Noroc,
Demult nu ne-am auzit, luasem o pauză necesară. De azi revin cu newsletter-ul săptămânal. De asemenea, am anunțat recent că lucrez la următoarele 6 episoade în podcast: va fi o serie despre agresivitatea umană.
Astăzi abordez teme diverse: am scris un articol (vreo 2 săptămâni în urmă) despre protestele din SUA; o povestire horror de-a lui Edgar Allan Poe; un eseu în care scriitorul francez Montaigne discută despre furie; și câte ceva despre psihologia maselor.
● Protestele din SUA și Manipularea Maselor – am scris acest articol ceva timp în urmă și majoritatea predicțiilor mele s-au adeverit. SUA e și mai divizată, experimentul utopic cu abolirea poliției din CHAZ-ul din Seattle a fost un dezastru: câțiva oamenii au fost uciși și primarul a decis să-l desființeze doar atunci când protestatarii “pașnici” au venit la casa ei. Chicago a bătut recorduri la omucideri între afro-americani în timp ce retorica cu “defund the police” devine și mai populară în rândul activiștilor de extrema stângă.
● Hruba și pendulul, Edgar Allan Poe – în original, “The Pit and the Pendulum”; o istorioară despre un prizonier al Inchiziției Spaniole. Recenzia în română o găsești mai jos.
● Despre furie, Michel de Montaigne – un mic eseu al francezului despre...you guessed it, furie!
● Edward Bernays and Group Psychology: Manipulating the Masses – un video mai vechi (dar relevant) realizat de Academy of Ideas despre ideile lui Edward Bernays—un pionier austro-american în domeniul relațiilor publice și al propagandei, considerat de istorici drept „părintele relațiilor publice”.
Un citat care mi-a atras atenția:
"Cei care te pot face să crezi absurdități, te pot face să comiți atrocități."
— Voltaire
Un articol pe care l-am scris:
Protestele din SUA și Manipularea Maselor – Ce se întâmplă acum în Statele Unite în urma omorului lui George Floyd e rezultatul a mai multor lucruri combinate haotic: brutalitatea poliției, rate de șomaj similare cu Marea criză economică din ’29 din cauza pandemiei de coronavirus, proteste pașnice dar și proteste violente instigate de oportuniști și organizații neo-marxiste ca Antifa, și amplificarea isteriei din cauza prejudiciilor politice din partea mass-mediei, astfel creând o dihotomie falsă de „noi vs voi”. E un haos care ar putea duce la un război civil în cel mai rău caz, și la orașe distruse cu câteva zeci de vieți omenești pierdute în „cel mai bun caz”. Sunt de acord cu protestele pașnice, și consider că poliția din SUA are nevoie de reforme – polițiști psihopați ca Derek Chauvin și ceilalți 3 lași care stăteau cu mâinele în buzunar n-au ce căuta în forțele lor. Dar sugerări de reducere sau eliminare totală a poliției în unele orașe propusă de o parte din Black Lives Matter (cum s-a întâmplat în Seattle, New York și Minnesota) sunt nepopulare în rândul cetățenilor, (conform unui sondaj doar 16% sunt de acord cu reducerea fondurilor poliției) și există o logică de ce ele nu sunt populare. Oamenii pașnici vor reforme în poliție, ci nu abolirea ei. Majoritatea lumii înțelege importanța polițiștilor, mai ales în orașe populate, și mai ales într-o țară unde mulți oameni au access la arme. Presiunea agresivă de a dezmembra poliția pe care o pun activiștii mai radicali din această mișcare poate fi utilizată ca un „cal Troian”, deschizând ușile la alte interese mai extreme și autoritariste—zeci de jurnaliști au fost concediați recent pentru că aveau o opinie diferită sau mai nuanțată față de intențiile acestei mișcări, iar unele orașe chiar au declarat o imunitate membrilor acestei grupări: deci chiar și protestatarii violenți au fost eliberați din cauza că aparțineau mișcării Black Lives Matter.
Îmi pare evident pericolul unei asemenea imunități—nicio grupare, indiferent de cât de nobile își socoate intențiile, nu ar trebui să aibă o imunitate în urma vandalizărilor, deoarece asemenea imunitate elimină procesul legal însăși și deschide cutia pandorei în lumea nelegiuirii și autoritarismului. În același timp aceste proteste violente le face o presă proastă protestatarilor pașnici, și asta ar putea rezulta în mai multă brutalitate nejustificată din partea poliției (cum s-a întâmplat în timpul protestului pașnic din Washington DC, de exemplu). E un ciclu perpetuu negativ care nu pare să se oprească fără vreo izbucnire mare de violență. Iar speculațiile din ambele părți doar aprind spiritile mai mult.
…
*Citește continuarea aici.
O istorioară pe care am citit-o recent:
Hruba și pendulul (“The Pit and the Pendulum”, Edgar Allan Poe, 1843; versiunea Kindle) – O adevărată capodoperă din domeniul horror. Un concept atât de simplu,—un om se trezește într-o închisoare și încearcă să înțeleagă cum a ajuns în ea—și totuși scris atât de înfiorător.
Nu știm nimic despre protagonist, cu excepția faptului că se trezește într-o cameră întunecată și abia reușește să rămână conștient din cauza epuizării:
„Eram istovit—acea lungă agonie mă istovise de moarte; şi când, într-un sfârşit, m-au dezlegat şi mi-au îngăduit să mă aşez, am simţit că puterile mă părăsesc.”
De-a lungul poveștii iese în evidență fizicalitatea prozei lui Poe; de exemplu, felul în care îl descrie pe protagonist luptându-se să-și vină în fire după ce a fost inconștient:
„Foarte brusc, mi-a revenit mișcarea și sunetul din suflet—mișcarea zbuciumată a inimii și, în urechile mele, sunetul bătăii ei. Apoi, o pauză în care totul e gol. Apoi, din nou sunetul, mișcarea și atingerea—o senzație de furnicături care îmi stăpânește corpul. Atunci simpla conștiință a existenței, fără gândire—o condiție care a durat mult. Apoi, foarte brusc, gândul și teroarea cutremurătoare și seriozitatea încercării de a-mi înțelege adevărata stare. [...] Și acum o amintire completă a procesului, a judecătorilor, a draperiilor, a sentinței, a bolii, a leșinului."
Sau cum Poe descrie frica de întuneric și paranoia ulterioară:
„Gândurile mele cele mai rele au fost apoi confirmate. Negrul nopții veșnice m-a cuprins. Am luptat ca să respir. Intensitatea întunericului părea să mă asupreze și să mă înăbușe. Atmosfera era intolerabil de aproape. Încă mă întindeam în liniște și am făcut eforturi să-mi exercit rațiunea. Mi-am adus în minte procedurile Inchizițieii și am încercat din acel punct să-mi deduc starea reală. Sentința trecuse; și mi s-a părut că de atunci trecuse un interval de timp foarte lung. Totuși, nu m-am gândit că pot fi mort. O astfel de presupunere, în ciuda a ceea ce citim în ficțiune, este în totalitate incompatibilă cu existența reală;—dar unde și în ce stare eram?”
Această paranoie, de a nu putea distinge „ficțiunea” (pe care mintea noastră o creează datorită necunoscutului) de faptele reale ale situației este foarte Lovecraftiană, și considerând că Poe a trăit înainte de H.P. Lovecraft, este clar de la cine s-a inspirat Lovecraft.
Acest pasaj particular în care protagonistul încearcă să se distragă de frica sa încercând să fie rațional și studiindu-și împrejurimile în special mi-a amintit de Lovecraft:
„Am presupus că temnița avea cincizeci de metri în circuit. M-am întâlnit, însă, cu multe unghiuri în perete și, astfel, nu puteam ghici forma camerei. Nu prea aveam închipuire—cu siguranță nicio speranță în aceste cercetări; dar o vagă curiozitate m-a determinat să le continuu.”
Este foarte asemănător cu „Templul” lui Lovecraft:
„Deși știam că moartea era aproape, curiozitatea mă consuma.” (H.P. Lovecraft, Templul)
În timp ce protagonistul își studia împrejurarea într-un întuneric complet, aproape a căzut într-o groapă (hrubă) adâncă care se afla în mijlocul închisorii:
„Mi-am ridicat brațul și m-am cutremurat să aflu că am căzut chiar la marginea unei gropi circulare, a cărei mărimi, desigur, nu aveam niciun mijloc de a o afla. Apucându-mă de zidăria din margine, am reușit să dezlipesc un mic fragment și l-am lăsat să cadă în prăpastie. Timp de multe secunde, am ascultat reverberațiile sale, în timp ce se prăbușea de laturile prăpastiei în coborârea ei; în sfârșit, se auzi o plonjare în apă, urmată de ecouri puternice.”
Cu noroc a scăpat de moarte și în acest moment face analogii (oarecum ciudate) cu presupusele torturi ale Inchiziției spaniole (o fi un prizonier al Inchiziției?):
„Și moartea tocmai evitată, a fost acel caracter pe care îl consideram fabulos și frivol în poveștile despre Inchiziție. Pentru victimele tiraniei sale, era o alegere între moartea cu cele mai grave agonii fizice sau moartea cu ororile morale cele mai hidoase. Fusesem rezervat pentru cea din urmă. În urma suferinței îndelungate nervii mei fuseseră zdruncinați, până când tremuram după zgomotul propriei voci și devenisem în orice privință un subiect potrivit pentru speciile de tortură care mă așteptau.”
Suferința sa de la început este în mare parte psihologică, din cauza necunoscutului și din cauza simțurilor sale slăbite. Dar mai târziu în poveste el se trezește fiind legat de o platformă și descoperă un pendul cu o margine ascuțită care se învârte deasupra lui și coboară foarte încet, atât de încet încât i se părea că au trecut zile întregi până când pendulul s-a apropiat de el.
Și, din nou, observă intensitatea fizică a groazei—aceasta este în opinia mea ceea ce diferențiază o poveste de horror bună de una mediocră:
„Jos—încă neîncetat—încă inevitabil în jos! Am gâfâit și m-am luptat la fiecare vibrație. M-am micșorat convulsiv la fiecare măturare a pendulului. Ochii mei i-au urmat vârtejurile sale de sus în jos, cu nerăbdarea celei mai neîndoielnice disperări; s-au închis spasmodic la coborâre, deși moartea ar fi fost o ușurare, oh! cât de nesperat! Totuși m-am agitat în fiecare nerv pentru a mă gândi cât de ușor o scufundare a utilajului ar precipita acel topor ascuțit și strălucitor pe sânul meu."
Această claustrofobie și anticiparea ororii amintește de „În colonia penală” a lui Kafka, care este probabil o poveste și mai tulburătoare.
De asemenea, e neîncetată și suferința psihologică și este curios cum Poe a ales „speranța”—care de obicei este un lucru pozitiv—să fie un catalizator al groazei. Atâta timp cât există speranță, suntem îngroziți:
„Speranța a determinat nervul să tremure—corpul să se micșoreze. A fost speranța—speranța care triumfa pe raft—cea care șoptește condamnatului la moarte chiar și în temnițele Inchiziției.”
Și în mod ironic, prin medicina „disperării”, el a fost în sfârșit în stare să gândească și să deducă că pendulul îi poate tăia mai întâi curelele înainte de a ajunge la pielea lui:
„Am văzut că vreo zece sau douăsprezece vibrații vor aduce oțelul în contact efectiv cu haina mea și, cu această observație, deodată mi-a venit peste spiritul meu toată dorința și calmul disperării. Pentru prima dată în multe ore—sau poate zile—m-am gândit. Mi s-a părut acum că bandajul, care mă învăluia, era unic. Nu eram legat de niciun cordon separat. Prima lovitură a pendulului îl va detașa atât de tare încât ar putea fi dezlegat de mine cu mâna stângă."
Apoi, ca și cum povestea nu ar fi fost suficient de groaznică, Poe introduce un alt detaliu care poate explica soarta tragică a victimelor anterioare căzute în hrubă:
„De multe ore, imediata vecinătate a cadrului scăzut pe care m-am întins, a fost literalmente plină de șobolani. Erau sălbatici, îndrăzneți, râvnitori; ochii lor roșii aruncându-mi o privire de parcă ar fi așteptat nemișcarea din partea mea ca să mă facă prada lor. ‘La ce mâncare’, credeam eu, ‘au fost obișnuiți în fântână?’”
El scapă de pendul, așa cum a planificat, dar apoi camera începe să se încălzească și pereții încep să se apropie, împingându-l din ce în ce mai mult spre centrul unde se afla hruba. Claustrofobia și căldura se combină pentru a-l aduce la ceea ce pare a fi moartea inevitabilă, dar în ultimul moment aude un urlet de voci și trompete, pereții se retrag și un braț îl trage în siguranță. Armata franceză a capturat orașul Toledo, iar Inchiziția a căzut în mâinile inamicilor:
„A fost un zgomot discordant al vocilor umane! A fost o explozie puternică a numeroaselor trompete! A fost o zdruncinare aspră ca de la o mie de tunete! Zidurile aprinse s-au repezit! Un braț întins m-a prins pe mine în timp ce cădeam, leșinând, în prăpastie. A fost cea a generalului Lasalle. Armata franceză intrase în Toledo. Inchiziția era în mâinile inamicilor săi."
După cum au menționat unii critici înaintea mea, istoric vorbind povestea este inexactă și nu există nicio dovadă a existenței acestor dispozitive de tortură în timpul Inchiziției. Totuși, o poveste bună de horror nu trebuie să fie exactă din punct de vedere istoric pentru a fi îngrozitoare, iar suspiciunea mea este că Poe a făcut acest lucru în mod intenționat.
Iată ce spune pagina de pe Wikipedia:
“Poe nu face nici o încercare de a descrie cu precizie operațiunile Inchiziției spaniole și ocolește în mod considerabil premizele istorice din această povestire. Salvatorii sunt conduși de generalul napoleonian Lasalle (care nu a fost, însă, la comanda trupelor franceze care au ocupat Toledo) și plasează acțiunea în timpul Războiului Peninsular, la trecerea a câtorva secole după epoca de apogeu a Inchiziției spaniole și într-un timp când aceasta își pierduse o mare parte din puterea sa. Torturile elaborate din această povestire nu au paralele istorice în activitatea Inchiziției spaniole din orice secol, nemaivorbind de secolul al XIX-lea. Inchiziția a fost, însă, desființată în timpul perioadei de ocupație franceză (1808-1813).”
O poveste destul de memorabilă, la sigur. Și o bună introducere personală în Edgar Allan Poe—ce tip nebunatic.
Notă: 4 / 5
…
*Citește originalul aici.
*Citește traducerea în română aici.
Eseul pe care l-am citit recent:
Despre furie (“Of Anger”, Michel de Montaigne, 1580; versiunea hardcover) – „Nu există nicio pasiune care îi transportă pe oameni de la dreapta lor judecată ca furia. [...] Când pulsul bate și simțim emoție în noi înșine, hai să amânăm afacerea; lucrurile ne vor apărea altfel atunci când vom fi liniștiți și răcoriți. E pasiunea care poruncește atunci, e pasiunea care vorbește și nu noi. Greșelile văzute prin pasiune ni se par mult mai mari decât sunt cu adevărat, așa cum fac corpurile când sunt văzute printr-o ceață."
Montaigne este considerat în mare măsură principalul popularizator al eseurilor, cel puțin în modul în care definim acum un eseu—un șir de gânduri, argumente și sentimente personale ale unui autor prezentat într-un mod oarecum structurat (dar nu prea academic sau rigid). Cu alte cuvinte, un eseu este ca o conversație între autor și cititor și de aceea cred că să-l citești pe Montaigne—care a trăit în secolul al XVI-lea—este încă atât de captivant. Gândurile lui par sincere și umane, neobișnuit de umane pentru vremurile sale; el scrie ca și cum ar gândi cu voce tare, există o anumită puritate și naivitate care mă atrage la proza lui.
Acest eseu nu este neapărat original, dar aduce câteva noțiuni bune despre natura furiei. El citează mai ales grecii și romanii antici a căror înțelepciune a acoperit multe nuanțe ale naturii umane, inclusiv, desigur, furia.
Furia este o pasiune care adesea ne încurcă să judecăm—am mai auzit asta și o știm, dar când vine vorba de chestii emoționale, avem nevoie de reamintiri constante. Este posibil că știm ce să facem, că știm ce să spunem, dar singurul lucru care contează este să faci; asta separă un ipocrit de un om cinstit:
„A spune este un lucru diferit de a face; trebuie să considerăm predica în afară și predicatorul în afară. […] Un om a cărui moralitate este bună poate avea păreri false și un om rău poate predica adevărul, chiar dacă el însuși nu crede în el.”
De asemenea, de multe ori ne suprimăm furia, până în punctul în care putem exploda de la cea mai mică perturbare. Este nevoie de un anumit echilibru între a-ți suprima emoțiile și între a le permite să treacă prin tine, așa cum sugerează stoicii (sau filosofii orientali):
„Un om încorporează furia ascunzând-o, după cum a spus Diogenes lui Demosthenes, care, de teamă de a fi văzut într-o tavernă, s-a retras cu atât mai mult în ea: ’Cu cât te retragi mai înapoi, cu cât intri mai departe.’”
„Toate viciile sunt mai puțin periculoase atunci când sunt deschise pentru a fi văzute, și cel mai pernicioase când pândesc sub o fire bună prefăcută." (Seneca)
Furia este un instrument, dar dacă îl folosim tot timpul, atunci devine redundant, iar efectele pozitive ale acestuia sunt umbrite de efectele negative:
"Îi sfătuiesc pe toți cei care au autoritatea de a fi supărați în familia mea, în primul rând pentru a-și gestiona furia și pentru a nu o înlătura cu fiecare ocazie, pentru că asta îi scade din valoare și îi împiedică efectul."
Montaigne meditează asupra propriei sale furii și cum încearcă să o conțină:
„Când sunt furios, furia mea este foarte ascuțită, dar foarte scurtă și cât se poate de privată; Mă pierd într-adevăr în promptitudine și violență, dar nu în necazuri; astfel încât să arunc tot felul de cuvinte vătămătoare la întâmplare și fără alegere și să nu consider niciodată pertinent să-mi arunc limbajul unde cred că va răni cel mai adânc, căci folosesc în mod obișnuit nicio altă armă decât limba mea."
Dar să reziști furia e un lucru pe care e mai ușor să-l spui decât să-l faci:
„Mă pot abține cu ușurință să nu intru într-una din aceste pasiuni și sunt suficient de puternic, când mă aștept să le resping violența, să fie cauza niciodată atât de mare; dar dacă o pasiune intensă mă apucă, mă îndepărtează, chiar și de-ar fi cauza niciodată atât de mică. Negociez astfel cu cei care mă pot tolera atunci când mă văd tulburat, să mă leși singur, corect sau greșit; Voi face același lucru pentru tine. Furtuna este născută doar printr-o concordanță de supărări, care izbesc ușor una de alta, și nu se nasc împreună. Fiecare are drumul său și vom fi mereu în pace. Un sfat profitabil, dar greu de executat.”
Montaigne concluzionează, citând și fiind oarecum în dezacord cu Aristotel:
„Un cuvânt în plus pentru a încheia acest argument. Aristotel spune că furia servește uneori ca armă pentru virtute și vitejie. Este probabil; cu toate acestea, cei care îl contrazic răspund plăcut că este o armă de folosire inedită, pentru că mișcăm toate celelalte brațe, iar furia ne mișcă pe noi; mâna noastră nu o ghidează, furia este cea care ne ghidează; ne ține, nu o ținem."
Notă: 3.5 / 5
...
*Citește eseul întreg (în engleză) aici.
Un video interesant despre psihologia maselor:
Edward Bernays and Group Psychology: Manipulating the Masses – “The conscious and intelligent manipulation of the organized habits and opinions of the masses is an important element in democratic society. Those who manipulate this unseen mechanism of society constitute an invisible government which is the true ruling power of our country. We are governed, our minds are molded, our tastes formed, our ideas suggested, largely by men we have never heard of…in almost every act of our daily lives, whether in the sphere of politics or business, in our social conduct or our ethical thinking, we are dominated by the relatively small number of persons…who understand the mental processes and social patterns of the masses. It is they who pull the wires which control the public mind, who harness old social forces and contrive new ways to bind and guide the world.” (Propaganda, Edward Bernays)
This passage was written by Edward Bernays, the nephew of Sigmund Freud and a pioneering mind behind advertising, modern propaganda and the field of public relations. Bernays’ influence was enormous. Relying heavily on the insights of his uncle, he developed highly successful manipulation techniques which are still used today not only by companies to sell consumer products, but also by the powers that be to, in the words of Bernays, “control and regiment the masses”.
…
*Citește continuarea aici.
*Privește video-ul aici.
O întrebare asupra căreia poți medita:
Ce părere ai despre situația din SUA? Nu e necesar să fii de acord cu mine, e OK, trăim într-o societate liberă (până ce). Pe mine, de exemplu, mă înspăimântă cenzura vocilor alternative care are loc în social media. Se formează un fel de “groupthink” și “throught-crimes” similare cu distopia lui Orwell în “1984”.
....
Crezi că acest email va fi util unui prieten?
Dă-i un “forward” sau trimite-le linkul la abonare: podcastmeditatii.com/aboneaza
....
Ca întotdeauna, întrebările, comentariile și criticile sunt binevenite; îmi poți răspunde la acest email :)
Vorbim peste o săptămână,
- Andrei