Noroc,
Recent mi-am creat un canal pe Telegram, un fel de jurnal public în care experimentez cu diverse idei și unde încerc să mă provoc să gândesc mai bine. Dacă utilizezi acea platformă și ești interesat, dă un click aici pentru a accepta invitația.
Astăzi discut despre Hitchens și despre (controversatul?) Schopenhauer:
● Libertatea de Exprimare: Christopher Hitchens – Video-eseul la care am muncit mult timp, despre o temă foarte importantă și actuală. L-am publicat vreo săptămână-n urmă, dar cred că încă nu a scăzut din relevanță ;)
● Scrisori către un tânăr contrarian, Christopher Hitchens – prima impresie a cărții (textul îl găsești mai jos în email).
● Eseuri și Aforisme, Arthur Schopenhauer (partea 3) – continuăm cu disecarea ideilor filosofului german. Textul îl găsești mai jos (partea 1 și partea 2 – click pentru linkuri).
● Why it’s so hard to be happy – Un video realizat de Better Ideas care cred că va fi util pentru unii din voi (nimic nou, dar e o reamintire bună).
● The Psychology of Joy – 3 Antidotes to Suffering – Un video realizat de Academy of Ideas (click pe denumire pentru a-l deschide).
Un citat care mi-a atras atenția:
„Ar trebui să citești numai atunci când propriile gânduri se usucă, ceea ce, desigur, se va întâmpla suficient de des chiar și pentru cele mai înțelepte minți; dar a-ți alunga propriile gânduri astfel încât să iei o carte este un păcat împotriva Duhului Sfânt; este ca și cum ai părăsi natura nestăpânită pentru a privi la un ierbar sau gravuri de peisaje.”
— Arthur Schopenhauer
Cartea pe care o citesc acum:
Scrisori către un tânăr contrarian (“Letters to a Young Contrarian”, Christopher Hitchens, 2001; versiunea paperback) – Continuând cufundarea mea recentă în viața și în lucrările lui Hitchens, i-am început a citi cartea care o consider una potrivită pentru a vă introduce în ideile și atitudinile care-l descriu cel mai bine pe acest autor. Cartea e o adresare, un amalgam de “scrisori” către un potențial tânăr contrarian care e în etapa vieții când vrea să se afirme, să fie original, dar nu știe de unde să înceapă și cum s-o facă:
“Paginile care urmează reprezintă acceptul meu provizoriu al unei provocări care mi s-a făcut în primele luni ale anului 2000. Aș putea oferi sfaturi tinerilor și neliniștiților? Vreun sfat care să-i ajute să evite deziluzia?”
Hitchens continuă, sugerând că termenii de eretic, “outsider”, fanatic ori “troublemaker” și-au schimbat subtil sensul pe parcursul istoriei—unele cuvinte (ca “intelectual”) având asociații mai negative inițial. Chiar și ironistul a scăzut în profunditate și a devenit un caracter sarcastic și conștient de sine: “Ironia a devenit un sinonim leneș pentru izolare”.
Dar asta n-ar trebui să ne uimească, ne spune Hitchens, întrucât „este prea mult să te aștepți să trăiești într-o epocă care este de fapt favorabilă pentru disidență”.
Și asta e teza principală din carte, cel puțin în introducerea ei, că odată fiind un eretic, un contrarian, nu trebuie să-ți asumi o viață ușoară. În cuvintele lui Hitchens: “apropo, nu te aștepta să fii mulțumit de alții. Se presupune că viața unui opoziționist este dificilă”. (p. 3)
Hitchens povestește mai departe despre câțiva disidenți din istorie care l-au inspirat, ca Émile Zola, Galileo, Bertrand Russell și Noam Chomsky. Voi povesti mai detaliat atunci când voi scrie recenzia întreagă la carte.
Iar pentru acum, voi încheia introducerea printr-un citat de-a lui Hitchens care vorbește despre un fapt esențial în gândirea originală:
“Esența minții independente nu constă în ceea ce gândește, ci în modul în care gândește” (p. 3).
Continuăm cu Schopenhauer (partea 3-a):
Eseuri și Aforisme (“Essays and Aphorisms”, Arthur Schopenhauer, 1851; versiunea paperback) – Dacă la începutul cărții Schopenhauer era cumva mai blând, în partea asta la sigur va spune niște lucruri care vor ofensa niște oameni (mai ales, femeile, more on that later). În orice caz, cum și am menționat în video-eseul despre libera exprimare, nu cred că ofensa e un rezon de a nu citit un autor—o mare parte din citit e să-ți dezvolți abilitatea de a propune contra-argumente. Gândirea critică, o calitate care în lumea postmodernismului a devenit deja o caricatură, are nevoie de o șlefuire constantă, mai ales cu ideile mai provocătoare și cele cu care nu ești de acord. De asemenea, temele controversate pot fi dezarmate prin umor, ci nu prin „cancel culture” (care astăzi e tare la modă).
Luând în considerare cele spuse de mai sus, let’s get right into it.
1) Despre suicid
Într-un mod curios, ne spune Schopenhauer în introducerea capitolului, “doar religiile monoteiste, adică cele evreiești, socot autodistrugerea ca o crimă”.
Dar într-un mod paradoxal, e surprinzător că nici în Noul și nici în Vechiul Testament nu există nicio prohibiție a suicidului. De aici reiese, ne sugerează germanul, că “profesorii religioși trebuie să-și bazeze interzicerea sinuciderii pe motive filosofice ale propriei lor invenții, care sunt totuși atât de slabe încât trebuie să încerce să compenseze argumentele lor prin puterea termenilor în care își exprimă urăciunea; adică ei apelează la abuz”. (p. 77)
Ca rezultat, Schopenhauer conchide—contrar concluziilor lui Camus în “Mitul lui Sisif”— că dreptul de a-ți finisa propria viață e cel mai incontestabil din toate drepturile omului:
„Astfel, auzim că sinuciderea este cea mai lașă dintre fapte, că doar un nebun ar comite acest act și insipidități similare; sau afirmația fără sens că sinuciderea este ’greșită’, deși este evident că nu există nimic în lume la care omul are un drept mai incontestabil decât propria sa viață și persoană”. (p. 77)
Însăși existența opțiunii de a ne sinucide ne-ar putea conforta pe timpuri de suferință, cât de scandalos n-ar suna acest fapt. Asta îmi amintește de citatul ironic al lui Cioran din „Despre neajunsul de a te fi născut”:
„Când oamenii vin la mine spunând că vor să se sinucidă, le spun: ’Care este graba ta? Te poți sinucide oricând îți place. Deci calmează-te. Sinuciderea este un act pozitiv.’ Și se calmează.”
Mai mult, Schopenhauer argumentează că suicidul e o chestie într-atât de comună (și, statistic vorbind, el are dreptate, mai ales azi) încât ar fi inuman să îi „pedepsim” post-mortem, căci „ce pedeapsă îl poate descuraja pe cel care caută moartea? Dacă cineva pedepsește tentativa de sinucidere, este ineptitudinea încercării pe care o pedepsești”. (p. 78)
Germanul atrage atenția la faptul cum atitudinea față de suicid în antichitate era mai pozitivă decât atitudinea Creștină:
„Creștinismul poartă în inima sa cel mai profund adevăr că suferința (Crucea) este adevăratul scop al vieții; de aceea respinge sinuciderea, care se opune acestui scop, în timp ce antichitatea dintr-un punct de vedere inferior a aprobat-o și într-adevăr a onorat-o. Acest argument împotriva sinuciderii este totuși unul ascetic și, prin urmare, este valabil numai dintr-un punct de vedere etic mult mai înalt decât oricare pe care filosofii morali europeni l-au asumat vreodată. Dacă coborâm din acest punct de vedere foarte înalt, nu mai rămâne niciun motiv moral durabil pentru condamnarea sinuciderii”. (p. 78)
Schopenhauer conchide că religiile condamnă sinuciderea reieșind dintr-un „optimism obligatoriu”, iar tendința în practică e că „unde groazele vieții vin să depășească groazele morții, un om își va pune capăt vieții” (p. 78).
Deși eu tind să mă alătur perspectivei lui Camus (cea Sisifeană), că suicidul nu-i ieșire din situație și că trebuie să continui să împingi bolovanul din necesitate (pentru a nu fi zdrobit de el), nu pot nega că perspectiva lui Schopenhauer e destul de bine argumentată din punct de vedere filosofic. Suicidul, într-adevăr e un drept omenesc pe care nu-l putem elimina printr-un mod rațional, ci doar printr-un mod religios. Uneori suferința e într-atât de mare încât nimic nu o mai justifică. Cine suntem noi să-i privăm de dreptul de a se sinucide pe cei ce au decis s-o facă? Putem să-i sugerăm alternative, să încercăm să-i schimbăm perspectiva, dar să-i privăm de dreptul de a se sinucide, sau de a avea o înmormântare cum se cade? E inuman, și orice religie care-o face, la fel, e inumană.
2) Despre femei
Deci, băieți și (mai ales) fete, după cum v-ați dat seama, asta-i capitolul controversat, care a necesitat prologul de la început :)))
Atitudinea lui Schopenhauer față de femei e destul de stranie. Pe de o parte, el le consideră “copilăroase, naive și mioape”, viața lor fiind “un fel de etapă intermediară între copil și bărbat”, bărbatul fiind “ființa umană reală—omul”. Pe de altă parte, el are niște pătrunderi adevărate despre biologia lor și despre dihotomia sexelor în plan evoluționar.
Dar hai mai întâi să analizăm partea negativă, cea în care Schopenhauer îmi pare cam superficial și leneș în analiza sa.
Declarațiile că femeia e mai naivă și copilăroasă și că nu reprezintă “ființa umană reală” sunt niște generalizări și par a fi niște reflecții nu întru totul inspirate. Eu aș argumenta că deși naivitatea femeilor poate fi adesea observată, ea datorându-se inclusiv și din cauza naturii lor mai emoționale decât a bărbaților, într-un mod curios deseori femeile sunt cele mai practice ființe, cele mai “coborâte pe pământ”, iar bărbații sunt cei cu idealuri înalte și cu capul în ceruri—ei sunt cuceritori, exploratori, visători. Vorbesc și din observațiile proprii dar și reieșind din biologia noastră: femeia e ghidată în primul rând de instinctul supraviețuirii și ocrotirii copiilor, de aici și reiese practicalitatea ei—în timpuri de criză, ea va pune toate ambițiile proprii pe al doilea plan și își va sacrifica chiar și viața pentru copilul ei. Asta la rândul său ne-a asigurat supraviețuirea noastră ca specie și e o calitate admirabilă și sunt sigur că fiecare din noi cunoaște femei (mama, bunica) care au muncit o viață-ntreagă pentru binele altora. Da, poate nimeni nu a auzit de aceste femei, nimeni nu le-a dat medalii și premii Nobel, dar multe din ele sunt Oameni mari în tot sensul acestui cuvânt.
Cum cânta demult James Brown:
“This is a man's world
But it wouldn't be nothing, nothing, not one little thing, without a woman or a girl
He's lost in the wilderness
He's lost in bitterness, he's lost … lost”
Perspectiva lui Schopenhauer, pe lângă un misoginism (un cuvânt pe care rareori îl folosesc, întrucât progresiștii îl aplică fără sens în orice situație, dar în cazul dat se potrivește) evident, ne arată un dispreț față de femei care, ca și în cazul lui Nietzsche, probabil, se datorează din cauza experienței proaste ale acestor filosofi cu sexul feminin.
Părerea mea e că, de regulă, contrar opiniei populare, bărbații iubesc într-un mod idealistic (astfel devenind extrem de cinici odată ce se dezamăgesc de idealismul lor), iar femeile iubesc oportunistic, prioritatea biologică fiind mereu copilul și bunăstarea materială. Sunt două stiluri diferite de a iubi, dar fiecare își are locul său. Idealismul bărbaților îi motivează să se autodepășească, să plece în lume și să facă lucruri frumoase, dar și să ucidă, să nimicească concurenții pentru cucerirea femeii. La fel și oportunismul femeilor le fac extrem de flexibile, comunicabile și...da, le fac flexibile inclusiv și în plan sexual: de exemplu, spre sfârșitul secolului XVIII, în Japonia, pe lângă Geisha, prostituatele profesioniste (yujo; care aveau și licență de la guvern), au apărut și prostituate amatoare (hakujin), care erau fiicile și soțiile pescarilor (care plecau la lucru pe un timp îndelungat). Acest oportunism biologic, discutabil, le-a condiționat pe aceste femei să facă niște bani adiționali prostiuându-se, în timp ce bărbații erau la lucru („Geisha”, Liza Dalby, p. 58). Pescarii, se presupune, nu știau de aceste „aventuri”.
În timp ce bărbații par să înșele, de regulă, din motivul varietății sexuale, femeia înșeală din motive mai oportuniste (prostituatele amatoare erau din familii sărace).
Totuși, vorbind la general, această naivitate percepută la femei le fac să iradieze cu viață și să ne molipsească pe noi bărbații cu asta, reamintindu-ne de chestiile esențiale, dincolo de idealuri și gânduri abstracte și complexe. Schopenhauer numește aceasta „naivitate copilărească”, și las-o să fie așa, nu văd ceva rău în asta. Cum și Nietzsche spunea, trebuie să redevenim copii, să ne redescoperim inocența pe care am pierdut-o cu vârsta. Fără această inocență vom fi mizerabili, vom fi uscați, vom fi niște simpli snobi, niște intelectuali care ne vom crede Oameni cu O mare. Îți dai seama cât de penibil sună asta, nu?
Deci, Schopenhauer ia calitatea admirabilă a femeii de a îngriji copii, de a fi caldă cu oamenii apropiați, și pare să îi pună o amprentă negativă, deoarece femeia e „pierdută în prezent”—ei îi place să cânte, să danseze toată ziua, iar bărbatul (insinuează germanul) ar putea utiliza acest timp mult mai productiv.
Nu știu, de-aș sta de vorbă cu Shopping, i-aș spune că are nevoie de o femeie bună, care să-i spargă tiparele din capul său. Și i-aș sugera să tragă un fum, sau să bea bere ca să se mai relaxeze, e prea grav în tonul său pe alocuri.
În același timp, germanul are niște idei cu care în mare parte sunt de acord. Mă refer la biologia feminină:
“În fată, natura a avut în vedere ceea ce în termeni teatrali s-ar putea numi un efect de scenă: i-a oferit o frumusețe și un farmec superabundanți pentru câțiva ani în detrimentul restului vieții sale, astfel încât în acești ani ea să poate capta atât de mult imaginația unui bărbat, încât acesta este convins să se angajeze să o susțină onorabil într-o formă sau alta pentru tot restul vieții ei, un pas pe care nu pare probabil să-l facă din considerente pur raționale. Astfel natura a echipat femeile, ca și toate creaturile sale, cu instrumentele și armele de care are nevoie pentru a-și asigura existența și în momentul în care are nevoie de ele; astfel natura acționând cu economia sa obișnuită. Pentru că la fel cum furnica-femeie își pierde aripile după împerechere, din moment ce acestea sunt de prisos, într-adevăr dăunătoare pentru afacerea de a crește familia, tot așa femeia își pierde frumusețea după unul sau doi copii, și probabil din același motiv”. (p. 81)
Schopenhauer admite că bărbații se maturizează mai târziu (la 28 de ani), iar femeile mai devreme (pe la 18 ani). Dar el explică asta prin faptul că “bărbatul e mai nobil și perfect” și deci, e nevoie de timp ca să se maturizeze mintal și spiritual. Această aserțiune îmi pare contradictorie, luând în considerare faptul că la începutul cărții el spunea că “Copilul primește de la tatăl său voința și caracterul, iar intelectul de la mama sa” (p. 64). De ce se contrazice? Nu știu, poate pentru că e un simplu om care, vrei nu vrei, are momente când aberează? Ori e posibil că el pur și simplu și-a schimbat părerile pe parcursul vieții, în dependență de experiențele trăite.
El crede că întrucât femeia trăiește, de regulă, în prezent, ea e un “miop mintal” care nu poate abstractiza la fel ca bărbatul:
“Deoarece rațiunea este facultatea în virtutea căreia bărbatul trăiește nu doar în prezent, așa cum o face animalul, ci cercetează și meditează asupra trecutului și viitorului, din care ia naștere capacitatea sa de prevedere, îngrijirea și necazurile sale și anxietatea pe care o simte atât de des. Ca o consecință a puterilor sale de raționament mai slabe, femeia are o parte mai mică din avantajele și dezavantajele pe care acestea le aduc: este, mai degrabă, un miop mintal, în sensul că înțelegerea ei intuitivă vede foarte clar ceea ce îi este aproape, dar are un câmp vizual îngust din care este exclus ceea ce este îndepărtat; astfel încât ceea ce este absent, trecut sau viitor, are o impresie mult mai slabă asupra femeilor pe care o are asupra noastră, care este originea tendinței lor mult mai mare de risipire, tendință care uneori se apropie de nebunie” (p. 82).
Fraza “miopic mintal” sună prea dur, cred. E și o declarație arogantă—el își asumă că bărbații îs niște erudiți și că-s capabili să-și aplice raționamentul într-un mod eficient, dar nu e cazul, miopia mintală nu are necesar un sex (el însuși e exemplul al unui bărbat care se contrazice sau e prea subiectiv în păreri).
El ignoră și faptul că femeile pur și simplu nu aveau acces la educație calitativă și erau relegate ca cetățeni de clasa a 2-a. Cum să nu dispună de “miopie mintală” atunci?
În timpurile noastre, tendința generală e adevărată—femeile sunt ființe mai imediate, bărbații mai abstracți. De aceea femeile preferă, de regulă, joburi care au de-a face cu comunicarea și relațiile interpersonale, iar bărbații tind să lucreze cu dispozitive, concepte, unelte—adică ei cuceresc lumea exterioară, modelând-o pe placul lor.
În același timp, Schopenhauer, spunând despre “impresia mult mai slabă asupra noastră”, își asumă și admite că scrie exclusiv pentru bărbați, deci nu poate merge vorba de o perspectivă filosofică atotcurpinzătoare, ci e mai degrabă o părere părtinitoare, o investiție emoțională, nu o analiză detașată (cum ar vrea să pretindă).
Aici și de nenumărate ori mai departe în acest capitol se observă cât de subiectiv e totuși germanul în analizele sale.
El are doze de adevăr, ici colo, dacă alegi atent, dar aberațiile sunt prea des întâlnite ca să le ignori.
Aserțiuni ca “bărbații sunt, prin natura lor, pur și simplu indiferenți unii față de alții; dar femeile sunt dușmani de la natură” conțin adevăr (femeile simt competiția sexuală mult mai intens ca bărbații), dar mai des decât ar fi admisibil într-o analiză filosofică serioasă el pare a fi prea emoțional și partizan în abordare, ca atunci când a spus că “femeia Europeană e o creatură care n-ar trebui să existe” (referindu-se la faptul că a devenit arogantă odată ce și-a câștigat drepturile; iarăși, o observație subiectivă care poate conține un adevăr, dar nu cred că reprezintă adevărul absolut despre întregul grup).
Altă problemă e că societatea contemporană e prea feminizată și că masculinitatea tradițională (competitivitatea, puterea fizică, stoicismul, suprimarea emoțiilor) e privită cumva negativ, dar despre asta probabil voi vorbi altădată mai detaliat.
Și ca să închei acest capitol controversat, voi cita cuvintele lui Schopenhauer despre căsătorie (o tradiție care, aparent, nu-i place deloc; surprise surprise!):
“În partea noastră monogamă a lumii, a te căsători înseamnă a-ți înjumătăți drepturile și a-ți dubla datoriile”. (p. 87)
3) Despre nevoia de a te gândi de sine stătător
“Întrucât cea mai mare bibliotecă, dacă este în dezordine, nu este la fel de utilă ca una mică, dar bine aranjată, așa e și posibil să acumulezi o cantitate vastă de cunoștințe, dar care va avea o valoare mult mai mică pentru tine decât o cantitate mult mai mică de cunoștințe dacă nu te-ai gândit la ele pentru tine însuți; pentru că numai prin ordonarea a ceea ce știi prin compararea fiecărui adevăr cu orice alt adevăr poți lua o poziție completă a cunoștințelor tale și o poți încadra în viața ta. Te poți gândi doar la ceea ce știi, așa că ar trebui să înveți ceva; pe de altă parte, poți ști doar ceea la ce te-ai gândit.” (p. 89)
Atitudinea generală a lui Schopenhauer despre citit îmi amintește de Lev Tolstoi și gândurile lui în “Calendarul Înțelepciunii”—un fel de minimalism Stoic, un scepticism față de cantitatea cunoștințelor, încurajându-ne să gândim mai mult în loc să-i citim pe alții. Eu cred că această atitudine are pericolul să ne facă leneși, de fapt. Dacă nu explorăm gândurile altora, atunci nu ne cizelăm propria minte. În același timp, înțeleg de unde vine Schopenhauer. Dacă tot ce faci e citești și parafrazezi alte gânduri, atunci îți astupi mintea cu ele și nu lași spațiu pentru propriile meditații. Soluția e să-ți găsești acel mijloc auriu de care tu personal ai nevoie, la fiecare e diferit.
Desigur, imboldul de a te gândi de sine stătător devine un cerc închis și lipsit de valoare dacă nu citești nimic bun, oricum e nevoie să te hrănești din alte minți ca să-ți strângi roadele din mintea ta: „Ar trebui să citești numai atunci când propriile gânduri se usucă, ceea ce, desigur, se va întâmpla suficient de des chiar și pentru cele mai înțelepte minți; dar a-ți alunga propriile gânduri astfel încât să iei o carte este un păcat împotriva Duhului Sfânt; este ca și cum ai părăsi natura nestăpânită pentru a privi la un ierbar sau gravuri de peisaje.” (p. 90)
Problema noastră fundamentală, argumentam eu cândva într-un articol, e că noi am uitat de valoarea plictiselii. Oricând suntem plictisiți avem tendința să ne sustragem, să luăm telefonul în mână, să privim video-uri pe YouTube și da, inclusiv și să citim cărți:
“Rezultatul este că prea mult citit răpește mintea de orice elasticitate, ca și cum presiunea continuă a unei greutăți rupe un arc, și că cel mai sigur mod de a nu avea niciodată gânduri proprii este să ridici o carte-n mână de fiecare dată când ai un moment liber” (p. 90).
Desigur, Schopenhauer se referă anume la oamenii care vor să creeze ceva de-a lor—dacă ai asemenea ambiții, distragerea permanentă cu cărți te va face “să citești mereu, dar să nu fii citit niciodată”.
El vrea să ne încurajeze să posedăm propriile gânduri, să le dezvoltăm, să le înțelegem, întrucât aceste gânduri reprezintă realitatea noastră, ci nu gândurile altor autori:
“În esență, propriile noastre gânduri de bază sunt cele care posedă adevărul și viața, pentru că numai acestea le înțelegem cu adevărat. Gândurile altuia pe care le-am citit sunt firimituri de la masa altuia, hainele renunțate ale unui musafir necunoscut” (p. 90).
Dar ce faci dacă ți-e frică să nu fii original? Atunci eu aș argumenta, cum am făcut-o în alt articol, că frica de a nu fi original, într-un mod paradoxal, va deveni un “self-fulfilling prophecy”—dacă tot ce faci e încerci să fii original, atunci nu te vei descătușa, vei fi închis în gânduri și nu vei experimenta. Schopenhauer argumentează că e mai bine să te chinui să ajungi singur la o concluzie care deja a fost spusă de altcineva, nu pentru a fi original, dar pentru a-ți dezvolta gândul (care la rândul său inevitabil te va face mai “original”):
“Uneori se poate întâmpla ca un adevăr, o înțelegere pe care ai descoperit-o încet și loboriu, gândindu-te singur, să fi fost ușor găsită deja scrisă într-o carte; dar este de o sută de ori mai valoros dacă ai ajuns la ea gândindu-te singur” (pp. 90-91).
Similar lui Valeriu Gherghel, care a vorbit în „Roata plăcerilor” despre obsesia unora de a citi prea mult, Schopenhauer consideră că cititul poate deveni un viciu, o evadare de la propriile gânduri și de la frumusețea realității:
“Oamenii care își petrec viața întreagă citind și își dobândesc înțelepciunea din cărți sunt ca aceia care învață despre o țară din ghiduri de călătorie: pot transmite informații despre un număr mare de lucruri, dar în cele din urmă nu posedă cunoștințe clare, aprofundate despre cum este țara. Pe de altă parte, oamenii care își petrec viața în gândire sunt ca cei care au vizitat țara ei înșiși: ei singuri sunt familiarizați cu ea, posedă cunoștințe conectate despre ea și sunt cu adevărat acasă în ea” (pp. 91-92).
Germanul, de asemenea, critică atitudinea prea empirică de a-ți trăi viața—atunci când considerăm că acumularea cunoștințelor e valoarea supremă, devenim orbi față de lacunele noastre mintale. Nu e îndeajuns să cunoști multe fapte, e nevoie și să te gândești asupra lor pentru a le conecta și a scoate un sens din ele:
“Simpla experiență, la fel ca și citirea, nu este un substitut mai bun pentru gândire. Empirismul pur este legat de gândire la fel ca mâncarea este de digestie și asimilare. Când empirismul se mândrește că singur, prin descoperirile sale, are cunoștințe umane avansate, este ca și când gura se laudă că singură ține corpul în viață” (p. 92).
Filosoful conchide acest capitol, afirmând că gânditorii pot fi divizați în două categorii:
“Gânditorii pot fi împărțiți în cei care gândesc în primă instanță pentru propria lor instrucțiune și cei care o fac pentru instrucțiunile altora. Primii sunt adevărați gânditori pentru ei înșiși în ambele sensuri ale cuvintelor: ei sunt adevărații filosofi. Doar ei sunt serioși. Plăcerea și fericirea existenței lor constă în gândire. Aceștia din urmă sunt sofiști: vor să apară ca gânditori și își caută fericirea în ceea ce speră astfel să obțină de la alții” (p. 93).
Altfel spus, e important să-ți pui singuri ție întrebarea: de ce tu citești?
O întrebare asupra căreia poți medita:
Ai avut problema despre care Schopenhauer vorbește, de a citi prea mult fără a te gândi sau a-ți exprima propriile opinii? Crezi că e o problemă reală sau e una exagerată?
….
Crezi că acest email va fi util unui prieten?
Dă-i un “forward” sau trimite-i linkul la abonare: https://podcastmeditatii.com/aboneaza
....
Ca întotdeauna, întrebările, comentariile și criticile sunt binevenite; îmi poți răspunde la acest email :)
Ne mai auzim,
- Andrei