Noroc,
Demult nu ne-am auzit. Cam multe s-au întâmplat într-o lună.
În primul rând, de la ultimul email v-ați mai alăturat încă vreo 70 și am depășit 200 de abonați la newsletter și nu pot să nu mă bucur. Dar îmi dau seama că newsletter-ul a scăzut în regularitate în ultimele luni și promit că voi încerca să rectific asta.
Și totuși, episodul 13 e (aproape) gata! Îl postez peste o săptămână. Pentru acum, vezi un video-preview la un capitol din Homo Aggressivus mai jos în listă.
Deci, astăzi vă prezint următoarele teme:
● Ce am învățat de la Friedrich Nietzsche – Datorită video-ului lui Bogdan Liviu mi-a venit spontan inspirația să-i fac un mic omagiu unuia din filosofii mei preferați, despre care deja am discutat în episodul 8, 9 și în câteva articole. E un video mai subiectiv și conversațional. Cred că e o introducere bună în gândirea lui Nietzsche, mai ales pentru cei ce vor să înțeleagă esența germanului dar se simt intimidați de cărțile lui.
● Psihologia omului carnivor și Canibalismul (Hommo Aggressivus - preview) – Dacă tot mă simt vinovat că n-am înregistrat încă episodul 13, am ales să mai procrastinez prin a face un video-preview în care discut un capitol din carte, care conține niște teze centrale (+ sunt niște statistici interesante despre canibalism și genocide, yay!)
● Eseuri și Aforisme, Arthur Schopenhauer (partea 1) – Am încercat s-o citesc câteva săptămâni în urmă, dacă vă amintiți, și m-am sustras cu altceva. Așa că o începem ca lumea de data aceasta. Inițial voiam s-o citesc de-a-ntregul și să-i fac o recenzie în acest email (cum o fac de obicei), dar cartea e atât de densă și variată în temele abordate că am socotit că e mai logic dacă fac câte o recenzie (mai detaliată) la fiecare parte (+ e un motiv să fiu mai consistent cu email-urile și o scuză să n-o citesc toată deodată). Prima impresie e “da! ăsta e tipul meu de filosof” după care apare “ăm...exagerezi oleacă, chill bro” (despre a 2-a parte în următorul email). Recenzia la prima parte o vezi mai jos.
● Freedom vs. Force - The Individual and the State – un video realizat de favoritul meu, Academy of Ideas, despre antiteza între libertatea individului și forța statului. Cred că în timpurile când potențialul apariției autocrațiilor digitale (tehnocrațiilor) e iminent (China deja testează asta prin “social credit score”), asemenea temă e extrem de importantă. Plus merge vorba și de faptul că unele guverne își utilizează neglijent puterea căpătată în timpul pandemiei globale, pe care oamenii o acceptă și mai mult din cauza (normală) a fricii. Eu cred că scepticismul, în doze moderate, nu încurcă niciodată.
…
De asemenea, am început a face live-uri pe canalul de YouTube. Dacă aveți dorința să le priviți (am discutat despre ultima carte a lui Harari + a fost un Q&A), le găsiți aici: #1 și #2.
A da, și pe lângă asta, am făcut o recenzie la biografia lui Robin Williams, doar că în engleză. N-are nimic cu filosofia dar cred că cei interesați de viața acestui comediant și a vieții lui creative și pline de anxietăți / depresii vor scoate lecții interesante. Ascultasem versiunea audio când eram pe insulă în mijlocul unui lac câteva săptămâni în urmă—fascinantă experiență.
Un citat care mi-a atras atenția:
“Este o lecţie universală—intoleranţa este primul semn al unei educaţii inadecvate. O persoană rău educată se poartă cu o nerăbdare arogantă, în vreme ce autentica, adevărata educaţie dă naştere modestiei”
— Aleksandr Soljeniţîn
Cartea pe care o citesc acum:
Eseuri și Aforisme (“Essays and Aphorisms”, Arthur Schopenhauer, 1851; versiunea paperback) – Prima carte a acestei cărți e densă și Shopping (după cum îl numește un prieten de-al meu, Cosmin) își expune părerile centrale din filosofia lui, borbandându-ne cu niște pastile acre (ori “tough pills to swallow”, după cum spun americanii), ori în stilul clișeic din The Matrix, Schopenhauer e un fel de Morpheus—doar că ne oferă numai pastile roșii, adică realitatea dură, poate chiar prea pesimistă pentru mulți din noi.
Voi aborda fiecare capitol aparte.
1) Despre suferința lumii
“Fiecare nenorocire individuală, cu siguranță, pare o întâmplare excepțională; dar nenorocirea în general este regula” ne spune Schopenhauer în introducere, oarecum setând dispoziția care urmează.
Într-un pasaj mai lung el descrie ceea ce astăzi psihologii evoluționiști numesc negativity bias—tendința noastră de a ne concentra asupra negativului, din cauza codului nostru genetic înmoștenit de la strămoșii preistorici care au supraviețuit în condiții extreme. Despre acest fenomen am discutat în episodul 4 și, ceva mai recent, într-un articol (în engleză).
Iată ce spune “Shopping”:
“Așa cum curentul unui râu curge ușor, atâta timp cât nu întâmpină obstrucții, tot așa natura omului și a animalului este așa încât niciodată nu observăm sau devenim conștienți de ceea ce este plăcut voinței noastre; dacă trebuie să observăm ceva, voința noastră trebuie să fi fost zădărnicită, trebuie să fi trăit un fel de șoc. Pe de altă parte, tot ce se opune, ne frustrează și rezistă voinței noastre, adică tot ce este neplăcut și dureros, se impresionează asupra noastră instantaneu, direct și cu o mare claritate. Așa cum suntem conștienți nu de sănătatea întregului nostru corp, ci doar de micul loc în care pantoful ne strânge, tot așa ne gândim nu la totalitatea activităților noastre de succes, ci la un fleac nesemnificativ sau altul care continuă să ne supere. Pe acest fapt se întemeiază ceea asupra căreia am atras de multe ori atenția: negativitatea bunăstării și a fericirii, în antiteză cu pozitivitatea durerii.” (p. 41)
Ce curios și ce analiză profundă! “Negativitatea bunăstării”— el în principiu prin pasajul ăsta neagă întreaga industrie self-help, care devine din ce în ce mai mare din motivul că promite a rezolva o problemă care e irezolvabilă (nefericirea omului), dar care ne macină pe majoritatea din noi. Vrem să credem în iluzii, e confortant.
În esență, Schopenhauer ne spune un lucru destul de simplu: viața e suferință. Dar îl spune într-un mod care are menirea să ne deschidă ochii la ipocrizia noastră:
„Cea mai eficientă mângâiere în fiecare nenorocire și orice suferință este aceea de a-i observa pe alții care sunt mai nefericiți decât noi: și toată lumea poate să facă acest lucru. Dar ce spune acest lucru despre starea noastră generală?” (p. 42)
Istoria omenirii, privită în ansamblu, e un amalgam de războaie și conflicte, cu pauze scurte între ele:
„Istoria ne arată viața națiunilor și nu găsește nimic de narat decât războaie și tumulturi; anii pașnici apar doar ca scurte pauze și pauze ocazionale. În același mod, viața unui individ este o luptă constantă și nu doar una metaforică împotriva dorinței sau plictiselii, ci și o luptă reală împotriva altor oameni. Descoperă adversari peste tot, trăiește într-un conflict continuu și moare cu sabia în mână.” (p. 42)
Omul nu poate trăi fără ca să-și complice viața, nu poate fi satisfăcut cu ceea ce are, nu e în natura lui. Primii hominini care și-au propagat genele trebuiau să fie mereu vigilenți, anxioși, războinici pentru a avea o șansă la supraviețuire. După cum o spune și Furtună în Homo Aggressivus, fără instinctul de agresiune noi nu am fi supraviețuit.
“Se poate spune chiar că avem nevoie în orice moment de o anumită cantitate de îngrijorare sau de durere sau de dorință, deoarece o navă necesită balast pentru a putea continua pe un traseu drept.” (p. 43)
Ne comparăm cu alții, ne deranjăm de ceea ce cred alții despre noi, ne inundăm în propriile gânduri, create tot de noi, sau mă rog, de creierul nostru (dacă e să ne alăturăm perspectivei deterministe). Suntem, până la urmă, mereu într-o stare de oscilare între dorință și plictiseală, după cum spune Schopenhauer.
Deoarece ne mărim artificial dorințele, suntem mereu nesatisfăcuți, în comparație cu alte mamifere, care au dorințe ghidate doar de instincte și care, respectiv, sunt mai ușor de satisfăcut decât visele și dorințele umane:
„Animalului îi lipsește atât anxietatea, cât și speranța, deoarece conștiința sa este limitată la ceea ce este clar evident și, astfel, la momentul prezent: animalul este prezentul întrupat.” (p. 44)
La urma urmei, îndemnul lui Schopenhauer e să ne micșorăm așteptările în viață—un sfat cu care nu pot să nu fiu de acord:
„Ca o busolă de încredere pentru a te orienta în viață, nimic nu este mai util decât să te obișnuiești să privești la această lume ca la un loc de ispășire, un fel de colonie penală. Când ai făcut acest lucru, îți vei ordona așteptările de viață în funcție de natura lucrurilor și nu vei mai considera calamitățile, suferințele, chinurile și mizeriile vieții ca fiind ceva neregulat și de neașteptat, dar le vei găsi în întregime în ordine, știind bine că fiecare dintre noi este pedepsit aici pentru existența sa și fiecare în felul său particular.” (p. 49)
Mai târziu el vorbește despre „crima de a fi născut”, un termen care-mi amintește de conceptul de „throwness” (geworfenheit), despre care existențialistul Heidegger vorbea mai târziu. E ideea că suntem aruncați în existență, fără instrucții sau moduri clare și ușoare de a fi, de a exista. Și reieșind din această “crimă de a te fi născut”, Schopenhauer ne propune să fim mai empatici față de suferința fiecăruia, să ne spunem unul altuia “compagnon de misères”. Astfel noi vom deveni într-adevăr mai toleranți și mai răbdători.
2) Despre vanitatea existenței
“Spre uimirea noastră existăm brusc, după ce de nenumărate milenii nu am existat; în scurt timp nu vom mai exista, tot de nenumărate milenii.” (p. 51)
Ce citat sublim, unul care dezvăluie un anumit Orientalism prezent în Schopenhauer. E bine știut că el era influențat și de Buddism, ceea ce fac viziunile lui filosofice destul de interesante pentru un intelectual care-i până la urma Occidental.
Deși nu e menționată direct, în acest capitol întâlnim des ideea Buddistă a unui spirit / conștiințe, „anattā”, ideea că suntem toți unul, o conștiință, și viețile noastre individuale sunt doar niște manifestări temporare în timp și spațiu ale acestei conștiințe. Iată ce ne spune Wikipedia despre acest termen:
“În Budism, termenul anattā (pali) sau anātman (sanscrită) se referă la doctrina „non-sinelui” — că nu există nici un sine neschimbat, permanent, suflet sau esență în fenomene. Este una dintre cele șapte percepții benefice din budism și una dintre cele trei semne ale existenței împreună cu dukkha (suferință) și anicca (impermanență).
Conceptul budist de anatta sau anatman este una dintre diferențele fundamentale dintre budism și hinduism, acesta din urmă afirmând că atman (sinele, sufletul) există.”
Sau în cuvintele lui Schopenhauer:
“Fiecare moment al vieții noastre aparține prezentului doar pentru o clipă; după care aparține pentru totdeauna trecutului. În fiecare seară suntem mai săraci cu o zi. Ne-am putea ieși din minți, probabil, la vederea acestei scăderi a scurtei noastre perioade de timp, dacă nu am fi conștienți în secret în cele mai profunde zvonuri ale ființei noastre pe care le împărtășim în fântâna inepuizabilă a eternității, din care putem extrage pentru totdeauna o viață nouă și timp reînnoit.” (p. 52)
Viața poate fi frumoasă doar dacă privim la ea de la distanță, spune filosoful. E ca un mozaic—privit de alături e inefectiv și nu-i înțelegem esența, dar odată ce ne distanțăm și îl privim în ansamblu, el capătă aspecte mai plăcute.
Germanul totuși afirmă că eventual devenim împovărați de viață. Dacă reușim să “menținem viața”, devenim oricum plictisiți. Deci iarăși, nu putem fi complet satisfăcuți niciodată:
“Viața se prezintă în primul rând ca o sarcină: sarcina de a se menține, de gagner sa vie [să-ți câștigi un trai]. Dacă această sarcină este îndeplinită, ceea ce a fost câștigat este o povară și apare apoi o a doua sarcină: aceea de a face ceva cu ea pentru a evita plictiseala, care planează peste fiecare viață ca o pasăre de pradă. Astfel, prima sarcină este de a câștiga ceva și a doua de a deveni inconștient de ceea ce a fost câștigat, care altfel este o povară.” (p. 53)
3) Despre antiteza dintre “lucrul în sine” și aparența
“Lucrul în sine înseamnă ceea ce există independent de percepția noastră, ceea ce este de fapt. Pentru Democrit era materia [atomii]; fundamental asta este ceea ce a fost încă pentru Locke; pentru Kant a fost = x; pentru mine este voință.”
Problema principală, spune Schopenhauer, e că metafizica noastră e imperfectă (metafizica este studiul realității), deoarece noi încercăm—prin filosofii dogmatice transcedentale—să înțelegem lucrul în sine conform legilor aparenței, ceea ce e “ca și cum ai încerca să faci două corpuri absolut diferite să se acopere unul pe altul, o încercare care eșuează întotdeauna pentru că oricum le poți întoarce într-un colț sau altul”.
Cu alte cuvinte, așa cum cunoaștem doar suprafața Pământului, nu marile mase solide ale interiorului, tot așa știm empiric (lucrurile și lumea) nimic cu excepția aparențelor, adică a suprafeței. Știm fizica, dar cu metafizica (studiul realității) e mai dificil.
Percepțiile noastre ne limitează percepția despre lume, dar în același timp noi căutăm cunoștințe pe care nu le putem dobândi și ca rezultat noi iarăși suferim:
“Ne plângem de întunericul în care ne trăim viața: nu înțelegem natura existenței în general; mai ales nu cunoaștem relația propriului nostru sine cu restul existenței. Nu numai că viața noastră este scurtă, cunoașterea noastră se limitează în totalitate la aceasta, deoarece nu putem vedea nici înapoi înainte de naștere, nici dincolo de moarte, astfel încât conștiința noastră este ca un fulger care luminează în mod momentar noaptea: pare cu adevărat de parcă un demon ne-ar fi închis cu răutate toate cunoștințele ulterioare de la noi, astfel încât să se bucure de disconfortul nostru.” (pp. 57-58)
Iarăși, problema noastră, ne spune germanul, e că noi încercăm să utilizăm intelectul pentru a cunoaște chestiuni pe care nu le putem cunoaște. Încercăm să știm chestiuni “infinite” având capacități finite:
“Mă tem că tot ceea ce ne plângem că nu știm nu este cunoscut de nimeni, într-adevăr este probabil că e de necunoscut, adică nu poate fi conceput. Căci ideea, în al cărei domeniu se află toată cunoașterea și la care se referă, prin urmare, toată cunoașterea, este doar latura exterioară a existenței, ceva secundar, suplimentar, ceva, adică care nu era necesar pentru păstrarea lucrurilor ca atare, totalitatea universului, ci doar pentru conservarea ființei individuale a fiecărui animal.” (p. 58)
Intelectul e fizic, ci nu metafizic. Însă noi ne punem întrebări dificile metafizice utilizând capacitățile noastre fizice limitate. Cu alte cuvinte, noi nu putem sta locului, mereu ceva ne deranjează, mereu vrem să știm mai mult. Nu putem fi satisfăcuți cu ceea ce avem la îndemână. Suntem, de bine sau de rău, niște veșnici exploratori. După cum și francezul Blaise Pascal menționa câteva secole mai devreme:
“Suntem atât de nefericiţi încât nu ne putem bucura de niciun lucru decât cu condiţia să ne supărăm dacă el nu reuşeşte; ceea ce s-ar putea întâmpla, şi se întâmplă în fiecare clipă. Cine va găsi secretul de a se bucura de un bine fără să se supere de contrariul lui va găsi dezlegarea: aceasta este mişcarea perpetuă.” (Blaise Pascal, Cugetări)
Aici apare o dilemă, sau mai bine zis o întrebare care mă fascinează extrem de mult: o fi cazul ca conștiința să fie un accident al evoluției? (de fapt există asemenea teorie propusă de neurologii și filosofii contemporani)
Faptul că noi folosim intelectul pentru a încerca să răspundem la întrebări metafizice nu are sens din punctul de vedere evoluționar, e o chestie de prisos, după cum spune și Schopenhauer, intelectul există doar pentru a servi “voința de a trăi”:
“Este evident că un animal posedă intelect numai în scopul descoperirii și captării hranei sale; gradul de intelect pe care îl posedă este determinat de acest scop. Nu este diferit în cazul omului; cu excepția faptului că dificultatea mai mare de a-l păstra și menține și creșterea nesfârșită a nevoilor sale a făcut necesar un grad de intelect mult mai mare.” (p. 59)
Cu alte cuvinte, omul mereu își schimbă nevoile ca să aibă ce să satisfacă. Și ca să satisfaci nevoile mai mari, ai nevoie de intelect mai mare. Iar intelectul mai mare creează nevoi mai mari (metafizice, probabil), pe cât de paradoxal n-ar suna. E un ciclu perpetuu care apare din inabilitatea omului de a rămâne plictisit.
Schopenhauer conclude că doar un geniu poate atinge metafizicul și asta, evident, se întâmplă rar. Un geniu, ne spune germanul, e cel intelectul căruia are un surplus, adică cel care a depășit nivelul de intelect necesar pentru a-și satisface nevoile:
“Numai atunci când acest lucru este depășit printr-o anomalie, apare o superfluitate a intelectului scutită de serviciu: atunci când această superfluitate devine considerabilă, se numește geniu. Un astfel de intelect va deveni în primul rând obiectiv, dar poate chiar să devină într-un anumit grad metafizic sau cel puțin să se străduiască să devină așa: căci consecința obiectivității sale este că natura însăși, totalitatea lucrurilor, devine acum subiectul și problema intelectului. Într-un astfel de intelect, natura începe mai întâi să se perceapă în mod corespunzător ca pe ceva care este și totuși nu ar putea fi sau ar putea fi altul decât este; întrucât, în natura obișnuită, intelectul normal nu se percepe în mod clar pe sine însuși — așa cum morarul nu-și aude propria moară sau parfumierul nu-și miroase propriul magazin. Pentru intelectul normal natura apare pur și simplu ca o chestiune firească: este prinsă și cuprinsă de natură. Numai în anumite momente mai luminoase va percepe natura și apoi va fi îngrozit de ceea ce vede: dar sentimentul trece curând. Ceea ce pot realiza astfel de capete normale în filosofie, chiar dacă se adună în mii, este, prin urmare, ușor de imaginat; dar dacă intelectul ar fi metafizic, în originea și vocația sa, ar putea promova filosofia, mai ales dacă forțele sale ar fi unite, precum și poate promova orice altă știință.” (p. 60)
Poate de aceea există stereotipul (de multe ori adeverit) că un geniu e mai nefericit—intelectul pe care-l are e de prisos din punctul de vedere al satisfacerii nevoilor și respectiv el începe inevitabil să-și complice viața și să-și creeze nevoi metafizice care cel mai probabil nu vor putea fi răspunse.
Într-un fel suntem și norocoși dar și blestemați. Avem intelect mai mare ca la alte animale și suntem capabili de lucruri mărețe, dar respectiv avem și nevoi mai mari care sunt mai greu de satisfăcut—de aici și suferința și anxietățile omniprezente la specia umană.
Bine, cred că ajunge pentru săptămâna asta. Voi continua cu această carte peste o săptămână și între timp voi lucra la scripturile de la episoadele următoare din podcast.
O întrebare asupra căreia poți medita:
Crezi în aserțiunea lui Schopenhauer (și a Budiștilor) că viața, în esență, e suferință, sau crezi că e o generalizare și că depinde de percepția fiecăruia?
….
Crezi că acest email va fi util unui prieten?
Dă-i un “forward” sau trimite-le linkul la abonare: podcastmeditatii.com/aboneaza
....
Ca întotdeauna, întrebările, comentariile și criticile sunt binevenite; îmi poți răspunde la acest email :)
Ne mai auzim,
- Andrei