Salut,
Vara a venit, vara a venit! Doar eu-s excitat? OK…
Mi-am micșorat un pic randamentul ultima săptămână, dar pe lângă lucru și călătoriile cu caiacul pe râuri și lacuri am reușit totuși să mai citesc câte ceva:
● Regele Lear, William Shakespeare – am finisat să citesc această tragedie, despre care v-am povestit primele impresii vreo 2 săptămâni în urmă. Mai jos am scris un rezumat și impresiile mele despre ea.
● Despre memorie și reamintire, Aristotel – o lucrare în care filosoful grec încearcă să descrie natura memoriei și reamintirii și diferențele dintre ele. Recenzia în română am scris-o mai jos.
Un citat care mi-a atras atenția:
“Când ne naştem, plângem pentru că urcăm
Pe astă mare scenă de nebuni.”
— William Shakespeare
Recenzii la cărți pe care le-am citit recent:
Regele Lear (“King Lear”, William Shakespeare, 1605; versiunea paperback) - “When we are born, we cry that we are come
To this great stage of fools.” (4.6. 185)
“Când ne naştem, plângem pentru că urcăm
Pe astă mare scenă de nebuni.” (4.6. 185)
Considerată una dintre cele mai mari tragedii ale lui Shakespeare, Regele Lear este o poveste despre putere, nebunie, pierdere și ... moarte, multă moarte. Are niște versuri memorabile și dificile, cu o mulțime de cuvinte arhaice, care se simțeau ca săpând într-un sit arheologic la fiecare pagină. Dar s-a meritat să-l citesc în engleza originală—chiar dacă limba era dificilă, povestea era totuși captivantă.
Regele Lear ajunge la o vârstă înaintată și s-a săturat să administreze Regatul Angliei, așa că decide să dea putere executivă fiicelor sale Goneril și Regan, care sunt de-o fire lingușitoare, ignorând-o în același timp pe Cordelia, singura fiică care a fost de fapt cinstită cu tatăl ei și care a pus la îndoială deciziile sale. Lui Lear nu îi place ca cineva să-i pună sub semnul întrebării autoritatea (el ar avea mai degrabă percepția că e iubit decât adevărul pur), așa că o alungă pe Cordelia și o trimite să se căsătorească fie cu regele Burgundiei, fie cu regele Franței.
Kent, mâna dreaptă a lui Lear, cade de acord cu Cordelia și îl avertizează pe rege împotriva deciziilor grăbite și prostești, dar apoi Lear îl alungă și pe dânsul, desigur.
În cealaltă parte a poveștii, unul dintre subordonații regelui Lear, Ducele de Gloucester este compromițat: fiul său nelegitim, Edmund, a falsificat o scrisoare în care se dezvăluie că Edgar, fiul de drept al lui Gloucester, vrea să-l omoare pe Gloucester. Ducele de Gloucester, în mod natural, este supărat și trimite paznicii după Edgar, care la rândul său evadează și decide să se deghizeze ca un „biet Tom” (Poor Tom)—un vagabond, în esență.
Înapoi la Regele Lear. El află că Goneril și Regan au devenit și mai înfometate de putere și se complotează să-și dea afară propriul tată, argumentând că este prea bătrân și nechibzuit pentru a fi un rege (ceea ce nu este o opinie întru totul neargumentată). Apoi, confirmând într-un mod ironic teoria fiicelor sale, Lear înnebunește și se pornește pe drum spre tabăra franceză (unde s-a dus Cordelia) în mijlocul unei furtuni groaznice, urmat de un bufon (care probabil are cele mai amuzante versuri din piesă) și de Kent (deghizat), care și-a falsificat drumul înapoi în a fi mâna dreaptă a regelui, fără să-și dezvăluie identitatea reală (a considerat că lingușirea lucrează mai bine cu Lear decât onestitatea).
Între timp, Gloucester află despre problemele lui Lear și încearcă să-l ajute, dar Regan și soțul ei Cornwall îl prind în drum spre tabăra franceză și îl consideră un trădător. Cornwall îl provoacă la o luptă pe care o pierde și în urma căreia moare, iar ochii lui Gloucester sunt smulși, și el fiind lăsat afară să moară. Edgar (fiul de drept al lui Gloucester, dacă ți-l amintești) îl găsește pe orbul Gloucester și îl îndrumă înapoi la adăpost, fără să-și dezvăluie propria identitate.
Identități ascunse, pierderea vederii și o anumită „ironie a sorții” este o temă comună în această tragedie. În acest caz, ironia este că Gloucester a fost „orb” față de devotamentul lui Edgar atunci când a avut ochi sănătoși și l-a apreciat pe Edgar doar atunci când deja a devenit orb: paradoxal, vederea lui a fost un impediment în aflarea adevărului. Și același lucru se poate spune despre regele Lear—chiar dacă a avut vedere sănătoasă, a fost probabil cei mai „orb” dintre oameni.
Acum ne întoarcem înapoi la Cordelia și tabăra ei franceză. Ea decide să adune o armată și să meargă să-și salveze tatăl. Așa că francezii și englezii se luptă, dar Cordelia pierde, iar Regan cu Goneril câștigă bătălia, luând-o pe sora Cordelia și tatăl lor Lear ca prizonieri. Edmund (fiul nelegitim al lui Gloucester) ordonă unui paznic să o omoare pe Cordelia, înscenând omorul ca o sinucidere, în timp ce Goneril decide să o otrăvească pe sora ei Regan din gelozie pentru Edmund, dar apoi este găsită, și decide să se sinucidă din deznădejde și rușine. Deci, toate cele trei surori sunt moarte. Ar putea această tragedie deveni și mai tragică? Sigur că da, e Shakespeare până la urmă!
Ultima scenă este regele Lear care poartă trupul mort al Cordeliei și plânge deasupra ei (realizându-și greșelile?), în timp ce înjură pe toți din împrejur:
“O, you are men of stones:
Had I your tongues and eyes, I’d use them so
That heaven’s vault should crack. She’s gone for ever.” (5.3. 260)
„O, sunteți oameni de piatră:
Dacă aș avea limbile și ochii voștri, le-aș folosi așa
Că bolta cerului ar trebui să crape. Ea a plecat pentru totdeauna.” (5.3. 260)
Apoi Lear are brusc un atac de cord și moare. Sfârșit.
Este una dintre acele povești în care spui cuiva în glumă „toată lumea moare la sfârșit” și nu glumești de fapt.
Încă-mi rămâne să văd o piesă de teatru cu înscenarea acestei tragedii și cred că mi-ar plăcea cu siguranță și mai mult într-un mediu teatral. Citind-o a fost lent și dificil dar am apreciat cât de ironică și neașteptat de amuzantă a fost pe alocuri. De asemenea, m-a umit divesitatea înjurăturilor (Shakespeare a fost creativ și în acel departament), unele versuri fiind foarte memorabile. (înjurături ca whoreson, lily-livered, an eater of broken meats, a son and heir of a mongrel bitch, etc)
Povestea este tragică deoarece nu există nicio rezolvare în ceea ce privește tensiunea dintre membrii familiei, toți mor din cauza circumstanțelor care sunt un amestec între ceva pe care l-ar fi putut controla și ceva pe care nu l-au putut controla.
Acesta este domeniul în care Shakespeare excelează—în ambiguitatea lecțiilor morale ale poveștii: s-ar putea susține că a fost nebunia lui Lear care i-a ucis pe toți, sau s-ar putea spune că a fost un șir de întâmplări aleatoare care se află în afara limitelor agenției umane—în piesă există o mulțime de referințe la stele și planete; astrologia era populară atunci și oamenii au luat-o mai în serios decât în zilele noastre, „Stelele, stelele de deasupra noastră, ne guvernează condițiile.” (4.3. 35)
Soarta este în conflict cu mici decizii umane care pot modifica parcursul multor vieți, iar noi, ca spectatori, suntem lăsați să decidem care are mai multă influență asupra poveștii.
În acest sens, piesa pare a fi un omagiu adus tragediilor grecești—cu siguranță mi-a amintit de “Antigona” lui Sofocle, de exemplu.
La fel ca în viața reală (dar mai dramatic), lucrurile sunt lăsate nesoluționate, oamenii fac decizii nechibzuite din cauza emoțiilor, iar intențiile bune sunt adesea înțelese greșit sau sunt manipulate. Capacitatea de a face rău sau bine este în fiecare dintre noi, dar această capacitate e adesea afectată de dispoziția noastră momentană și nu doar de principiile noastre morale.
Ne place să ne gândim la noi înșine ca la cineva care decide cursul propriei noastre vieți, dar în marea schemă a lucrurilor suntem doar pioni ai universului aruncați încolo-ncoace până când vom întâlni cu toții certitudinea absolută a morții.
…
*Aici poți găsi o sumarizare mai umoristică a piesei.
*Iar aici poți accesa întreaga piesă de teatru în engleză, într-o interpretare mai modernă.
*Aici găsești o “adaptare radiofonică” în română a Regelui Lear.
…
Notă: 4 / 5
Despre memorie și reamintire (“On Memory and Reminiscence”, Aristotel, circa 350 î.e.n; versiunea Kindle) – De memoria et reminiscentia, sau “Despre memorie și reamintire”, este un eseu mai puțin cunoscut al lui Aristotel. O ruminație destul de ciudată, dar curajoasă despre natura memoriei și a reamintirii. Unele dintre argumentele lui Aristotel nu au claritatea care i se atribuie de obicei (cum ar fi în Poetica sa, de exemplu), dar, în general, este o lucrare care merită citită.
Aristotel vede memorarea și reamintirea ca două facultăți diferite, chiar dacă sunt legate între ele. El consideră că persoanele „lente” sunt mai bune în a memora (a reține-n minte) ceva, în timp ce oamenii inteligenți sunt mai capabili să-și reamintească (să recolecteze). Iată ce crede Aristotel despre amintire:
„Pentru că, de fiecare dată când cineva își exercită facultatea de a-și aminti, el trebuie să spună în sine: ‘Am auzit anterior (sau am perceput altfel) acest lucru’ sau ‘Am avut anterior acest gând’. Prin urmare, memoria nu este nici Percepție, nici Concepție, ci o stare sau afecțiune a uneia dintre acestea, condiționată de trecerea timpului.”
Astfel, Aristotel sugerează că memoria implică un timp scurs și că „doar acele animale care percep timpul își aduc aminte”. Acest lucru pare destul de clar, este intuitiv și nu văd nevoia să-l contest.
Cuvântul „percepție” este esențial aici, deoarece Aristotel explică în continuare că memoria nu este doar o activitate intelectuală, ci una care implică și percepție:
„În consecință, memoria, nu doar a celor sensibile, ci chiar și a obiectelor intelectuale implică o prezentare: prin urmare, putem conchide că aparține facultății inteligenței doar întâmplător, în timp ce direct și în esență aparține facultății primare de percepție a simțului.“
Astfel el ajunge la concluzia că anumite animale au memorie:
„Prin urmare, nu numai ființele umane și ființele care dețin opinie sau inteligență, dar și anumite alte animale posedă memorie.”
Dacă asta îți pare un lucru evident, trebuie să iei în considerare faptul că Aristotel a scris asta în secolul 4 î.e.n—ceea ce a fost înaintea metodelor avansate precum neurologia și scanări ale creierului; totul a fost realizat prin observație și deducție, ceea ce e un lucru impresionant.
Dar ceea ce mi se pare mai fascinant este ideea lui de „timbre de percepție”, ca în amintirile mai puternice și mai slabe, și modul în care a făcut analogii cu ștampilele fiind sigilate pe „suprafețe umede” sau pe „suprafețe dure”—este o analogie atât de simplă, dar una care funcționează foarte bine în acest caz:
“Procesul de mișcare (stimulare senzorială) a implicat actul de timbre de percepție într-un fel de impresie a percepției, la fel cum fac și persoanele care fac impresia cu un sigiliu. Așa se explică de ce, la cei care sunt puternic mișcați din cauza pasiunii sau a timpului vieții, nu se formează nicio impresie mnemonică; la fel cum nici o impresie nu s-ar forma dacă mișcarea sigiliului ar afecta apa curgătoare; în timp ce există și alții, care din cauza faptului că suprafața de primire este înfășurată, așa cum se întâmplă cu [stucul de pe] pereți vechi sau datorită durității suprafeței receptoare, impresia necesară nu este deloc implantată. Prin urmare, atât persoanele foarte tinere, cât și cele foarte în vârstă sunt defecte în memorie; ele se află într-o stare de flux, primele din cauza creșterii lor, al doilea tip din cauza degradării lor. În același mod, atât cei care sunt prea repezi, cât și cei prea înceți au amintiri proaste. Primii sunt prea moi, cei din urmă prea tari (cu textura organelor lor primitoare), astfel încât, în cazul primului, imaginea prezentată (deși imprimată) nu rămâne în suflet, în timp ce pe cel din urmă nu este imprimată deloc.”
Rezumând ideea sa de memorie (sau de amintire), el consideră că ea
„este starea unei prezentări, legată de o asemănare cu cea a căreia este o prezentare; și în ceea ce privește întrebarea care dintre facultățile noastre reprezintă funcția memoriei, [s-a arătat] că este o funcție a facultății primare de percepție a simțului, adică a acelei facultăți prin care percepem timpul."
Cu alte cuvinte, memoria se referă mai ales la percepție și este o activitate care nu va fi imanentă până când nu a trecut ceva timp de la experiența inițială. Și dacă luăm în considerare ideea lui de „timbre de percepție” și amintiri mai slabe și mai puternice, acest lucru sugerează că, de cele mai multe ori, ceea ce ne amintim este o versiune modificată a evenimentului inițial. Cu alte cuvinte, amintirile noastre nu sunt foarte de încredere. Aceasta este o perspectivă fascinantă, luând în considerare faptul că a apărut mii de ani în urmă. Ea a fost confirmată de termenul modern de „sindromul memoriei false”, în care anumiți pacienți și-au creat amintiri de traume din copilărie care, în realitate, erau incorecte din cauza unor psihanalize și hipnoze dubioase făcute în anii 1980 în Statele Unite.
Acum, când vine vorba de definiția lui de „reamintire (recolectare)”, acesta este locul în care argumentele devin un pic neclare.
După cum îl înțeleg pe Aristotel, el vede reamintirea ca pe o activitate în mare parte intelectuală, în care îți sortezi amintirile deja „implantate” într-un mod deliberat, cercetând. Astfel, rezultă că numai omul are capacitatea de a-și reaminti, deoarece activitatea necesită investigații, care sunt deliberate, ceea ce necesită intelect:
„S-a afirmat deja că cei care au o memorie bună nu sunt identici cu cei care își reamintesc rapid. Dar actul de a ne reaminti diferă de cel de a ne aminti, nu numai din punct de vedere cronologic, ci și din faptul că multe dintre celelalte animale (precum și omul) au memorie, dar, din tot ceea ce cunoaștem, niciunul nu ne-am aventura să spunem că animalele au parte de facultatea de reamintire.”
Înțeleg ce spune, dar încă nu văd o mare diferență între amintire și reamintire. Chiar dacă există o diferență, pare prea subiectivă pentru a fi luată în serios. Pare o chestiune de percepție. Reamintirea (sau recolectarea) sună ca un tip de amintire mai intensă, una care necesită mai mult timp și efort, dar la miezul său o văd ca aceeași activitate, doar cu niveluri diferite de detalii implicate.
În opinia mea, reamintirea (recolectarea) este ca și cum ai putea calcula cum să construiești un pod în mintea ta până la destinație. Amintirea, pe de altă parte, e doar actul de a vedea podul până la destinație care e deja construit.
Când îl întrebăm pe cineva „îți amintești acest lucru?” de obicei ne referim la ceva singular și izolat, ceva ce poate fi explicat într-un mod simplu, fără prea multe detalii; ca „da, îmi amintesc că am mers la acel restaurant”. Iar când îl întrebăm „poți să-ți amintești ce ai făcut în acea zi la ora cutare?” noi presupunem mai multă deliberare și mai multe detalii, doar judecând după diferența de definiție a cuvintelor (amintire vs recolectare), dar în centrul ei o văd ca aceeași activitate, sunt implicate aceleași facultăți mintale. În acest sens, da, se pare că animalele nu ar fi capabile să „își reamintească” memoriile într-un mod deliberat, dar cine ar spune că nu-și amintesc anumite detalii în mod inconștient — detalii care ar fi considerate „reamintite (recolectate)”. Nu sunt sigur de acest lucru, nu cred că Aristotel este suficient de clar, deși admir încercările lui de a-și explica gândul.
De asemenea, o idee pe care a avut-o Aristotel și care sună bizar este că memoriile proaste sunt cauzate de prea multă mișcare în interiorul corpului, de aceea pruncii și bătrânii au memorii proaste — primii sunt mereu în creștere, în timp ce bătrânii se descompun mai rapid:
„Copiii și persoanele foarte în vârstă au memorii proaste, din cauza volumului de mișcare care se petrece în interiorul lor; pentru că ultimii sunt în proces de degradare rapidă, primii în proces de creștere viguroasă; și putem adăuga că copiii, până la o evoluție considerabilă în ani, sunt asemănători piticilor în structura lor corporală.”
Sună ciudat, dar intuitiv are sens. Tinerii și creierele nedezvoltate sunt prea plastice pentru a reține ceva pe termen lung, nu pot avea „timbre de percepție” durabile, în timp ce corpurile bătrâne ce au semne mai acute de îmbătrânire au mai multe șanse de a avea Alzheimer’s și demență, care în esență sunt boli ale unui creier în proces de descompunere.
Această scurtă lucrare a lui Aristotel poate părea incompletă și nu foarte științifică, dar dacă o pui în context—cu cât timp în urmă a fost scrisă și cât de puține informații despre memorie erau pe atunci—încercarea lui este încă impresionantă și conține teorii originale despre memoria noastră.
Notă: 3 / 5
O întrebare asupra căreia poți medita:
Crezi că ai putea uita o memorie într-un mod conștient, sau asta se întâmplă aleatoriu?
....
Crezi că acest email va fi util unui prieten?
Dă-i un “forward” sau trimite-le linkul la abonare: podcastmeditatii.com/aboneaza
....
Ca întotdeauna, întrebările, comentariile și criticile sunt binevenite; îmi poți răspunde la acest email :)
Vorbim peste o săptămână,
- Andrei