Salut,
Am scris două recenzii la cărți pentru această săptămână:
● Fight Club, Chuck Palahniuk – Am ajuns să citesc și această nuvelă faimoasă, despre care mulți din noi am auzit din cauza filmului cu Brad Pitt și Edward Norton. Am rămas la fel de plăcut surprins în urma citirii ca și atunci când am vizionat filmul prima dată. Impresiile le găsești mai jos.
● Însemnări din subterană, Feodor Dostoievski – Am recitit această nuvelă scurtă a marelui scriitor rus. Când o citisem prima oară n-am reușit să scriu o recenzie, și deci astăzi rectific acest fapt.
Un citat care mi-a atras atenția:
“Am ajuns până acolo încât adevărata ‘viaţă vie’ o considerăm aproape ca o muncă, aproape ca pe o slujbă, şi suntem cu toţii de acord în sinea noastră că e mai bună viaţa din carte. Şi de ce ne tot frământăm uneori, ce ne tot prostim, ce tot cerem? Nici noi nu ştim ce.”
— Feodor Dostoievski
Recenzii la cărți pe care le-am citit recent:
Fight Club (Chuck Palahniuk, 1996; versiunea paperback) – „Publicitatea a făcut așa ca acești oameni să-și cumpere mașini și haine de care nu au nevoie. Generații întregi au lucrat la locuri de muncă pe care le urăsc, pentru a putea cumpăra ceea de ce nu au nevoie cu adevărat. Nu avem un mare război în generația noastră, nici o mare depresie, dar în schimb avem un mare război al spiritului. Avem o mare revoluție împotriva culturii. Marea depresie este viața noastră. Avem o depresie spirituală.” (p. 149)
S-au spus multe despre această carte și chiar mai multe despre film și, deși am vizionat deja filmul cu mult timp în urmă (probabil de două ori mai mult), am ajuns să citesc cartea doar acum și nu am citit nicio recenzie. Respectiv ceea ce urmează este propria mea impresie.
Această carte este ca un ciocan care te trântește în cap și te trezește din somnul adânc al cotidianului tău, al sinelui tău care consumă pașnic postând pe Facebook, privind Netflix, și plângându-se pe politicieni în timp ce nu face nimic concret în privința la asta. Este o ciocănire atât de distractivă și de neobișnuită, încât îți dorești să fie mai lungă, pur și simplu spui într-un mod masochist „da, bate-mă la cap, am nevoie de o dragoste mai dură”. Sau poate că doar eu am așa impresie, nu știu. Dar această carte este chiar mai relevantă acum decât la sfârșitul anilor 90, deoarece problemele abordate au devenit mai severe în zilele noastre: generația de copii fără tată, consumerismul exagerat, lipsa de apartenență la o comunitate, nihilismul, lipsa de voință și durerea generală a sinelui nostru indusă de frustrările vieților noastre plictisitoare.
E parțial satirică, parțial o poveste romantică (cel puțin asta susține Palahniuk însuși în „Afterword-ul” său), un “rant” anti-consumerist și o ficțiune plăcută din punctul de vedere estetic, foarte tulburătoare uneori, dar într-un mod bun. Este plină de umor, dar e serioasă când e nevoie de asta.
Istoria este deja binecunoscută—protagonistul are o muncă plictisitoare la birou și este prea obosit de „viața lui completă” și decide să meargă la întâlniri ale pacienților care au cancer terminal și să se prefacă că este bolnav și el, astfel încât să se poată simți mai bine despre sine însuși. Grupurile sunt numite sarcastic: „ Remaining Men Together”, „ Firm Believers leukemia rap group”, „ Above and Beyond”. Destul de curând, el vede un alt „faker” care merge la aproape toate întâlnirile: Marla. Îl enervează pentru că de fiecare dată când vrea să plângă la acele întâlniri, el nu poate, pentru că ea îl privește și știe că el se preface.
La un moment dat, amândoi susțin că ar trebui să ajungă la întâlniri diferite. Ei încearcă să facă o tranzacție, dar Marla refuză, ea vrea totul, toată suferința de mâna a doua. Este o satiră excelentă asupra catarsisului pe care îl simțim fiind în rândul oamenilor care o duc mai rău decât noi:
„Nu, ea vrea totul. Cancerii, paraziții. Nu a visat niciodată că se poate simți atât de „înfiorătoare”. De fapt, s-a simțit vie. Pielea i se limpezea. Toată viața ei nu a văzut niciodată o persoană moartă. Nu exista un sens real al vieții, deoarece nu avea cu ce să o contrasteze. Oh, dar acum erau morți și moarte, pierderi și durere. Plâns și tremur, teroare și remușcare. Acum că știe unde mergem cu toții, Marla simte fiecare moment din viața ei.” (p. 38)
La fel se întâmplă și cu el. Văzând oamenii muribunzi la aceste întâlniri l-a eliberat sufletește, cel puțin pentru un timp:
„Aceasta a fost libertatea. Pierderea speranței a fost libertatea. Dacă nu spuneam nimic, oamenii dintr-un grup își asumau cel mai rău. Ei au plâns mai tare. Eu am plâns mai tare. Privești în stele și ai plecat.” (p. 22)
Mortalitatea este un laitmotiv foarte răspândit în acest roman. Este un fel de „memento mori” modernizat—mantra pe care Stoicii antici o spuneau, care se traduce ca „gândește-te la moarte” și te încurajează să meditezi asupra propriei morți, astfel încât să poți pune lucrurile în perspectivă. Îți dai seama că schimbarea constantă este norma și că moartea este în jurul tău. Este un clișeu, dar clișeele au de obicei un adevăr în ele.
Probabil citatul cel mai vag, dar unul care explică atât viața noastră umană, cât și entropia universului este unul care este în principiu copiat de la filosoful grec pe nume Heraclit: „Nimic nu este static.Totul se destramă." (p. 108)
Palahniuk exprimă adesea sentimente anti-consumeriste de-a lungul romanului și, practic, întregul arc al protagonistului e despre faptul cum el realizează încet că el nu reprezintă “posesiunile sau slujba lui.”
„Îți cumperi mobilă, îți spui, aceasta este ultima canapea de care am nevoie vreodată în viața mea. Îți cumperi canapeaua, apoi de câțiva ani ești mulțumit că, indiferent de situația în care te vei afla, cel puțin ți-ai rezolvat problema cu canapeaua. Apoi setul potrivit de ustensile. Apoi patul perfect. Apoi draperii. Covorul. Apoi ești prins în cuibul tău minunat și lucrurile pe care le dețineai cândva, acum te dețin." (p. 44)
„Mulți tineri încearcă să impresioneze lumea și să cumpere prea multe lucruri. […] Mulți tineri nu știu ce își doresc cu adevărat. [...] ei cred că vor întreaga lume. [...] Dacă nu știi ce dorești, ajungi cu multe din ceea ce nu dorești." (p. 46)
Atunci, bineînțeles, vine faimosul citat „prima regulă la fight club e să nu vorbești despre fight club”—protagonistul are o insomnie constantă, iar când crede că doarme, alter ego-ul său, Tyler Durden, face lucruri pentru el. Durden este o versiune mai asertivă, mai agresivă a lui.
Fight Club este doar o versiune modernă a acelui ritual, este o manifestare și un simptom al lipsei de lideri și al lipsei de apartenență între bărbați în zilele noastre. Cartea susține că pentru a deveni trebuie să „ajungi mai întâi în prăpastie”, trebuie să-ți destrami iluziile despre realitate și să înfrunți durerea existenței:
„Poate că auto-îmbunătățirea nu este răspunsul. Poate că autodistrugerea este răspunsul.” (p. 49)
Este o idee foarte nietzscheeană, care îți distruge toate valorile actuale și construiește de jos în sus. Una dintre ideile centrale din filosofia lui Nietzsche este „transvaluarea tuturor valorilor”—cu un secol și jumătate în urmă el a prezis maladiile spirituale moderne, nihilismul care va urma odată ce ne vom da seama că vechiul nostru Dumnezeu judeo-creștin este mort: cultura modernă este foarte materialistă și științifică, care este un mod cu totul nou de abordare a vieții, dacă te uiți înapoi la istorie—este posibil să avem acum fizică cuantică, internet și procesoare performante, dar nu mai știm să trăim, l-am pierdut pe Dumnezeu și nici nu ne dăm seama de asta.
"Ce vezi la Fight Club este o generație de bărbați crescuți de femei." (p. 50)
Această abordare nihilistă a vieții este agravată și mai mult de epidemia familiilor fără tată: din ce în ce mai mulți copii sunt crescuți doar de mame în zilele noastre și asta destabilizează psihicul unui băiat de la o vârstă fragedă: îi lipsește disciplina și îi lipsesc exemple masculine sănătoase în viaţă. Așadar, el este într-o continuă căutare a unui „tată”, fie că este Dumnezeu, sau un politician sau un altfel de lider. Această lipsă îl face vulnerabil în fața tiranilor și a altor tipuri de bărbați asertivi și manipulatori.
Și asta este ceea ce se întâmplă practic mai departe în nuvelă. Durden devine un tiran. Fight Club devine o organizație uriașă care adună bărbați disperați și îi obligă să provoace o cantitate ridicolă de anarhie și violență pentru a-și dovedi loialitatea față de trib. Metodele agresive și anarhice ale lui Durden sunt duse prea departe, iar protagonistul își dă seama că trebuie să-l oprească. Ceea ce eu înțeleg din asta este că fiecare revoluție, oricât de nobilă în intențiile sale, se transformă în cele din urmă în haos, deoarece natura umană nu se schimbă. Cu cât este mai mare tribul, cu atât oamenii devin mai proști. În cazul în care nu ai vizionat filmul, nu voi dezvălui sfârșitul, deși sunt sigur că ai auzit deja despre el.
Punctul de maturitate vine atunci când ne dăm seama că „poate că nu am avut nevoie de un tată pentru a ne completa” (p. 54) Este o afirmație provocatoare, una care acceptă durerea de a fi fără Dumnezeu și fără tată. În acest moment putem începe să construim din nou, să ne construim în primul rând pe noi înșine. Acesta este mesajul subtil pe care cred că mulți îl ratează în această carte și în film: că ești în cea mai mare parte responsabil de situația ta, că oricâte scuze n-ai face, la urma urmei ești cel care ia decizii și ești cel care trăiește pentru a vedea consecințele. Nu tatăl tău, nu Dumnezeu, nu societatea. Tu și numai tu.
Este un mesaj dur, unul pe care ți l-ar spune un tată strict sau un Dumnezeu din Vechiul Testament, dar este unul care lipsește în aceste zile, în care vorba despre sentimentele și sănătatea ta mentală și tot restul lucrurilor au un scop de a te mângâia, de a te liniști. Societatea noastră a oscilat prea mult spre partea feminină și a abandonat ceea ce era bine în masculinitate.
Fight Club este, în cele din urmă, un manifest pentru bărbații tineri, este un imbold de a fi curajos și de a fi brutal de sincer cu tine însuți. Este, de asemenea, o meditație asupra suferinței și morții. Poate părea simplist în execuție și murdar în limbaj, dar la miezul său este un roman profund și actual, unul care a devenit pe merite un clasic modern.
„Nu suntem speciali.
Nu suntem nici proști, nici gunoi.
Doar suntem.
Doar suntem și ceea ce se întâmplă tocmai se întâmplă." (p. 207)
Notă: 5 / 5
Însemnări din subterană (“Notes from the Underground”, Feodor Dostoievski, 1864; versiunea paperback) – Citisem această carte vreo 2 ani în urmă și am recitit-o recent. Îmi rămâne aceeași impresie ca și prima oară: e o carte dificilă s-o citești din punctul de vedere psihologic—protagonistul e atât de frustrant, jalnic și ipocrit că ți se face incomod când îți regăsești unele calități în el. Nu cred că am întâlnit alt autor ca Dostoievski capabil să modeleze protagoniști atât de dezgustători, și în același timp să-ți păstreze interesul să citești mai departe.
Nuvela în principiu e un monolog, cu câteva întâmplări ca întâlnirea lui cu niște prieteni care îl incomodează grav și față de care se poartă într-un mod ipocrit (scena când stătea deoparte și îi judeca ca o insectă ascunsă undeva într-un colț era de-a dreptul dezgustătoare).
Sau întâlnirea cu o fată pe care până la urmă o manipulează într-un mod conștient, justificându-și acțiunile prin proiectarea propriilor insecurități psihologice asupra ei:
„Oare chiar crezi că nu am observat iubirea ta? Am văzut tot, am ghicit, dar nu am îndrăznit să atentez primul la inima ta, pentru că aveam influenţă asupra ta şi mă temeam că tu, din recunoştinţă, o să-ţi impui să răspunzi la iubirea mea, te vei obliga să stârneşti în tine un sentiment care poate nici nu există, iar eu nu voiam aşa ceva, pentru că ăsta este... despotism... Nu e deloc delicat.”
„Am ajuns până acolo încât acum mă gândesc că uneori iubirea constă în dreptul de a-l tiraniza pe cel iubit, drept pe care el ţi-l dă de bunăvoie. În visurile mele de taină, nici nu puteam să-mi imaginez iubirea altfel decât ca pe o luptă, ea începea mereu cu ura şi se încheia cu o supunere morală, dar mai apoi nici nu mai puteam să-mi imaginez ce să fac cu obiectul supus.”
Laitmotivul principal, după cum îl percep eu, este minciuna față de sine (despre care am scris un articol ceva timp în urmă). Protagonistul e arhetipul unui snob, unui mizantrop mizerabil care se crede mai presus ca restul lumii dar în același timp se simte ca cea mai mare victimă, blamându-i pe toți în afară de el. Toți îs proști, toți îs „oameni de acțiune”, iar eu sunt un geniu care contemplează și cunoaște prea multe, de aceea mă simt singuratic și înstrăinat, pentru că sunt prea genial, nu pentru că sunt un mizerabil care nu poate lega relații sociale și nu vrea să înțeleagă alți oameni.
Pe parcursul nuvelei el oscilează între aroganță, megalomanie și o neîncredere totală în sine, contrazicându-se la fiecare pas. Anume aceste oscilări, de la scenă la alta, face acest mic roman atât de captivant și frustrant în același timp.
Ce-l face „tolerabil” e că în unele momente protagonistul își dă seama de propria vanitate:
„Omul are o asemenea predilecţie pentru sisteme şi deducţii abstracte încât e capabil să distorsioneze intenţionat adevărul, să nege evidenţa propriilor simţuri doar ca să-şi justifice logica.”
„Doar omul e prost, fenomenal de prost. Adică, deşi nu e prost deloc, e, în schimb, atât de nerecunoscător că, dacă ai căuta, tot n-ai găsi pe cineva mai rău decât el.”
Dar apoi apar momente stranii de o simbioză între aroganță și disprețuire de sine:
„Sunt o muscă în faţa acestei societăţi, o muscă scârboasă, inutilă, mai deşteaptă decât ei toţi, mai cultă decât ei toţi, mai nobilă decât ei toţi, dar o muscă mereu cedându-le calea, umilită de toţi și jignită de toţi.”
Spre final el oarecum capătă mai multă conștiință de sine, dar rămâne totuși pierdut. Deși înțelege neajunsurile lui, el nu știe de unde s-o înceapă, și ca rezultat plonjează în deznădejde:
„Simţi până şi tu că ai ajuns chiar în ultimul hal, că asta este mizerabil, dar că altfel nici nu are cum să fie, că deja nu mai ai nicio ieşire şi că niciodată nu o să mai ajungi un altfel de om, că şi dacă ai mai fi avut încă timp şi credinţă pentru a fi altceva, atunci probabil, nu ai fi dorit nici chiar tu să te schimbi, iar dacă ai fi dorit, oricum nu ai fi făcut nimic, pentru că în realitate, poate că nici nu ştii în ce să te transformi.”
Notă: 4 / 5
O întrebare asupra căreia poți medita:
Ești de acord cu teza cărții Fight Club, referindu-se la generațiile recente de bărbați: "Ce vezi la Fight Club este o generație de bărbați crescuți de femei." ? De ce da și de ce nu? E rău asta, sau e bine?
....
Crezi că acest email va fi util unui prieten?
Dă-i un “forward” sau trimite-le linkul la abonare: podcastmeditatii.com/aboneaza
....
Ca întotdeauna, întrebările, comentariile și criticile sunt binevenite; îmi poți răspunde la acest email :)
Vorbim peste o săptămână,
- Andrei