Noroc,
Cum te isprăvești cu carantina? Canalul educativ de pe youtube Kurzgesagt a postat un video care sumarizează apariția și simptomele acestei boli, iar dacă stai plictisit acasă și n-ai cărți destule, Editura Humanitas a distribuit niște ebook-uri gratuite, iar Bestseller.md de mai mult timp are o colecție impunătoare de ebook-uri în format epub și mobi (Kindle).
Eu cred că mai mult ca oricând acum avem nevoie de o cooperare și un spirit comunitar, altceva nu avem ce să facem în această vreme plină de incertitudini.
Iată temele pentru această săptămână:
● Ciuma, Albert Camus – recenzia mea a nuvelei faimoase a francezului, care a primit premiul nobel în 1957.
● Ferma Animalelor, George Orwell – recenzia mea a acestei satire politice care e de-a dreptul actuală și astăzi.
● What Would Nietzsche Think of 21st Century Society? – un video realizat de Academy of Ideas care sumarizează niște idei de-ale lui Nietzsche despre psihologia oamenilor moderni, meditând asupra relevanței acestor idei în timpurile noastre.
Un citat care mi-a atras atenția:
„ Ne place să fim atât de mult în natură pentru că nu are nicio părere despre noi.”
— Friedrich Nietzsche
Cărți pe care le-am citit recent:
Ciuma (“The Plague”, Albert Camus, 1947; editura “Penguin Modern Classics, 2001”; versiunea paperback) – Majoritatea dintre noi ne trăim viața ca și cum ziua de mâine este un fapt cert, ca și cum am trăi să simțim căldura Soarelui în următoarea dimineață. Suntem atât de ocupați cu propriile noastre vieți, încât rareori ne gândim la problemele unei comunități, la modul în care roțile—aproape în mod miraculous—continuă să se întoarcă în fiecare zi, cum un amalgam de oameni preocupați de ambițiile lor personale și de „iubirea egoistă” trăiesc și lucrează împreună, acționând ca o parte mică într-un întreg mai mare, sacrificându-și propriul confort pentru binele comun.
În ultimele zile, când tot ce auzi la știri e „Coronavirus” și „nou record de decese într-o zi”, este greu să nu asociezi celebrul roman al lui Camus cu ceea ce se întâmplă acum pe glob. Sigur, ai spune, coronavirusul nu este o ciumă și ai avea dreptate—ratele de deces sunt mult mai mici, dar încearcă să îi spui asta unui medic italian chiar acum (noul epicentru al virusului), încearcă să îi spui că „ nu este mare lucru, e doar o gripă”. Probabil te-ar privi în față cu ochi obosiți, cenușii de epuizare și fără a pierde încă un minut s-ar întoarce la lucru, încercând să salveze o altă viață, punându-și propriile sentimente și preocupări pe al doilea plan și folosindu-și transpirația și expertiza va încerca să oprească sau să stagneze această boală care ucide sute de oameni în fiecare zi.
Mai mult, modul în care Camus descrie psihologia oamenilor și răspunsul autorităților la acest focar este în mod ciudat similar cu modul în care lucrurile s-au desfășurat în viața reală.
Ciuma este o poveste despre orașul Oran din Algeria, care se trezește într-o zi cu „șobolani muribunzi ieșind în stradă”—apare o ciumă, iar oamenii din Oran sunt prinși prin surprindere. Chiar dacă dovezile unei ciume erau din ce în ce mai clare, oamenii din Oran au pretins că nu este mare lucru și că pot continua să-și trăiască viața așa cum au făcut-o întotdeauna.
“— Ce-i cu povestea asta cu șobolanii ?
— Nu știu. E ciudat, dar o să treacă.” (p. 10)
Dar nu a trecut. Moartea creștea, iar oamenii începeau încet să o ia în serios. Dr. Bernard Rieux—un om pragmatic, a fost unul dintre primii care a fost mai suspicios și a observat că numerele cresc; cu toate acestea, reacția sa a întârziat, la fel și reacția din partea autorităților și a oamenilor din Oran—doar atunci când victimele au murit literalmente pe stradă au început să realizeze că aceasta era ciuma.
Camus descrie foarte bine reticența (și chiar aroganța) oamenilor de a accepta faptul că viața lor de zi cu zi poate fi întreruptă pentru o perioadă nedeterminată de timp și că această nenorocire li s-a întâmplat—că ciumei nu-i pasă de sentimentele tale:
“Epidemiile, într-adevăr, sunt ceva obișnuit, dar crezi cu greu în ele când îți cad pe cap. Au fost pe lume tot atâtea ciume câte războaie. Și totusi, ciume si războaie îi găsesc pe oameni întotdeauna la fel de nepregătiți. Doctorul Rieux era la fel de nepregătit ca si concetățenii noștri și astfel trebuie înțelese ezitările sale. Tot așa trebuie înțeleasă și starea sa de spirit împărțită între îngrijorare si încredere. Când izbucnește un război, oamenii spun: ‘n-are să dureze, e prea stupid’. Și, fără îndoială, un război este desigur prea stupid, dar asta nu-l împiedică să dureze. Prostia stăruie întotdeauna și faptul s-ar observa dacă fiecare nu s-ar gândi mereu la sine. Concetățenii noștri semănau în această privință cu toată lumea, se gândeau la ei înșiși, altfel spus, erau umaniști: nu credeau în flageluri. Flagelul nu este pe măsura omului, îți spui deci că flagelul este ireal, e un vis urât care o să treacă. Dar nu trece totdeauna și, din vis urât în vis urât, oamenii sunt cei care se duc, și umaniștii cei dintâi, pentru că nu și-au luat măsuri de precauție. Concetățenii nostri nu erau mai vinovați decât alții, ei uitau să fie modești, atâta tot, și credeau că totul mai era posibil pentru ei, ceea ce presupunea că flagelurile nu erau posibile. Ei continuau să facă afaceri, proiectau călătorii și aveau păreri. Cum să se fi gândit ei la ciuma care suprimă viitorul, deplasările și discuțiile ? Ei se credeau liberi și nimeni nu va fi vreodată liber atâta timp cât vor exista flageluri.” (pp. 30, 31)
Dar acel egocentrism și ignoranță nu au durat mult. În curând, un fapt comun și aproape banal a unit oamenii: suferința. Universalitatea morții și suferința care a rezultat i-au făcut pe oameni să uite de sentimentele lor individuale și să se concentreze pe atenuarea și conținerea acestei boli teribile.
“Începând din acest moment, putem spune că ciuma a devenit problema noastră, a tuturor. Până atunci, cu toată uimirea si neliniștea pe care le-o aduseseră concetățenilor noștri aceste întâmplări ieșite din comun, fiecare își văzuse mai departe de treburile lui, cum putea, la locul lui obișnuit. Si, fără îndoială, asta ar fi trebuit să continue. Dar porțile o dată închise, și-au dat seama că erau toți, și povestitorul el însuși, prinși în același sac și că trebuiau să se deprindă. Astfel, de pildă, un sentiment atât de individual cum e cel al despărțirii de o ființă iubită devine deodată, chiar din primele săptămâni, acela al unui întreg popor și, laolaltă cu frica, suferința principală a acestei lungi perioade de exil.” (p. 53)
Ceea ce a urmat a fost o luptă lungă, care a văzut mii de vieți omenești irosite, o luptă care a unit orașul și oamenii săi—au împărtășit epuizarea, durerea și lacrimile, curajul și frica. Erau o entitate întreagă, și totuși erau indivizi aparte—cei care, în perioade de nevoi, și-au dat seama că au o datorie față de comunitatea lor, că prin colaborare suferința ar putea fi aproape suportabilă.
Dr. Rieux, protagonistul, nu a romantizat lupta sau oamenii din „echipele de sănătate” care ar fi considerați „eroi” în zilele noastre. Această ciumă trebuia să fie combătută de oameni obișnuiți, prin acte de serviciu simple și consecvente. Pentru Dr. Rieux, nu era nimic nobil sau romantic în privința suferinței, „el ar trata suferința, nu ar încerca să demonstreze cât este de bună.” (p. 97)
Ciuma este la baza ei o poveste morală, unii spun că este o alegorie pentru ocuparea Franței de către naziști în Cel De Al Doilea Război Mondial—având în vedere perioada în care Camus a început să o scrie, în 1941; Nu știu, s-ar putea să fie așa. Știu cert, însă, că ceea ce face această poveste atât de puternică este că transcende politica. În cele din urmă, este o poveste despre noi, despre modul în care răspundem ca indivizi și ca comunitate la tragediile vieții care sunt în afara controlului nostru.
Camus a fost un moralist care a separat binele de rău, dar a studiat și „zona cenușie”, absurdul, fragilitatea umană. Cottard—un personaj din roman care era un cinic depresiv și care nu dorea ca ciuma să se termine, a fost o excepție de la regulă. Spre deosebire de Sartre (contemporanul lui Camus), care a considerat că „iadul sunt alți oameni”, Camus a considerat că majoritatea oamenilor sunt mai buni decât noi credem. „Trebuie doar să le oferi oportunitatea.” (p. 115)
Pragmatismul lui Camus ar putea fi rezumat În cuvintele lui Rieux, „Nu cred că am vreun gust pentru eroism și sfințenie. Ceea ce mă interesează este să fiu om.” (p. 197)
Și poate cele mai înțelepte cuvinte, în mod ironic, proveneau de la „un bătrân astmatic care își trecea năutul dintr-o oala în alta pentru a face ca timpul să treacă”, care i-a spus lui Rieux la finalul romanului:
„Alți oameni spun: ‘Este ciuma, am avut ciuma.’ Următorul lucru, vor dori o medalie. Dar ce înseamnă, ciuma? Este viața, doar atât.” (p. 236)
Notă: 5 / 5
Ferma Animalelor (“Animal Farm”, George Orwell, 1945; versiunea paperback) – Aș putea rezuma această poveste cu un singur citat de la Camus, "Sclavul începe prin a cere dreptate și termină prin dorința de a purta o coroană."
Această satiră faimoasă a lui Orwell întruchipează natura reală a omului—contradictorie, emoțională, ipocrită. Chiar dacă merge vorba de animale, nu e dificil să-ți dai seama că Ferma Animalelor e o metaforă pentru Revoluția Bolșevică și mai mult, e un comentariu asupra fenomenului însuși de „revoluție” și naivității omului în ansamblu.
Prin simplitatea istoriei, balansând între satiră arzătoare și ironie subtilă, Orwell creează o lume în care orice iluzie de fericire e strivită dur și teatral—utopia comunistă fiind ținta evidentă.
Primele personaje introduse nu pot fi mai clare: Domnul Jones, proprietarul fermei „Conacul”, reprezintă burghezimea, iar bătrânul Senior, porcul care a inițiat revoluția, scandând „Omul este singurul nostru dușman adevărat. Scoateți omul din scenă și cauza fundamentală a foametei în rândurile animalelor și a muncii excesive este abolită pentru totdeauna” (p. 11) e într-un mod evident Lenin.
Bătrânului i-a reușit să înceapă revoluția, „dar trei nopți mai târziu, a murit liniștit în somn”, și respectiv o anumită competiție a apărut pentru postul de lider. La început mișcarea avea trei lideri: porcul Napoleon—„mare și cu un aspect destul de feroce...nu foarte vorbăreț, dar având reputația de a ști să-și impună voința”, Snowball—„un porc mai sprinten decât Napoleon, mai iute și inventativ, dar nu era considerat a avea aceeași profunzime de caracter” și Squealer—„un vorbitor strălucit și, când discuta în contradictoriu vreo problemă, avea un fel de a sări dintr-o parte într-alta și de a-și scutura coada, care era—nimeni nu știa de ce—foarte convingător.” (p. 21)
“Aceștia trei elaboraseră, pornind de la învățăturile bătrânului Senior, un întreg sistem de gândire, pe care îl numiseră Animalism.” (p. 21)
Acest Animalism, sau să-i spunem pe nume, Comunism, a convins animalele că “aproape peste noapte pot deveni bogate și libere” (p. 13), astfel alungându-l pe fermierul Jones și fiind acum propriii lor stăpâni.
Liderii au elaborat “7 precepte”—reguli centrale care într-un mod ironic mereu se modificau pe parcursul istoriei; de exemplu, preceptul “nici un animal nu va bea alcool” se va schimba în “nici un animal nu va bea alcool în exces”, iar “nici un animal nu va ucide un alt animal” se va schimba în “nici un animal nu va ucide un alt animal fără motiv”. Aceste modificări constante la un moment dat devin de-a dreptul comice, eventual fiind aproape cu totul înlocuite cu o simplă scandare a oilor care astupau orice argument rațional: „patru picioare bine, două picioare rău”—scandarea fiind o satiră a lozincilor pe care le auzi la proteste în stradă, care cu timpul devin tot mai simplificate și lipsite de sens.
Napoleon (analogul lui Stalin) treptat devine liderul suprem, compromițându-l pe Snowball și alungându-l de la fermă, și domesticindu-l pe Squealer, făcându-l un subaltern devotat. Orice semn de rebeliune din partea animalelor era suprimat de cei nouă câini ai lui Napoleon—„cățeii pe care Napoleon îi luase de la mamele lor și îi crescuse separat de restul animalelor.” (o satiră a pionerilor?)
Pe timp când era o pluralitate la conducere, existau încă dezbateri, Snowball și Napoleon fiind mereu în opoziție, indiferent de temă, și la orice mărunțiș ei nu puteau găsi un compromis (aici Orwell ar putea insinua o satiră a democrației însăși și a futilității ei); iar animalele erau convinse de orice retorică, în dependență de moment:
„Animalele îl ascultau întâi pe Snowball, apoi pe Napoleon și nu se puteau hotărî cine avea dreptate; adevărul este că întotdeauna se arătau de acord cu cel care vorbea în momentul respectiv.” (p. 69)
Dar odată cu dictatura lui Napoleon, orice dezbatere a fost anulată. De azi înainte, „Napoleon întotdeauna are dreptate.”—iar dacă nu ești de acord cu asta, cei nouă câini fioroși te vor convinge instantaneu.
Napoleon își întărea și mai mult popularitatea prin a inspira frica în animale amenințându-le cu „Sînteți siguri, tovarăși, că nu-l vreți pe Jones înapoi?” (pp. 75, 92), sau prin a crea din Snowball un țap ispășitor, „Ori de câte ori ceva mergea prost, devenise un obicei să i se atribuie lui Snowball. Dacă un geam se spărgea sau se bloca vreun jgheab, cineva cu siguranță spunea că Snowball venise noaptea și spărsese geamul sau blocase jgheabul. [...] Vacile au declarat în unanimitate că Snowball se furișa în staulele lor și le mulgea în somn.” (pp. 103, 104)—această metodă având un efect profund în a convinge animalele că tătuca Napoleon le protejează, „Se părea că Snowball era un fel de influență invizibilă care umplea aerul în jurul lor și le amenința cu tot felul de primejdii.” (p. 105)
Orice lucru pozitiv Napoleon îl justifica prin inteligența și abilitatea sa de a conduce—orice plan reușit sau muncă îndeplinită de alții era până la urmă datorită conducătorului:
„În discursurile lui, Squealer vorbea, cu lacrimile scurgându-i-se pe obraji, despre înțelepciunea tovarășului Napoleon, despre bunătatea sufletului său și despre profunda iubire pe care o arăta acesta animalelor de pretutindeni, în primul rând și în mod special animalelor nefericite care mai trăiau încă în ignoranță și sclavie la celelalte ferme. Devenise un obicei să i se atribuie lui Napoleon meritul pentru orice acțiune încununată de succes și pentru fiecare strop de soartă mai bună. Adeseori se auzea câte o găină spunând alteia: ’Sub îndrumarea Conducătorului nostru, tovarășul Napoleon, am ouat cinci ouă în șase zile.’; sau două vaci bucurându-se că beau apă din iaz și exclamând: ‘Mulțumită conducerii tovarășului Napoleon, ce gust minunat are această apă!’” (p. 122)
Iar orice neajuns în acest sistem trebuie înfrumusețat într-așa fel încât fermele din vecinătate să nu observe nimic prost: (aparența stabilității—sună familiar?)
„Uneori, zile întregi, animalele nu aveau de mâncare nimic altceva afară de tărâțe și sfeclă furajeră. Foametea parcă li se așezase dinaintea ochilor. Era însă de o necesitate vitală să ascundă această stare de lucruri de lumea din afară.” (p. 99)
Un moment de-a dreptul comic și adevărat e cum Napoleon la începutul revoluției a declarat că nu va avea de-a face cu nici un om, apoi contrazicându-se prin a întreține relații cu ferma Foxwood, denigrând în același timp ferma Pinchfield; după care să facă invers, de mai multe ori, și de fiecare dată justificând-uși alegerea în fața animalelor prin aceea că totul face parte dintr-o schemă vicleană și totul se datorează „calității lui superioare de gândire”—nici vorba de oportunism și incompetență, desigur că nu.
De asemenea, pentru întreținerea spiritelor Napoleon organiza “demonstrații spontane”, oile fiind cele mai afectate:
“Oile erau cele mai înfocate adepte ale Demonstrațiilor Spontane și, dacă cineva se plângea—cum au făcut câteva animale când nici porcii, nici câinii nu se aflau prin apropiere—că pierdeau timpul cu asta și că stăteau foarte mult în frig, oile cu siguranță închideau gura orișicui cu o behăială asurzitoare de ‘patru picioare bine, două picioare rău!’. În general însă, animalelor le plăceau aceste celebrări. Găseau reconfortant faptul de a li se reaminti că, la urma urmei, erau cu adevărat propriii lor stăpâni și că munca pe care o depuneau era în interesul lor personal. Așa încât, luate cu cântecele, cu procesiunile, cu listele de cifre ale lui Squealer, cu detunătura puștii, cântatul cocoșului și fluturatul steagului, mai puteau uita că aveau burțile goale—măcar o parte din timp.” (p. 151)
Unicul personaj cu capul pe umeri era măgarul Benjamin, care niciodată nu a crezut într-o utopie:
„Singur Benjamin, dintre toate animalele, nu a luat partea nici uneia dintre fracțiuni. El refuza să creadă și că hrana avea să se înmulțească și că moara avea să economisească efort. Cu sau fără moara de vânt, zicea el, viața avea să meargă așa cum mergea dintotdeauna, adică prost.” (p. 68)
În concluzie pot spune că admir simplitatea și relevanța acestei satire, Orwell e într-adevăr un maestru al ficțiunii politice, și chiar și mai mult de o jumătate de secol mai târziu e tot atât de relevant ca și la mijlocul secolului XX. Prin umorul și ironia sa el ne reamintește că omul—care conform lui Aristotel e „un animal politic”—e până la urmă surprinzător de previzibil.
„Toate animalele sunt egale dar unele animale sunt mai egale decât altele.” (p. 175)
Notă: 4 / 5
Un video pe care l-am privit recent:
What Would Nietzsche Think of 21st Century Society? – Over a century before the technological revolution, Nietzsche, with impressive foresight, pinpointed the ill effects smartphones would have on our capacity to reflect and cultivate self-knowledge.
“Even now one is ashamed of resting, and prolonged reflection almost gives one a bad conscience. One thinks with a watch in one’s hand, even as one eats one’s midday meal while reading the latest news on the stock market; one lives as if one always “might miss out on something.” — Nietzsche, The Gay Science
Coupled with the cognitive costs associated with spending hours a day on our devices, another problem created by the technological revolution is the power it grants to the mob. The mob has been an ever-present threat to the well-being of individuals since the dawn of civilization.
“Madness is something rare in individuals” observed Nietzsche. “– but in groups, parties, peoples, ages it is the rule.” — Nietzsche, Beyond Good and Evil
Socrates, as a paradigmatic example, was put to death because the mob of Athens declared his philosophical explorations to be a corrupting influence on the youth. But smartphones and social media have propelled the madness of the mob to a new level. To join a mob no longer must we even leave our homes, instead we can assemble from all ends of the earth on social media and seek out a communal scapegoat, and satiate what Nietzsche called our “lustful greed, bitter envy, sour vindictiveness, mob pride.” (Nietzsche, Thus Spoke Zarathustra)
“…every poor devil finds pleasure in scolding – it gives him a little of the intoxication of power. Even complaining and wailing can give life a charm for the sake of which one endures it: there is a small dose of revenge in every complaint, one reproaches those who are different for one’s feeling vile”. — Nietzsche, Twilight of the Idols
…
*Citește continuarea aici.
O întrebare asupra căreia poți medita:
Ce a satirizat Orwell atunci când a spus „Toate animalele sunt egale dar unele animale sunt mai egale decât altele.” ?
....
Crezi că acest email va fi util unui prieten?
Dă-i un “forward” sau trimite-le linkul la abonare: podcastmeditatii.com/aboneaza
....
Ca întotdeauna, întrebările, comentariile și criticile sunt binevenite; îmi puteți răspunde la acest email :)
Vorbim peste o săptămână,
- Andrei