Salut,
Cum la voi? :)
Știu, cu întârziere, dar iată temele săptămânii:
● Justiția (Republica lui Platon) – am fost la o întâlnire a grupului de filosofie și am discutat despre ce este și ce nu este justiția, selectând citate de la Grecii și Romanii antici, în special Republica lui Platon. Rezumatul întâlnirii (cu link-uri la notițe) le găsiți mai jos.
● Ironia Ghilotinei: Netflix-ul neașteptat al Revoluției Franceze – am scris un articol despre istoria și originile bizare a pedepsei cu moartea cu ghilotina, care a fost un adevărat show pe timpul Revoluției Franceze.
Un citat care mi-a atras atenția:
„Citez pe alții doar pentru a mă exprima mai bine.”
— Michel de Montaigne
Justiția:
Filosofii antici ne învață că adevărata fericire este imposibilă fără o simplă ordine socială. În ultimii ani am asistat la asasinarea unui jurnalist de la Washington Post, creșterea inegalității în unele țări și deplasarea a milioanelor de refugiați (pentru a numi câteva evenimente). Cu toate acestea, vedem, de asemenea, progrese în drepturile femeilor, creșterea abilității dincolo de Occident și milioane fiind scoși din sărăcie prin reforma economică. Dacă anticii au dreptate, ar trebui să spunem că suntem cu adevărat fericiți în lumea de azi?
Mulți gânditori antici consideră dreptatea cea mai importantă dintre virtuțile cardinale. Ei văd ființa umană ca fiind în primul rând un animal social și politic. Prin urmare, comunitatea este mai mare decât individul, iar relația unei persoane cu ceilalți este esențială pentru bunăstarea sa. Dreptatea este virtutea guvernării acestei relații conform normelor rațiunii. O persoană dreaptă este cea care le oferă celorlalți ceea ce merită și o societate dreaptă este organizată pe baza principiilor raționale. Justiția este fundamentul țesăturii încrederii care ține societatea împreună. De obicei, este înfățișată ca o femeie cu ochii mari, care deține solzi de echilibru și o sabie, reprezentând unitatea dintre corectitudine, imparțialitate și utilizarea judicioasă a forței.
Mulți gânditori antici consideră dreptatea cea mai importantă dintre virtuțile cardinale. Ei văd ființa umană ca fiind în primul rând un animal social și politic. Prin urmare, comunitatea este mai mare decât individul, iar relația unei persoane cu ceilalți este esențială pentru bunăstarea sa. Dreptatea este virtutea guvernării acestei relații conform normelor rațiunii. O persoană dreaptă este cea care le oferă celorlalți ceea ce merită și o societate dreaptă este organizată pe baza principiilor raționale. Justiția este fundamentul țesăturii încrederii care ține societatea împreună. De obicei, este înfățișată ca o femeie cu ochii mari, care deține solzi de echilibru și o sabie, reprezentând unitatea dintre corectitudine, imparțialitate și utilizarea judicioasă a forței.
Din discuție am ajuns la concluzia…că n-am ajuns la nici o concluzie hahaha (tipic). Well, ideile lui Platon din Republică sună destul de anti-democratic, și inițial majoritatea criticau oarecum rigiditatea ierarhică a statului ideal, și Aristotel părea mai științific și mai contextual. Dar odată ce am intra în dezbateri…ironic tot la Platon ajungeam și eram oarecum parțial de acord cu el. E adevărat că e nevoie de o ierarhie, nu toți pot conduce un stat și nu toți vor, nu toți luptă în armată și nu toți vor, nu toți îs comercianți, businessmeni, lucrători obișnuiți, sau…sclavi. Și necătând la asta, tendințele (natural sau artificial) ajung la ceea că noi creăm ierarhii și instituții. Democrația în care fiecare om are aceeași putere de decizie e totuși o utopie.
Dar un lucru interesant pe care l-am observat e că nu mergea vorbă de nici o fericire universală în acel sistem. Filosofii-regi, după cum îi numea Platon, nu ardeau de nerăbdare să conducă, dar acest tip de rege era necesar, anume de aceea că el nu doreau să conducă—sugerând implicit că dacă omul are setea de a conduce el va deveni eventual un tiran. Iar filosoful-rege e mai contemplativ, mai restrâns—nicidecum pasiv, doar mai temperat; un om ce conduce din datorie, și nu din plăcere (poate doar “plăcerea filosofică”). În acest sens, omul cel mai apropiat de imaginea filosoful-rege în Roma Antică, de exemplu, a fost Marc Aureliu (Marcus Aurelius), despre care am discutat la sfârșitul episodului 5.
La întrebarea de ce este mai bine pentru individ să fie drept decât nedrept Platon răspunde în Cartea a IV-a (din Republică) prin trei mari argumente. În primul rând Platon spune că natura tiranului este să producă “violență” și că tirania ar lăsa urme psihice și mentale. Al doilea argument spune că numai filosoful este în stare să judece ce fel de conducător este cel mai bun, pentru că doar filosoful poate vedea Forma Binelui. În al treilea argument este indicat faptul că “plăcerile care sunt acceptate de iubitorul de înțelepciune sunt cele adevărate.” Deci, în opinia lui Platon, plăcerea filosofică este singura plăcere.
După obișnuință, Platon îl utilizează pe Socrate ca personajul care comunică cu alții și își exprimă ideile (sale sau ale lui Platon).Forma guvernării pe care Socrate o scoate în evidență este tendința omului spre corupere prin abuz de putere și descrie astfel drumul de la timocrație, la oligarhie, democrație și tiranie, conchizând că posturile de conducere ar trebui să fie ale filosofilor. “Societatea bună” ar trebui să fie guvernată de filosofi-regi, oameni dezinteresați care nu conduc pentru binele propriu ci pentru binele societății.Modelul social care stă în spatele fiecărei societăți istorice este ierarhia, iar clasele sociale au o permeabilitate marginală, însă el dorește un oraș fără sclavi și fără discriminări între bărbați și femei.
Cele patru injustiții și regresia sistemului de guvernare (extras din Wikipedia):
Platon acordă o importanță majoră statului ideal în cartea sa. Platon vorbește despre patru forme greșite de guvernări: timocrația, oligarhia, democrația și tirania (despotism).
TIMOCRAȚIA - Socrate definește timocrația ca o societate condusă de oameni care iubesc onoarea. El crede că această formă de guvernare rezultă din urmașii părinților care au alte mentalități caracteristice. Onoarea, baza acestei forme de guvernare strălucită duce la dorințe de posesiuni și bunăstare.
OLIGARHIA (salut, Plahotniuc) - Aceste tentații creează o confuzie între statutul economic și onoare, proces care este responsabil pentru căderea în oligarhie. În Cartea a VIII-a Socrate sugerează că avuția nu o să ajute un pilot să-și navigheze propria navă. Aceasta injustiție împarte lumea în săraci și bogați, creând oportunități pentru infractori. Cei bogați complotează împotriva celor săraci și vice-versa.
DEMOCRAȚIA - Atât timp cât împărțirea socioeconomică crește, la fel cresc și tensiunile dintre clasele sociale. Datorită conflictelor care izvorăsc din asemenea tensiuni, democrația înlocuiește la un moment dat oligarhia. Săracii înfrâng pe oligarhi, ca urmare democrația acordă libertăți cetățenilor.
TIRANIA - Libertățile excesive acordate cetățenilor de către democrație duc la tiranie, cea mai violentă formă de guvernare. Aceste libertăți împart oamenii între clase socioeconomice: dominantă, capitalistă și muncitorească. Tensiunile dintre clasă dominantă și capitalistă, forțează clasă muncitorească să caute protecție în libertățile democratice. Ei investesc toată puterea lor în demagogul lor democratic, care este în schimb corupt de puterea obținută și devine un tiran. El are un anturaj mic, susținători care îi asigură protecție.În mod ironic, statul ideal schițat de Socrate seamănă cu tirania.
Am mai vorbit și despre Aristotel și Stoicii Antici, dar va fi prea lung acest email. Aici găsiți rezumatul întreg: *Notițele de la acea adunare (pdf)*
Articolul pe care l-am scris recent:
Ironia Ghilotinei: Netflix-ul neașteptat al Revoluției Franceze - Este interzis să omori; prin urmare, toți ucigașii sunt pedepsiți, cu excepția cazului în care ucid în număr mare și după sunetul de trompete. — Voltaire
Acest citat ironic se referă la natura războinică a omului, care deși e un fenomen omniprezent în istoria umană, e în același timp subiectul încercărilor nobile de a-l elimina prin metode morale și politice, dar fără mult succes. În urma acestei ambivalențe—că omul continuie să fie violent și în același timp încearcă să moralizeze acest instinct—apare o anumită doză de ironie, care arată un sens opus a doctrinei “este interzis să omori.” Voltaire părea să anticipeze un eveniment istoric ironia căruia era evidentă—10 ani după moartea sa, a început Revoluția Franceză, cu deviza faimoasă “Liberté, égalité, fraternité” în timp ce se vărsa o cantitate imensă de sânge în întreaga Europă. Doar în Franța, în timpul Domniei Terorii (Reign of Terror, 1973-1974), peste 17.000 de oameni au fost judecați și executați oficial, iar un număr necunoscut de alte persoane au murit în închisoare sau fără proces. Guvernul revoluționar francez și-a mutilat propriul său popor în mod spectaculos; evident având și efecte pozitive ca nașterea democrației liberale mai târziu...
*Continuarea o găsiți aici.
O întrebare interesantă asupra căreia puteți medita:
Ești de acord cu Winston Churchill care a spus că “Democraţia este un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum.”?
....
Crezi că acest email va fi util unui prieten?
Dă-i un “forward” sau trimite-le linkul la abonare: podcastmeditatii.com/aboneaza
....
Ca întotdeauna, întrebările, comentariile și criticile sunt binevenite; îmi puteți răspunde la acest email :)
Vorbim peste o săptămână,
- Andrei