email:
● Nietzsche și individul mare – am mai fost la o întâlnire a grupului de filosofie și am discutat despre controversatul Nietzsche, despre care vorbisem deja extensiv în episodul 8 și 9. Voi scrie rezumatul acelei intâlniri mai jos.
● Dincolo de Bine și Rău, Friedrich Nietzsche – această carte a confirmat poziția lui Nietzsche ca cel mai important filosof european al epocii sale. Lucrarea respinge dramatic tradiția gândirii occidentale cu noțiunile sale de adevăr și de Dumnezeu, de bine și de rău. Primele mele impresii sunt mai jos în email.
● Jurnal Filozofic, Constantin Noica – evaluarea cărții.
● Templul (The Temple), H.P. Lovecraft - evaluarea acestei povești scurte despre o navă submarină în WW1 și echipajul german care-și “iese din minți.” Un fel de horror cu un pic de satiră.
Un citat care mi-a atras atenția:
“Care este adevărul? E omul una din gafele lui Dumnezeu sau Dumnezeu e una din cele ale omului?”
— Friedrich Nietzsche
Nietzsche și individul mare:
Cum găsim sensul într-o lume definită de „moartea lui Dumnezeu” și prăbușirea valorilor obiective? Friedrich Nietzsche susține că este responsabilitatea individului să-și creeze propriul sens personal. El ne îndeamnă să afirmăm viața, să îndrăznim spre măreție și să ne transformăm existența într-o operă de artă.
Nietzsche acceptă părerea pesimistă a lui Schopenhauer că „viața e suferință” și că sensul acestei suferințe nu poate fi găsit într-o ordine divină transcendentă. Cu toate acestea, el respinge vehement orice etică care renunță la voința de a trăi. Viața trebuie afirmată cu orice preț, insistă Nietzsche și trebuie găsit un sens pentru suferința ei. Moralitatea socială a raționaliștilor precum Kant și Hegel nu poate fi un răspuns în opinia lui. Filosofia lor, ca și creștinismul dinaintea lor, glorifică „instinctul turmei” într-o ființă umană și consideră „rău” chiar impulsurile care exprimă independența, puterea și noblețea.
Insistând că scopul vieții trebuie să fie o creație estetică personală, el se adresează prin scrierile sale „marelui individ”, suficient de puternic pentru a trăi în afară de opinia publică printr-un „pathos al distanței”. Un astfel de individ este un erou în devenire. El sau ea scutură restricțiile de moralitate și se reconectează cu instinctele și acțiunile reprimate ale unuia. Această libertate dionisiacă permite crearea de noi valori pentru sine și pentru umanitate. Respingând metafizica uluitoare și urmărind conducerea „magistrală”, marele individ îmbrățișează „supra-omul (Ubermensch)”—ființa umană desăvârșită a cărei realitate se află în viitor. A exista ca o punte de legătură către acest ideal este sarcina auto-profesată a lui Nietzsche.
El critică moralitatea absolută folosind o metodă pe care el o numește genealogie. El ne avertizează că vinovăția și conștiința proastă sunt niște furori care inhibă vigoarea și puterea vieții. Departe de a avea originea într-o lume metafizică pură, aceste emoții provin din psihologia oamenilor slabi, înrobiți și neputincioși. Contra lor, Nietzsche prezintă o “moralitate perspectivală” care exprimă voința unei persoane sau a unui grup de a avea putere. Cea mai înaltă expresie a acestei voințe de viață este amor fati, iubirea destinului propriu. Afirmarea vieții înseamnă a învăța să iubești elementele sale tragice și paradoxale, chiar și în fața reapariției lor eterne.
Însă apar câteva întrebări importante:
Ar fi perspectivismul său o poziție morală viabilă? Poate exista o persoană cu adevărat în timp ce îmbrățișează tragedia și paradoxul? Ar trebui să privim măreția ca cea mai înaltă valoare umană? Există vreun loc pentru valori precum echilibrul, sănătatea, compasiunea, dreptatea, seninătatea în viața „biruitorului”? Putem accepta imaginea sufletului lui Nietzsche ca un câmp de luptă al instinctelor concurente? Ar fi cazul ca fiecare individ rebelios să fie “pedepsit de zei”, așa cum a fost cazul lui Prometeu?
Opinii erau diverse în grup, și era cam la egalitate—unii erau de acord cu radicalismul lui Nietzsche, alții credeau că ideile lui erau pe alocuri periculoase când le transpui în practică. Personal, sunt încă ambivalent față de Nietzsche—mă fascinează criticile lui a moralității Creștinismului și a pasivității omului modern, dar mă cam dezamăgesc soluțiile, sau cel puțin nu mă încălzesc prea mult. Par prea elitiste și dure pentru majoritatea lumii.
*Notițele de la acea adunare (pdf)*
Cartea pe care o citesc acum:
Dincolo De Bine și Rău („Beyond Good and Evil”, Friedrich Nietzsche, 1886, versiunea paperback) - "Puterea prejudecăților morale a pătruns adânc în lumea cea mai intelectuală, lumea aparent cea mai indiferentă și neprejudecată și, evident, a funcționat într-o manieră vătămătoare, obstructivă, orbitoare și distorsionatoare." (p. 30)
O carte iconică a lui Nietzsche, pe care o citisem parțial mai înainte, însă am decis să o studiez acum mai amănunțit și de-a-ntregul. Nietzsche începe cartea criticând vehement prejudecățile filosofilor mari din trecut. El argumentează că multe poziții morale sunt influențate de circumstanțele și viciile personale ale filosofului. E un anumit perspectivism—nu există adevăr absolut, există doar interpretări. O declarație într-adevăr controversată și chiar anti-științifică la prima vedere. Dar părerea lui e mai complicată decât pare. El doar sugerează că adevăruri există mai multe, și ele se modifică în dependență de context. El e clar un anti-Platonist (și anti-Socratic), lui îi displace ideea de un Adevăr, Bunătate, Virtute absolută. El vede moralitatea Platonică și Creștină ca un impediment, ca o rejectare a spiritului Dionisian—a pasiunii, viciilor, senzațiilor corporale. Citind începutul cărții îmi dau seama cât de mult Freud și Jung au fost influențați de Nietzsche—germanul deseori menționează instinctele și cum liberul arbitru e o iluzie. Vorbește despre forțele psihicului inconștient care trebuiesc integrate în sinele nostru, cu tot cu părțile sale negative. Iarăși, ideea arhetipului umbrei a lui Jung pare să fie inspirată de la Nietzsche. De asemenea el vrea să ne demonstreze că lumea creștină este adâncită într-o evlavie falsă și infectată cu o „moralitate de sclav”. Cu spirit și energie, el vrea să transforme această critică într-o filosofie care sărbătorește prezentul și cere ca individul să-și impună propria „voință de putere” lumii.
Acestea sunt primele impresii; am păreri ambivalente până ce. Nietzsche e complicat de analizat deoarece el e un filolog de o măiestrie înaltă persuasivitatea căruia te lasă un pic amețit, fiind nevoie de recitire ca să-l analizezi mai rece. Nu mă convinge pe deplin până ce; totuși intuiesc pericole de un relativism exagerat.
Cartea pe care am citit-o recent:
Jurnal Filozofic, Constantin Noica (1944; versiunea paperback) – “Un artist începe din clipa când știe să dea dreptate tuturor eroilor săi. Căci nu redai viața decât când pui totul în echilibru, când dai tuturor dreptate.” (p. 85)
Ce senin, captivant, dar și naiv pe alocuri e Constantin Noica! Acest jurnal trece prin tine ca o stihie în urma căreia nu ești sigur dacă ai fost scăldat și scuturat de-a binelea sau doar a bătut vântul un pic și totul a fost rezultatul imaginației tale.
Cred că un titlu mai potrivit ar fi “Despre fiul risipitor”, întrucât Noica e clar obsedat de acest spirit Dionisian (asemenea lui Nietzsche, doar că e mai blând decât germanul), în care pasiunea, orgoliul și voluptatea sunt vicii necesare. Îi plac Grecii Antici (în afară de Aristotel) deoarece ei „n-aveau bunul-simț”:
“Iubesc la greci faptul că merg până la capăt. Ceea ce a făcut posibilă filozofia greacă a fost excesul. Oamenii aceștia (din piețele orașului, nu din placida natură!) n-aveau bun-simț. Căci bunul-simț i-ar fi împiedicat să spună că totul curge sau nimic nu se mișcă. Libertatea de a fi absurd stă la originea filozofiei. Și poate că măsura, înțelepciunea, “mioriticul”—în sens nefilozofic—ne-au împiedicat pe noi, românii, să avem o filozofie mare.” (p. 43)
Îi displace mitul mioritic românesc, care e “prea nezdruncinat” (prea asemănător fratelui fiului risipitor—domesticit și moralist):
“De ce toate frumusețile românești trebuie să fie cu ciobani, cu natură și cu gingășie?” (p. 115)
Similar lui Nietzsche, lui Noica îi displac profesorii (sunt prea conformiști), e împotriva restrângerii dorințelor (“Nu suprimarea dorințelor, ci dublarea fiecăreia din ele e soluția.” p. 91) și vieței exagerat de raționale (e pentru echilibru între spiritul Dionisian și Apolonian); doar că germanul era totuși mai tăios în exprimare, Noica stă mai lai suprafață, ne alintă un pic, ne explică un gând-două, dar nu pătrunde prea adânc în criticile sale. E mai iertător cu oponenții săi (imaginari sau nu).
Ce-i drept, nu-i prea place de Aristotel, e prea “pedagogic”, spune Noica, preferându-l mai degrabă pe Platon—cu lumea sa de “idei perfecte” și echilibrul între eu și comunitate (vezi Republica). În cuvintele lui Noica:
“Lumea nu poate fi lăsată cum este. E din cioburi, e spartă. Când știi că un om anumit s-ar potrivi unui loc anumit, când știi că o idee vie poate intra în compunere cu altă idee vie, nu mai poți fi liniștit până nu creezi o formă de echilibru. E de altfel, cel mai pur sentiment pe care-l am. Poate singurul pur cu adevărat, în sensul lor: eu nu figurează nicăieri.” (p. 90)
Noica susține implicit ideea lui Nietzsche a Ubermensch-ului—omul care-și făurește propriile valori și “devine ceea ce este”. Putem observa clar această preferință în următoarele paragrafe:
“Văd încă odată limpede că un om mare nu poate fi imitat. Tot umanismul asta visează: să ofere prototipuri care să fie, într-un fel sau altul, imitate. Dar e suprema absurditate a pedagogiei. Căci nici măcar într-o viață de sfânt nu e nimic „exemplar”, nu e nimic de imitat. Dacă nu se realizează pe cont propriu, orice viață e o nereușită; o amânare.” (p. 78)
“Cine nu simte tot ce e aspru, egoist, crud în spirit, nu trăiește la nivelul lui. Oamenii mari nu sunt buni—iată adevărul. Nu spun că sunt răi, căci s-ar diminua atunci la fel de mult. Dar nu sunt buni. Căci nu sunt pentru ceilalți. Sunt pentru spiritul din ei.“ (p. 99)
Tare, tare nu-i mai plac profesorii. Am menționat cât de mult nu-i plac profesorii? Bine. Nu-i plac profesorii, și mereu ne amintește de asta. Vrea să facă o școală nouă unde “nu se predea, la drept vorbind, nimic.”— partea naivă (rebelă?) și oarecum adolescentină a lui Noica:
“Singura școală valabilă, singura școală creatoare de cultură e aceea în care profesorul însuși trece examene.” (p. 48)
We get it, you don’t like formal education, can we move on? No? Aaaaaaaaa.
“Fără să știi biologie poți face de la început o presupunere: întâi se naște organismul viu și pe urmă se formează scheletul; întâi suntem plasmă vie și pe urmă devenim ființe vertebrate. Așa e cu tot ce e viu, începând cu gândirea, cu morala. Iar dacă nu e așa în biologie, cu atât mai rău pentru ea și profesori (Au un argument în plus să rămână ființe moarte).” (p. 91)
OUCH! Someone call 911, there’s lots of roasting going on!
Am menționat că nu-i place pedagogia (și că Aristotel e un demon)? Nu? OK:
“Pedagogia vrea să tehnicizeze, să reducă la formă și tipare ceva viu, așa cum făcea sofistica pentru gând sau retorica pentru cuvânt. Orice om viu știe să învețe pe celălalt, după cum orice om bun e dicendi peritus și orice pur gândește drept. Dar nu, oamenii vor o știință pentru așa ceva. Nu s-au întrebat, se vede, de ce sunt științe întregi care nu se mai predau astăzi. Mă mir că Aristotel n-a fost și pedagog!” (p. 76)
Aristotel săracul n-are liniște-n sicriu…
Dar hai că totuși Noica are și cuvinte de laudă pentru Aristotel (ironie?):
„Aristotel—singura dată când mă atrage—are un exemplu sugestiv. Închipuiți-vă o oaste, spune el; o oaste pusă pe fugă în neorânduială. La un moment dar (asta e tot: ’la un moment dat’), un soldat se oprește. În jurul lui se opresc alți patru-cinci. Apoi, în jurul nucleului format de ei se strâng și alții, și iată dintr-o dată oastea întreagă întorcând fața către dușman și gata să primească din nou lupta. Asta înseamnă ’viu’: unul singur, elementul infinitezimal poate să coaguleze restul. Un singur individ vertebrează totul. Nu urci matematic și gata, de la simplu la compus, ci urci, fără compoziție, de la simplu la întreg. E paradoxul vieții, dar e paradoxul oricărei vieți. Și mă gândesc la o concluzie ciudată: un adevărat colectivism e mai individualist decât cel care își zice așa. Sau invers: un adevărat individualism ar trebui să fie colectivist. Căci numai acesta din urmă, cel care deține întregul, știe adevăratul preț al părții. În oastea lui Aristotel, soldatul înseamnă ceva, poate ceva. Ce poate el dincolo? Încă unul din scandalurile vieții, în istorie și dincolo de istorie.” (pp. 55, 56)
Ultimele propoziții din citat sună destul de Hegelian, și Noica pare să sugereze aici dialectica lui Hegel.
WTF is dialectica, you ask? Well, it’s complicated…
Poftim un pasaj din wikipedia: “Dialectica este însăși natura lucrurilor, iar filosofia descrie realitatea și o reflectă. În domeniul spiritului, dialectica este istoria contradicțiilor gândirii, pe care ea le depășește trecând de la afirmație la negație și de aici la negarea negației. Această concepție asupra contradicției presupune că, între elementele opuse, există totdeauna o relație: ceea ce exclude trebuie să includă contrariul care îi este opus. Totul se dezvoltă prin unitatea contrariilor, și această mișcare reprezintă existența în totalitate.” (“căci numai acesta din urmă, cel care deține întregul, știe adevăratul preț al părții.”— Noica)
La sfârșit Noica dezvăluie un conflict intern în care el e „însuși fratele care caută, prin școală, împăcarea cu lumea”:
“Revăd tot jurnalul. Ce închide el, în fond? Numai două lucruri, două mituri proprii: mitul Școlii și mitul Fratelui. Și poate că nu sunt nici măcar două, ci e unul singur. Căci sunt eu însumi fratele, care caută, prin Școală, împăcarea cu lumea: cu fiii ce vin, cu fiii ce pleacă în lume...” (p. 117)
Știți care-i paradoxul? Mie-mi place de Noica! Da, deși pe alocuri aberează și generalizează prea mult, cumva el mă atrage, sau prin stilul lui de a scrie, sau că admite slăbiciunile sale; nu pot ști de ce exact, dar presupun că deoarece nu-i un moralist. E un scriitor înțelegător și oarecum blând, deși totuși un provocator—vreo 80% din jurnal fiind critica pedagogiei, critica preferinței noastre pentru fratele fiului risipitor, și lacrimile lui Aristotel.
Este ceva în Noica, imperfecțiunile lui sunt oglinzite în noi, rebeliunea noastră adolescentină nu mocnește definitiv—asta dacă nu “ești o ființă moartă”.
Ei bine, l-am criticat și l-am ironizat, dar e cazul și să-l laud. Spre sfârșit o să vă las cu unele aforisme care mi-au plăcut mai mult. În ele Noica e mai nuanțat, umorist, și înțelegător:
“Într-un mare oraș străin, ești cuprins de un obscur sentiment de neliniște, până ce întâlnești întâmplător tramvaiul No.1. Atunci te calmezi: ești la începutul începuturilor.” (p. 89)
“E dureros că românul n-a înțeles mai mult singurătatea. A avut partea de cea cosmică, păstorească, dar nu de singurătatea comunitară, rodnică, în care, despărțit de oameni, îi regăsești cu adevărat. Toate proverbele noastre despre singurătate (cel puțin cele din Zanne) îi sunt devaforabile. ’Numai nebunul petrece singur, că nimeni de el nu se apropie.’ Nu cumva de aceea ne lipsește simțul metafizic?” (p. 70)
„Toți te învață, mai ales când ești tânăr, cum să reușești. Dar o virtute mult mai mare și, în orice caz, mult mai utilă decât tehnica de a reuși e aceea de a ști ce să faci cu nereușitele. Nu numai că e greu să reușești întotdeauna, dar e și infecund. Devii ’premiant’. Și, slavă Domnului, fratele fiului risipitor a luat câteva premii. De vreme ce ne sunt date și înfrângerile, există (fără căutare specială a lor, firește) o voluptate a înfrângerilor, care trebuie cultivată la oamenii tineri. Și pe aceasta o are fiul risipitor. Dar firește că și pe ea o „risipește”. (pp. 71, 72)
„Libertate: când aveau constrângeri de loc, timp și acțiune, anticii sau modernii făceau tragedii bune; și astăzi, când au toate libertățile, nu mai fac. Căci astăzi poți să scrii aproape orice, oricât și oriunde; ai toate ‘libertățile’. Și cine le folosesc? Autorii de revistă. Mi-e frică să nu fie așa peste tot…Ce ușor vând oamenii libertatea, singura, marea libertate, pentru câteva libertăți.” (pp. 106, 107)
“E ceva deprimant în verbul grec: agapao, a iubi. El înseamnă nu numai a iubi, dar și a se mulțumi cu, a se resemna. De la fericirea dragostei treci insensibil la tristețea resemnării… (Poate pentru că grecii vedeau totul în limite, și chiar și a iubi nu era, pentru ei, o pierdere.)” (p.32)
“Tulburătoare, vorba aceasta a lui Simmel: “viața ca totalitate de fiecare clipă”. Așa o văd acum; așa este. În fiecare ceas simți că ești un întreg. Ai goluri, firește, dar le cunoști, deci le-ai umplut într-un oarecare fel. Ești o ființă împlinită. Dar citești o carte: cum puteai trăi până acum fără gândurile ei? Legi o prietenie nouă: cum te puteai crede întreg fără ea? Abia acum simți golul adevărat, golul care ar fi trebuit să-l simți. Dar acum ești “întreg”. Totalitate de fiecare clipă. Trăim alături unii de alții, totalitate lângă totalitate, într-o lume care nu totalizează, dar care se totalizează, parcă, în noi.” (pp. 56, 57)
Notă: 4 / 5
O istorioară pe care am citit-o:
The Temple, H.P. Lovecraft (1925, versiunea paperback) - „Deși știam că moartea era aproape, curiozitatea mă copleșea.”
Ce poveste înfricoșătoare și claustrofobă! Fără îndoială, una dintre preferatele mele de la Lovecraft. Este o poveste a unui echipaj submarin german din Primul Război Mondial care “a înnebunit” în timpul unei călătorii în Ocean. Povestea e prezentată de un manuscris creat de un locotenent-comandant în German Imperial Navy, care întâlnește unele evenimente paranormale („o amăgire fonică” dintr-un templu) în adâncurile Oceanului Nord Atlantic:
"Mai mult decât atât, pentru prima dată în viața mea am trăit emoția de teamă. Am început să îmi dau seama cum au apărut unele dintre stările de spirit ale sărmanului Klenze, pentru că, pe măsură ce templul mă atrăgea din ce în ce mai mult, mă temeam de abisurile sale apoase cu teroare oarbă. Revenind la submarin, am stins luminile și am stat contemplând în întuneric."
Cu toate acestea, chiar în mijlocul unei aparente nebunii, el încearcă să fie rațional și științific (în încercarea de a se detașa de frica de necunoscut?):
"Cazul meu psihologic este cel mai interesant și regret că nu poate fi observat științific de o autoritate germană competentă. La deschiderea ochilor, prima mea senzație a fost o dorință copleșitoare de a vizita templul stâncos; o dorință care a crescut în fiecare clipă, dar pe care eu am căutat automat să o rezist printr-o emoție de teamă care funcționa în direcția inversă. Apoi mi-a venit impresia de lumină în întunericul bateriilor moarte și am părut să văd un fel de strălucire fosforescentă în apă prin orificiul care se deschidea înspre templu. Aceasta îmi stârnește curiozitatea, căci nu știam de niciun organism din adâncul mării capabil să emită o asemenea luminozitate, dar înainte de a putea cerceta, a venit o a treia impresie care, din cauza iraționalității sale, m-a determinat să mă îndoiesc de obiectivitatea oricărui simț al meu, presupunând că a fost o amăgire fonică, o senzație de sunet ritmic, melodic, ca de un cântec sau imn coral sălbatic, dar frumos, care vine din exteriorul carcasei absolut izolatoare a submarinei U-29."
Până la urmă, chiar și când pare să-și fi pierdut mințile, el încă încearcă să explice paranormalul:
„Acest râs demonic pe care îl aud în timp ce scriu vine doar din propriul meu creier care slăbește”.
Frumos scris și un instant-classic pentru mine.
Notă: 5 / 5
*Istorioara o puteți citi aici în original.
O întrebare interesantă asupra căreia puteți medita:
Crezi că moralitatea Creștină (sau ce a mai rămas din ea) e un impediment pentru dezvoltarea societății Occidentale, sau ea e pilonul central pe care a fost construită cultura și civilizația Occidentală fără de care vom cădea în nihilism?
....
Crezi că acest email va fi util unui prieten?
Dă-i un “forward” sau trimite-le linkul la abonare: podcastmeditatii.com/aboneaza
.…
Ca întotdeauna, întrebările, comentariile și criticile sunt binevenite; îmi puteți răspunde la acest email :)
Vorbim peste o săptămână,
- Andrei