Salut,
Episodul 13 e deja postat de o săptămână. Linkul îl găsești mai jos.
Temele de astăzi:
● Eseuri și Aforisme, Arthur Schopenhauer (partea 2) – continuăm cu cartea lui Schopenhauer. În această parte discutăm despre imortalitatea sinelui, viața după moarte, conștiință și alte chestii mai abstracte (Partea 1 o găsești aici, dacă ai scăpat-o). Recenzia la partea 2-a e mai jos în email.
● Episodul 13 – Homo Aggressivus I: Instincte, Evoluție și Războaie – Mult așteptatul (cel puține pentru mine) episod, la care am muncit mult timp. Următoarele episoade din serie plănuiesc să le fac mai scurte, în afară de ultimul, care la fel va fi probabil lung. Voi vedea încă dacă voi reuși să sumarizez această carte într-o formă mai accesibilă. Asta e un challenge în sine—cartea e, într-adevăr, densă și plină de cercetări interesante.
● Lecturi horror (Halloween special) – Am decis (după o inspirație spontană) să fac o serie de câteva lecturi, în still horror, cu ocazia Halloween-ului. Nu e cazul că celebrez tare această sărbătoare, dar îmi pare o idee fun, ceva mai neobișnuit. Plus e motiv să-mi împărtășesc dragostea față de Lovecraft. Nu-i pentru toți, dar sper că sunt câțiva fani de “weird horror” printre voi :)
Până ce am postat 3 povești. Dar va fi încă una (favorita mea, “Call of Cthulhu”), pe care am vrut s-o postez pe 31, dar n-am reușit, așa că probabil o voi posta mâine.
Poftim cele 3:
Ilustrația din carte (27 min)
Culoarea din afara spațiului (1 oră și 36 min)
El (31 min)
● Lectură și Q&A | 21 de lecții pentru secolul XXI (pt. 3) – Democrația în era digitală – Aici găsești înregistrarea live-ului de sâmbătă. Vă mulțumesc tuturor care v-ați alăturat, mi-a fost interesant și întrebările au fost bune. O mică avertizare: sunetul la microfon era prea încet și din păcate am observat asta doar după ce am terminat live-ul. Data viitoare voi fi mai atent.
● How the "Greater Good" is Used as a Tool of Social Control – un video realizat de Academy of Ideas, despre nevoia de a rămâne sceptic (într-o măsură rezonabilă) față de guverne în timpuri de incertitudine (adică, de pandemie).
Un citat care mi-a atras atenția:
“Dacă, în viața de zi cu zi, ești întrebat despre existența continuă după moarte de către unul dintre acei oameni care ar dori să știe totul, dar refuză să învețe ceva, răspunsul cel mai potrivit și aproximativ corect este: ‘După moartea ta, vei fi ceea ce erai înainte de nașterea ta’. Căci acest răspuns implică faptul că este absurd să ceri ca o specie de existență care a avut un început să nu aibă un sfârșit; în plus, însă, conține un indiciu că pot exista două tipuri de existență și, în mod corespunzător, două tipuri de neant”
— Arthur Schopenhauer
Cartea pe care o citesc acum:
Eseuri și Aforisme (“Essays and Aphorisms”, Arthur Schopenhauer, 1851; versiunea paperback) – Așadar, continuăm să dezmembrăm ideile lui Schopenhauer. În această parte a cărții el atinge niște teme extrem de interesante, deși e adevărat că și foarte abstracte. Eu voi încerca să le cobor pe pământ un pic.
1) Despre afirmarea și negarea voinței de a trăi.
În acest capitol Schopenhauer ne cufundă în ideea lui de a “nega voința de a trăi” (denying the will to live). Acum, te-ai putea întreba: ce naiba mai înseamnă și asta? Și eu nu te-aș învinui, că și eu încerc să înțeleg ce el are în vedere.
Hai să vedem mai întâi explicația lui:
“Negarea voinței de a trăi nu implică în nici un fel anihilarea unei substanțe; înseamnă doar actul de non-voință: ceea ce a dorit anterior, nu mai vrea. Această voință, ca lucru în sine, ne este cunoscută numai în și prin actul voinței și, prin urmare, suntem incapabili să spunem sau să concepem ce este sau ce face mai departe după ce a încetat să îndeplinească acest act: respectiv această negare a voinței de a trăi este pentru noi, care suntem fenomene de voință, o trecere în neant.” (p. 61)
După câte înțeleg, această negare a voinței de a trăi e o idee budistă—ideea că trebuie să te debarasezi de dorințe pentru a atinge “Nirvana”. Pot greși, dar cunoscând interesele lui Schopenhuaer, presupun că a ajuns la asemenea aserțiuni din cauza influenței orientalismului. De asemenea, poate fi și ceva legat de Hinduism, întrucât el menționează și “Vedanta” (una dintre cele șase școli de filosofie hindusă) în alte capitole.
De fapt, chiar în acest capitol el juxtapune grecii antici cu hindușii:
“Între etica grecilor și cea a hindușilor există o antiteză flagrantă. Obiectivul primelor (deși cu excepția lui Platon) este de a face posibilă conducerea unei vieți fericite, o vitam beatam [din latină: viață fericită], iar al celor din urmă, dimpotrivă, să se elibereze și să se răscumpere din viață cu totul, așa cum se afirmă direct în prima teză a Sankhya Karika” (p. 61)
OK, deci acum cumva înțelegem mai bine contextul și s-a confirmat suspiciunea mea că negarea voinței de a trăi are ceva cu orientalismul. După cum eu înțeleg, hindușii și budiștii vorbesc des despre conceptul vieții ca o “veșnică suferință”, o veșnică încercare de a-ți satisface dorințele. Din această perspectivă, Schopenhauer a modificat (ori a occidentalizat, dacă există asemenea verb) ideea orientală și a transpus-o în filosofia lui, care, după cum vom vedea mai departe, e un hibrid de mai multe filosofii.
El de asemenea spune că Creștinismul (în special cel din Noul Testament) “are dreptate”, adică el tot exprimă negarea voinței de a trăi prin “răscumpărarea dintr-o lume în care domnesc moartea și Diavolul”. Acum încep să înțeleg de ce lui Nietzsche (la maturizarea sa filosofică) îi displăcea Schopenhauer, deși la început îl adora. Nietzsche era clar, profund anti-creștin.
El spune că contrar Vechiului Testament (și a altor filosofii contemporane lui), care oferă lege morală absolută, fără fundament și scop, întruchipat în porunci morale, filosofia lui are fundament și scop, și deci e “în spiritul Noului Testament”:
“Etica mea, dimpotrivă, posedă fundament, intenție și scop: în primul rând demonstrează teoretic fundamentul metafizic al dreptății și al carității și apoi indică scopul către care acestea, dacă sunt practicate în perfecțiune, trebuie să conducă în cele din urmă. În același timp, mărturisește cu sinceritate natura reprobabilă a lumii și indică negarea voinței ca drumul spre răscumpărarea din ea. Etica mea este, așadar, de fapt în spiritul Noului Testament, în timp ce toate celelalte sunt în cea a Vechiului și în consecință, chiar teoretic, nu reprezintă altceva decât iudaism, adică teism gol, despotic. În acest sens, doctrina mea ar putea fi numită adevărata filosofie creștină, oricât de paradoxală ar părea pentru cei care refuză să pătrundă în inima problemei, dar preferă superficialitățile ei.” (p. 63).
Doctrina lui “se poate considera adevărata filosofie creștină”, hmm… da, o declarație destul de arogantă, dar nu pot să neg, mi-a stârnit curiozitatea.
Dar bizarul nu se oprește aici. Schopenhauer, de asemenea, are păreri interesante despre...actul sexual:
„Partea femeii în procreație este într-un anumit sens mai inocentă decât cea a bărbatului, în măsura în care bărbatul dă voința copilului, care este păcatul primordial și, astfel, sursa tuturor răutății și răului, în timp ce femeia îi dă cunoștință, care deschide drumul spre mântuire. (...) Copulația este în principal o problemă a bărbatului, sarcina în totalitate a femeii. Copilul primește de la tatăl său voința și caracterul, iar intelectul de la mama sa. Acesta din urmă este principiul răscumpărării, voința principiul robiei. Copulația este semnul că, în ciuda fiecărei creșteri a iluminării prin intelect, voința de a trăi continuă să existe în timp; reîncarnarea voinței de a trăi este semnul că lumina cunoașterii și că, în cel mai înalt grad de claritate, posibilitatea de răscumpărare, s-a alăturat din nou voinței sale. Semnul acestui lucru este sarcina, care, prin urmare, se desfășoară franc și liber, cu adevărat cu mândrie, în timp ce copulația se ascunde ca o criminală” (pp. 64-65).
I mean, oh boy, nici nu știu ce să comentez, pentru că nu-s sigur ce cred despre asta. Aș spune doar că îmi pare curios faptul că el consideră că copilul primește voința, „păcatul primordial”, de la tata. Iar intelectul îl primește de la mama. E o idee originală, evident, dar nu știu ce ar însemna exact. Poate tu înțelegi mai bine? Răspunde-mi în email :)
Pe lângă asta, mai bizară îmi pare expresia „copulația se ascunde ca o criminală”, în contrast cu „sarcina, care se desfășoară franc și liber”. Mda... nu știu. Poate e o idee Creștină? Ideea de a avea sex doar pentru a avea copii? Este așa ceva în creștinismul mai fundamentalist? N-am idee LOL.
Shopping, you’re a weirdo, but I kinda like it.
2) Despre indestructibilitatea ființei noastre esențiale prin moarte
Iarăși, din denumirea capitolului presimțim cumva un orientalism. Chiar aș spune că ideea imortalității sufletului îi aparține și lui Platon (văzută în lucrarea lui, Phaedo, sau Phaidon—o declarație de dragoste față de Socrate, în principiu).
Opinia lui Schopenhauer despre viața după moarte, într-un mod plăcut pentru mine, se conectează exact cu viziunea pe care eu o aveam (sau o intuiam) până acum, doar că, evident, Shopping se exprimă mai profund:
“Dacă, în viața de zi cu zi, ești întrebat despre existența continuă după moarte de către unul dintre acei oameni care ar dori să știe totul, dar refuză să învețe ceva, răspunsul cel mai potrivit și aproximativ corect este: ‘După moartea ta, vei fi ceea ce erai înainte de nașterea ta’. Căci acest răspuns implică faptul că este absurd să ceri ca o specie de existență care a avut un început să nu aibă un sfârșit; în plus, însă, conține un indiciu că pot exista două tipuri de existență și, în mod corespunzător, două tipuri de neant” (p. 67).
Mai mult, apare un moment în care el combină pe Kant cu Buddismul, cel puțin așa impresie am, și asta îmi pare foarte fascinant. El include ideea lui Kant, “lucrul în sine” (thing in itself—ceea ce există dincolo de capacitățile noastre raționale / cunoștința pură din Univers pe care omul n-o poate atinge din cauza limitărilor sale), în Buddism, făcând aluzii la faptul că lucrul în sine e de fapt “esența noastră”, din care apărem noi, “aparențe fenomenale”, în spațiu și timp, apoi iarăși dispărem înapoi în esență:
“Dacă ne imaginăm o creatură care cercetează, cunoaște și înțelege totul, atunci întrebarea dacă existăm după moarte ar avea probabil pentru acea creatură nicio semnificație, deoarece în afara stării noastre temporale actuale, individuale de existență, existența și încetarea nu ar mai însemna nimic , dar ar fi concepte care nu se pot distinge între ele; astfel încât nici conceptul de distrugere, nici cel de existență continuă nu ar putea fi aplicat ființei noastre intrinseci și esențiale, lucru în sine, al cărui noi suntem aparențe fenomenale, deoarece aceste concepte sunt împrumutate din domeniul timpului, care este doar forma fenomenelor. Pe de altă parte, ne putem imagina indestructibilitatea acestui nucleu al aparenței noastre fenomenale doar ca existență continuă și, într-adevăr, intrinsec, numai conform schemei lumii materiale, în care rămâne, cu toate schimbările sale de formă, ferm adăpostită în timp. Dacă, acum, acestui kernel [nucleu] i se refuză existența continuă, considerăm că sfârșitul nostru temporal este o anihilare, conform schemei acestei forme, care dispare atunci când materialul care îl poartă este retras. Ambele idei sunt, totuși, un transfer al formelor lumii fenomenale asupra lucrului în sine. Dar dintr-o indestructibilitate care nu este o existență continuă, cu greu putem construi chiar și o concepție abstractă, deoarece ne lipsește orice intuiție pentru a face acest lucru.
Cu toate acestea, în realitate, apariția continuă în existență a ființelor noi și anihilarea celor deja existente trebuie privite ca o iluzie produsă de o inventare a două lentile (funcții ale creierului) prin care putem vedea orice: sunt numite spațiu și timp, iar în interpenetrarea lor devin cauzalitate. Căci tot ceea ce percepem în aceste condiții este doar un fenomen; nu știm cum sunt lucrurile în sine, adică independent de percepția noastră asupra lor. Acesta este nucleul propriu-zis al filosofiei kantiene” (pp. 67-68)
E mult de digerat în citatul de mai sus și probabil e nevoie de câteva recitiri ca să înțelegi ce are el în vedere (și nu e garantat că vei înțelege și atunci, e cam dificil limbajul). Dar cred că filosoful german are o pătrundere interesantă. “He’s on to something”, cum spun vorbitorii de engleză.
Aș sumariza așa: el e de acord cu Kant, că există un lucru în sine pe care noi nu-l putem atinge / înțelege deoarece nu suntem o “existență continuă” atunci când suntem în trupul nostru. Cu alte cuvinte: suntem oameni mortali cărora le lipsește intuiția să concepem o viziune clară a existenței, care după definiție, e infinită (dincolo de timp și spațiu).
Apoi el afirmă, într-un mod curajos, că în timp ce moartea ar putea să ne sfârșească viața, ea nu poate să ne sfârșească existența. Ce are în vedere? Păi…încerc să înțeleg, și în afară de faptul că el se referă la conștiința (comună?) ori sufletul (ori numește-l cum vrei) etern, nu-mi vine altceva în cap. Iată ce a declarat:
“Cum se poate crede că atunci când o ființă umană moare un lucru în sine a ajuns la nimic? Omenirea știe, direct și intuitiv, că atunci când se întâmplă acest lucru [moartea] este doar un fenomen care se termină în timp, forma tuturor fenomenelor, fără ca lucrul în sine să fie afectat prin aceasta. Cu toții simțim că suntem altceva decât o ființă pe care cineva a creat-o odată din nimic: de aici rezultă încrederea că, deși moartea ar putea să pună capăt vieții noastre, ea nu poate pune capăt existenței noastre.” (p. 68)
Germanul, de asemenea, crede că prezentul are două jumătăți: una obiectiva și alta subiectivă, fiecare din ele având “intuiții” specifice. Iar fiecare din noi avem în noi “mijlocul nemișcat al timpului infinit” și asta, la rândul său, ne dă încrederea să continuăm să trăim. Chiar dacă de abia percep ce el are în vedere, îmi pare destul de poetic ce spune:
“Jumătatea obiectivă are intuiția timpului ca formă și, astfel, curge irezistibil; jumătatea subiectivă rămâne fermă și astfel este întotdeauna aceeași. De aici provine amintirea noastră plină de viață a ceea ce a trecut mult timp și, în ciuda cunoștințelor noastre despre trecerea existenței noastre, a conștiinței nemuririi noastre.
Ori de câte ori putem trăi, stăm întotdeauna cu conștiința noastră, în punctul central al timpului, niciodată în capătul său, și putem deduce din aceasta că fiecare dintre noi poartă în el punctul de mijloc neclintit al întregului timp nesfârșit. Acest lucru ne oferă în mod fundamental încrederea de a trăi fără a ne teme continuu de moarte” (p. 69)
El pare să sugereze că timpul există indiferent de existența mea, că eu “sunt aruncat în el dintr-un accident”, am luat în stăpânire puțin din el și astfel am ajuns la o realitate efemeră, ca și mii de alți oameni de înaintea mea care acum sunt un nimic, și eu la fel voi deveni un nimic în curând. Timpul, pe de altă parte, este ceea ce este real: va continua apoi fără mine” (p. 70)
Sună ca ceva similar cu Taoismul, probabil, mai ales ideea de “moarte ca o deșteptare de la viață”:
“Toate acestea înseamnă, cu siguranță, că viața poate fi privită ca un vis și moartea ca trezirea din ea: dar trebuie amintit că personalitatea, individul, aparține visării și nu conștiinței trezite, motiv pentru care moartea îi apare individului ca anihilare. În orice caz, moartea nu trebuie, din acest punct de vedere, să fie considerată o tranziție către o stare completă nouă și străină pentru noi, ci mai degrabă o întoarcere la o stare originală a noastră din care viața a fost doar o scurtă absență” (p. 70).
Moartea ca o întoarcere la o stare originală…hmm, într-un fel așa e. Prin moarte noi devenim ceea ce eram înainte de a ne naște. Dar cât de palpabilă e ideea asta, chiar dacă sună profund, eu nu știu.
Cu toate acestea, necătând la gândirea destul de abstractă / orientală a germanului, el are opinii interesante despre conștiință, care îmi par destul de științifice și îmi place asta la el (e un gânditor multilateral):
“Conștiința este distrusă în moarte, pentru a fi sigur; dar ceea ce a produs-o nu este în niciun caz distrus. Căci conștiința depinde în primul rând de intelect, dar intelectul depinde de un proces fiziologic: este în mod evident funcția creierului și este astfel condiționată de colaborarea sistemelor nervoase și vasculare; mai precis, de creierul hrănit, animat și constant stimulat de inimă; creierul, deși a cărui structură ingenioasă și misterioasă, pe care anatomia o poate descrie, dar fiziologia nu o poate înțelege, în urma căruia apar fenomenele lumii obiective și funcționarea gândurilor noastre. (...) Și, prin urmare, conștiința nu aderă direct la voință, ci este condiționată de intelect, iar aceasta din urmă este condiționată de organism, nu poate exista nicio îndoială că conștiința se stinge prin moarte” (pp. 70-71)
Deci ajungem la o concluzie destul de tristă, la prima vedere, că “conștiința se stinge prin moarte”. Dar germanul afirmă că există două tipuri de conștiințe: o conștiință cerebrală (sau animalică) și ceea ce eu numesc conștiință cosmică. Scopul conștiinței cerebrale e doar „un expedient pentru a ajuta animalul să obțină ceea de ce are nevoie”, în timp ce conștiința cosmică e reîntoarcerea prin moarte la „starea noastră originală, starea intrinsecă a ființei”. Și nu știu cum îi reușește, dar el aici combină orientalismul cu Kant și cu știința (vorbind despre conștiința cosmică):
„Starea în care moartea ne restabilește, pe de altă parte, este starea noastră inițială, adică este starea intrinsecă a ființei, al cărei principiu mișcător apare în producția și menținerea vieții care se apropie acum de sfârșit: este starea lucrului în sine, în antiteză cu lumea aparenței” (p. 71).
Apoi el extinde definiția acestei stări intrinsece a ființei, numind-o însăși voința, care e „fără cunoaștere”:
„Ființa noastră intrinsecă actuală este, în măsura în care suntem capabili să pătrundem în ea, nimic altceva decât voință, iar aceasta este în sine fără cunoaștere. Dacă, deci, moartea ne lipsește de intelect, suntem astfel transportați doar la starea noastră primară fără cunoaștere, care nu este totuși pur și simplu o stare inconștientă, ci mai degrabă una ridicată deasupra acestei forme, o stare în care antiteza subiectului și obiectului dispare, deoarece ceea ce urmează să fie cunoscut ar fi de fapt unul cu ceea ce știe și ar lipsi condiția de bază a oricărei cunoștințe (care este tocmai această antiteză)” (p. 72).
Iarăși, nu-s sigur ce are în vedere, dar încerc să înțeleg. Cred că puțin mai departe el devine mai inteligibil, mai explicit în viziunile lui. După cum înțeleg, el se referă la conștiința cosmică ca la voința de a trăi, care la rândul său se referă la procesul perpetuu de naștere și moarte, nașterea fiind o manifestare temporară a acelei conștiințe, starea intrinsecă a căreia e moartea, adică „tranziția în neant”. S-ar referi el la reincarnare? Probabil.
În orice caz, iată ce spune însuși germanul:
“Dacă acum, în loc să privim înăuntru, privim din nou spre exterior și luăm o viziune obiectivă asupra lumii care ni se prezintă, atunci cu siguranță moartea ne va apărea ca o tranziție în neant; pe de altă parte, însă, nașterea va apărea ca o ieșire din neant. Dar nici una, nici cealaltă nu pot fi necondiționat adevărate, deoarece ele posedă numai realitatea lumii fenomenale” (p. 72).
Iar citatul ce urmează e probabil favoritul meu de la el. După cum menționasem și într-o postare pe Facebook vreo săptămână în urmă, m-a lăsat cu gura căscată:
“Ceea ce moare merge acolo de unde provine toată viața. Din acest punct de vedere, viața noastră trebuie privită ca un credit primit de la moarte, cu somnul ca dobândă zilnică pentru acest împrumut. Moartea se anunță sincer ca sfârșitul individului, dar în acest individ se află germenul unei ființe noi. Astfel nimic din ceea ce moare nu moare pentru totdeauna; dar nimic din ceea ce se naște nu primește o existență fundamental nouă” (p. 72).
Aici el sugerează că omul e și un individ efemer, dar și unul indestructibil:
“Astfel putem considera fiecare ființă umană din două puncte de vedere opuse. Pe de o parte el este individul vremelnic, împovărat de greșeală și tristețe și cu un început și un sfârșit în timp; pe de altă parte este ființă primară indestructibilă care e obiectificată în tot ceea ce există.” (p. 73).
Deci, individul e indestructibil deoarece e obiectificat în totul ce există. Adică, totul e unul—o idee, evident, orientală. Chiar paremise e premisa centrală a Taoismului.
Iată ce spunea Alan Watts despre Taoism, un popularizator al filosofiei orientale în occident:
"Diverși filosofi chinezi, scriind probabil în secolele 5-4 î.e.n, au expus o sumă de idei și un mod de viață care au ajuns să fie cunoscute sub numele de taoism, calea cooperării dintre om și tendința sau cursul lumii naturale; principiile acestei tendințe pot fi descoperite în ritmurile regulate ale apei, gazelor și focului, ritmuri care sunt ulterior întipărite sau reproduse în cele din piatră și lemn și, mai târziu, în multe dintre formele artei.”
Îmi rămâne doar să meditez asupra ideilor sus menționate de Schopenhauer și poate voi fi mai capabil să le explic pe viitor. La moment, presupun, sunt la fel de începător ca majoritatea din voi când merge vorba de filosofii orientale. Deși îmi par cam prea abstracte pentru mintea mea mai pragmatică, sunt idei care îmi stârnesc curiozitatea—iar asta e un semn bun.
O întrebare asupra căreia poți medita:
Crezi că sufletul e nemuritor, sau crezi că în genere nu există asa ceva ca suflet și suntem doar oase și carne și ne vom descompune în nisip etc (să se continuie printr-un ton grav nihilist materialist)?
….
Crezi că acest email va fi util unui prieten?
Dă-i un “forward” sau trimite-i linkul la abonare: podcastmeditatii.com/aboneaza
....
Ca întotdeauna, întrebările, comentariile și criticile sunt binevenite; îmi poți răspunde la acest email :)
Ne mai auzim,
- Andrei