Noroc,
Sper că ești ok. Toată panica în legătură cu coronavirusul n-are cum să nu mă alarmeze. O fi această panică exagerată? Nu putem ști. Doar timpul va arăta. Dar victime sunt, asta e cert. În acest timp plin de incertitudine ți-aș recomanda să revizitezi filosofia Stoicilor antici, care și ea a fost inițiată în timpuri de suferință și tumult, atunci când orașele-state Greci erau în mijlocul războaielor și Imperiul Roman era într-un proces de degradare. Am vorbit despre Stoici în episodul 5 și într-un articol.
Iată temele de astăzi:
● Ciuma, Albert Camus – primele impresii și citate din romanul renumit exsitențialist a lui Camus, publicat în 1947, care povestește despre o epidemie de ciumă într-un oraș din Algeria (atunci colonie a Franței) și efectele sale asupra populației. Mi se pare o carte extrem de relevantă astăzi—nu echivalez ciuma cu coronavirusul, desigur prima e mult mai fatală; dar felul în care Camus descrie apariția și dezvoltarea acestei epidemii e surprinzător de relevant și astăzi.
● Homo Aggressivus, Dorian Furtună – niște citate din cartea etologică și evoluționistă a autorului moldovean despre care vor fi episoadele următoare (probabil 13, 14, 15) din podcast.
● Coronavirus: The Real Risks And Human Biases Behind The Panic, Mark Manson – un articol interesant și relevant realizat de Mark Manson, în care el argumentează că trebuie să fim un pic sceptici față pandemia covid-19, dar nicidecum să nu întrecem măsura—vigilența își are locul său aici. Pericolul e mai complex decât pare la prima vedere, și el nu ține doar de vieți individuale ci și de economia globală în sine.
Un citat care mi-a atras atenția:
„Știu că omul este capabil de fapte mari. Dar dacă nu este capabil de emoții mari, mă lasă rece.”
— Albert Camus (“Ciuma”)
Cărți pe care le citesc acum:
The Plague (“Ciuma”, Albert Camus, 1947; editura “Penguin Modern Classics, 2001”; versiunea paperback) – Unii critici interpretează acest roman ca o abordare metaforică a Rezistenței franceze la ocupației nazistă din timpul celui de-al doilea război mondial. Nu știu, nu-s sigur că însuși Camus ar fi fost de acord cu această interpretare. Posibil că tot ce a vrut el să descrie e cum diverși oameni și cum o comunitate de oameni reacționează la o epidemie de ciumă—la un fenomen absurd care ucide oameni aleatoriu, un fel de “russian roullete” al destinelor.
Nu ascund că sunt un mare amator a lui Camus și a stilului său de a scrie—fără eroisme exagerate, dar nici prea deprimant; în lucrările sale absurde el inspiră un anumit optimism printr-o prismă realistă, mesajele lui fiind întruchipate în personaje simple, mondene, și ciudate. De exemplu, în Ciuma mi s-au evidențiat vreo trei personaje care fiind în carantină își găseau ocupații neobișnuite și oarecum hazlii:
Bătrânul care scuipa peste pisici:
“Dar zi de zi, după-amiaza, în orele în care tot orașul picotea de căldură, un bătrânel apărea pe balcon, de cealaltă parte a străzii. Cu părul alb si bine pieptănat, drept si sever în hainele lui de croială militară, el chema pisicile cu un "pis, pis" distant si totodată blând. Pisicile își ridicau ochii alburii de somn, dar fără să se miște. Bătrânul rupea atunci bucățele de hârtie și le risipea în aer deasupra străzii, iar animalele, atrase de această ploaie de fluturi albi, înaintau în mijlocul drumului, ridicând lăbuțe șovăitoare spre ultimele bucăți de hârtie. Bătrânelul scuipa atunci cu putere si precizie; dacă un scuipat își atingea ținta, râdea.” (p. 22)
Și mai mult mă amuză momentul când el se întristează atunci când pisicile nu mai apar ca să fie scuipate:
“Astăzi bătrânelul de vizavi este descumpănit. Nu mai sunt pisici. Au dispărut, într-adevăr, excitate de șobolanii morți care sunt găsiți în număr mare pe străzi. După părerea mea, nu poate fi vorba ca pisicile să mănânce sobolani morți, îmi amintesc că ale mele detestau așa ceva. Nu înseamnă însă că nu aleargă după ei prin pivnițe, si bătrânelul e descumpănit. E mai puțin bine pieptănat, mai puțin viguros. Îl simți că e îngrijorat. După o clipă doar a și intrat în casă. Scuipase, totuși, o dată, în gol.” (p. 23)
Bătrânul astmatic care transfera boabe de năut dintr-o oală-n alta:
“…bătrânul astmatic, de meserie negustor de mărunțisuri, considerase la cincizeci de ani că muncise destul. Se culcase și de atunci nu se mai sculase. Astmul lui se împăcase totuși cu statul în picioare. O mică rentă îl dusese până la cei șaptezeci si cinci de ani pe care îi purta cu vioiciune. Nu putea suferi să vadă un ceas și într-adevăr nu era nici unul în casa lui. ‘Un ceas, spunea el, e scump și e ceva prostesc’. Evalua timpul, și mai ales ora meselor, singura care îl interesa, prin cele două oale dintre care una, când se trezea, era plină cu năut. O umplea pe cealaltă bob cu bob, cu aceeași mișcare sârguincioasă și regulată, își găsea astfel reperele într-o zi măsurată cu oala. ‘La fiecare cincisprezece oale,’ spunea el, ‘trebuie să mănânc. E foarte simplu.’” (p. 90)
Haha, cât Zen în această declarație. Eu singur știu că n-aș putea trăi așa, mi-aș ieși din minți.
Grand — un timid, scriitor obsedat de mărunțișuri (de exemplu, nu putea decide cum să descrie o amazoană mergând călare pe o iapă):
"Ce mai face amazoana?" întreba adesea Tarrou. Iar Grand răspundea invariabil, cu un zâmbet silit: "Galopează, galopează" . Într-o seară, Grand a spus că renunțase definitiv la adjectivul "eleganta" pentru amazoana lui și că o va caracteriza de acum încolo ca "zvelta". "E mai concret", adăugase el. Altădată le citi celor doi auditori ai săi prima frază astfel modificată: "într-o frumoasă dimineață de mai, o zveltă amazoană parcurgea, călare pe o superbă iapă alezană, aleile înflorite din Bois de Boulogne".
— Nu-i asa, spune Grand, că o vezi mai bine? Și am preferat: "într-o dimineață de mai", pentru că "din luna mai" lungea mai mult cadența. S-a arătat apoi foarte preocupat de adjectivul "superba". I se parea inexpresiv si el căuta termenul care ar fotografia dintr-o dată fastuoasa iapă pe care o imagina. "Grasa" nu mergea, era concret, dar puțin peiorativ. "Strălucitoare" îl ispitise o clipă, dar ritmul nu se potrivea. Într-o seară a anunțat triumfător că găsise cuvântul:
"O neagră iapă alezană’’. Negru indică, după parerea lui, la un mod discret, eleganța.
— Nu se poate, spuse Rieux.
— Și de ce?
— Alezana nu indică rasa, ci culoarea.
— Ce culoare?
— Ei bine, o culoare care nu este negru, în orice caz. Grand părea foarte afectat.
— Mulțumesc, spunea el, din fericire sunteți aici. Dar vedeți cât e de greu.
— Ce părere ai avea de "somptuoasa" ? zise Tarrou.
Grand îl privi. Reflecta:
— Da, zise el, da !
Si, treptat, un zâmbet se așternea pe chipul său. (p. 103)
Și eu credeam că uneori sunt prea perfecționist, însă până la obsesia lui Grand mai am :)
Am citit vreo 60% din carte, și până ce mi se evidențiază cum Camus alternează între descrierile crude ale faptelor tragice și tensiunea emoțională a indivizilor—un fel de ciocnire între absurditatea vieții și dorințele, ambițiile, iluziile fiecărui personaj. Diferiți oameni acceptă acest eveniment în mod diferit, unii sunt deprimați și deznădăjduiți, alții acceptă realitatea și încearcă din răsputeri să schimbe—sau cel puțin să amelioreze—situația. Dar fiecăruia din ei li se impune o sarcină cu adevărat sisifeană: De a continua să lupți în pofida deznădejdei.
Concluziile și recenzia întreagă o postez în email-ul de săptămâna viitoare (sau pe feed-ul contului meu de facebook în câteva zile, doar că acolo va fi în engleză).
Homo Aggressivus, Dorian Furtună, 2018 (ediția a 2-a); versiunea paperback – În cuvintele lui Furtună, această carte “este o încercare de a-l prezenta pe om nu doar ca Homo sapiens—inteligentul, ci și ca Homo aggresivus—agresivul, violentul, războinicul. Numai așa, viziunea noastră despre noi înșine va fi mai completă, mai realistă și, cu siguranță, mai folositoare în plan social.” (p. 9)
Cartea lui Furtună eu plănuiesc s-o analizez mai amănunțit, posibil chiar s-o înregistrez de-a-ntregul în episoadele următoare din podcast. Încă mă gândesc dacă merită așa format detaliat. Acum însă vă las cu niște citate interesante de la începutul cărții.
Despre “crevetele ucigaș”:
“Să vedem pe exemplul unui caz concret din lumea vie cum comportamentul agresiv poate fi avantajos pentru ascensiunea unei specii. Este vorba despre crevetele Dikerogammarus villosus, numit și ‘crevete ucigaș’ (‘killer shrimp’) — o specie deosebit de rapace, care a reușit să provoace panică în rândul specialiștilor hidrobiologi europeni. Acest crevete populează în mod obișnuit râurile din Europa de Est, însă în ultimii ani a trecut și în apele din vestul Europei, unde s-a dovedit a fi un ‘ucigaș total’ al microfaunei din bazinele acvatice. Această mică crustacee, de doar 3 cm lungime, dotată cu mandibule puternice, omoară și schilodește neselectiv tot ce întâlnește în cale și poate doborî: alte specii de creveți, puietul peștilor și amfibiilor, pești de talie mică, insecte acvatice, viermi și alte vietăți incapabile să se apere sau să fugă. Ceea ce i-a surprins pe cercetători este că ’crevetele ucigaș’ omoară mai mult decât are nevoie pentru a se hrăni, el omoară pentru a extermina toți potențialii concurenți; am putea spune că omoară ‘genocidar’. Grație ferocității sale și profilicității înalte, ‘crevetele ucigaș’ colonizează aproape neîngrădit noi și noi spații acvatice din Europa de Vest (cu o viteză de circa 124 de km pe an); a nimicit populațiile altor specii de creveți (cândva ele însele specii invazive), își impune statutul de specie dominantă absolută în limitele microfaunei acvatice europene și distruge verigile ecologice stabilizate de-a lungul deceniilor. Iată cum, datorită unei agresivității ieșite din comun, o specie reușește să-și elimine concurenții, să-și lărgească în mod invaziv arealul de viață și să se multiplice, sporindu-și șansele evolutive pe termen lung. E tocmai prilejul să ne amintim aici de Charles Darwin, care are în celebra sa carte ‘Originea speciilor’ (‘The Origin of Species’) următorul citat: ’Acele specii care se extind larg au în general tendința de a se extinde FOARTE larg, corespunzător ele tind să înlocuiască și să nimicească diferite specii din diferite arealuri’. Citatul lui Darwin parcă ar fi desprins din istoria despre ’crevetle ucigaș’.” (p. 14)
Natura ucigașă și moașă:
“În pofida închipuirilor noastre adeseori idealizate despre armonia desăvârșită a Naturii, cea mai realistă descriere a lumii vi ar opera cu doi termeni—carnagiu și sex. Un ciclu perpetuu de nașteri și morți violente. Potrivit unor aprecieri statistice foarte aproximative, în descursul a doar 24 de ore pe Pământ pier circa 360 trilioane de animale, 908 trilioane de plante, alături de 36,7 de cvadrilioane de ciuperci, protiste și bacterii. Cifrele sunt astronomice, inimaginabile și înfățișează un proces brutal, apocaliptic prin care selecția naturală face loc pentru tot atâtea alte ființe vii care ăți fac zilnic apariția. Privită de la distanță, fără ochelari roz, Natura, în toată complexitatea ei, este în regulă măsură o moașă și un ucigaș cu sânge rece. Iar o parte considerabilă dintre masacrele care se produc în rândul animalelor, se fac sub imboldul agresivității, care este una din principalele unelte cu care operează selecția naturală.” (p. 15)
Decăderea Imperiului Roman — consecința luxului și leneviei?
„Pe de altă parte, potrivit antropolugului canadian Peter frost, decădarea și cucerirea Imperiului Roman s-ar fi produs din cauza pacificării majorității populației Romei, care a trăit în lux și lenevie vreme de câteva secole, ca în cele din urmă să nu poată rezista în fața loviturilor unor hoarde barbare deosebit de războinice. Cei mai bravi romani erau înrolați în armata profesionistă și adeseori mureau fără să fi lăsat urmași în Roma; în schimb în urbe rămâneau și se reproduceau mulți indivizi slabi, leneși sau apatici, care au promovat cultura subordonării și pacifismului. Genele acestora au avut o distribuire mai largă, la fel și deprinderile. Astfel, în câteva secole, în mod paradoxal pentru o Romă care a cucerit lumea prin cutezanță și sabie, numărul romanilor deprinși cu viața dependență de lux și non-violență a depășit esențial numărul romanilor cu spirit combativ. S-a produs ceea ce Frost numește ‘pacificare genetică’ a unei populații—fenomen care în condițiile invaziilor străine s-a dovedit a fi fatal pentru imperiu. Cu toate vulnerabilitățile pe care le conține ipoteza lui Frost, este interesant accentul pe care îl pune autorul pe starea defensivă a unui popor. Nonviolența ca spirit și tradiție, de altminteri foarte utilă pentru dezvoltarea unei societăți în vremuri de stabilitate, poate fi un handicap în vreme de criză; într-o perioadă a provocărilor, caracterul defensiv și combativ este cel care devine chezășie a succesului.” (p. 21)
Despre “embrionii canibali” ai rechinilor-tauri:
“Embrionii rechinilor-tauri (Carcharias taurus) au o proprietate ieșită din comun, care i-a surprins pe cercetătorii acestei specii de pești: cel mai dezvoltat dintre embrionii îi devorează pe toți ceilalți frați ai săi, astfel încât în final se naște unul singur. Acest fenomen se numește canibalism intrauterin și reprezintă o modalitate prin care indivizii, aflându-se încă în stadiul de embrioni, concurează între ei și se agresează reciproc. De menționat că femela de rechi copulează cu mai mulți masculi și reiese că embrionii proveniți din diferite ovule au tați diferiți, deci eu nu sunt frați deplini, ci doar pe linia maternă, ceea ce explică parțial gradul înalt de ferocitate pe care îl manifestă unii față de alții. Totuși, aspectul pe care doresc să-l desprind în mod aparte din acest exemplu cu embrionii de rechin este etapa extraordinar de timpurie la care apare comportamentul agresiv. Chiar în primele faze ale ontogenezei sale, înainte ca mediul, modelele comportamentale ale adulților sau propria experiență de viață să exercite vrei influență, individul este deja apt să concureze, să lupte, să agreseze și să omoare; el știe să se comporte agresiv. Aceasta se numește instinct. În cazul tuturor filumurilor de animale, agresivitatea este, la origine, expresia unui instinct, iată de ce e atât de omniprezentă, impetuoasă și imuabilă. Omul nu este o excepție de la regulă, cu toate că, datorită rațiunii, dispune de o marjă largă de manevre comportanentale. Cunoașterea și recunoșterea originii instinctuale a agresivității este esențială pentru a înțelege mecanismele declanșării agresiunii, cât și mijloacele prin care această înclinație biologică poate fi temperată în plan social.” (p. 23)
Un articol pe care l-am citit recent:
Coronavirus: The Real Risks And Human Biases Behind The Panic, Mark Manson – “Roughly 10-15% of people infected need to go to the hospital. Right now, epidemiologists are saying we can expect anywhere from 40-70% of the world population to be infected in the next year. Let’s say that’s an exaggeration and go with a more conservative 30%. In the US, that means roughly 110 million people getting sick. And of those 110 million, over 10-15 million or more need a hospital bed.
Yet, the US only has 924,000 hospital beds… and about two-thirds of those are filled at any given time with, you know, people with cancer and shit.
So, while staying home, from an individual risk perspective, seems unnecessary and an overreaction, from a systemic risk perspective, it’s the only prudent thing to do. The more people who go out and about, the faster this thing spreads, and the faster this thing spreads, the more the hospitals get flooded, and the more the hospitals get flooded, the more people die unnecessarily.
It’s that simple.
So no, you and I aren’t going to die. Hell, we might not even get sick. But we might get others sick and that might cause others to die. So… Yay.”
*apropo, dacă vă interesează statistici detaliate despre coronavirus (care se updatează constant), click aici.
O întrebare asupra căreia poți medita:
Crezi că gravitatea pandemiei de coronavirus e exagerată, sau din contra, nu-i luată destul de serios?
....
Crezi că acest email va fi util unui prieten?
Dă-i un “forward” sau trimite-le linkul la abonare: podcastmeditatii.com/aboneaza
....
Ca întotdeauna, întrebările, comentariile și criticile sunt binevenite; îmi puteți răspunde la acest email :)
Vorbim peste o săptămână,
- Andrei