Salut,
Demult nu ne-am văzut. Din acest motiv și newsletter-ul va fi foarte lung, ca să compensez săptămânile pierdute. Consideră-l ca un cadou (întârziat) de anul nou: un super-mega-holy-fuck-TLDR newsletter :)
Apropo, v-ați strâns deja peste 380 de abonați, that’s crazy!
Să știi că îți sunt foarte recunoscător că îți dedici timpul și atenția. Uneori, când compun aceste email-uri, îmi dau seama cât de norocos sunt că pot scrie ceea ce-mi place și că am cititori activi care îmi împărtășesc curiozitatea. E molipsitor și mă motivează să continui.
Anyways...ăsta e primul newsletter din acest an. Cred că 2020 ne-a călit destul. 2021, poate ajunge, a?
Poftim temele de azi:
● Feodor Dostoievski: care este povara ta în viață? – un video-eseu pe care l-am postat două săptămâni în urmă, despre o idee centrală în nuvelele marelui scriitor rus.
● Lectură | Scrisoare către tata (Franz Kafka) – Citesc și discut lucrarea lui Kafka (în întregime) care explică multe despre copilăria lui și care implicit ne arată proveniența laitmotivelor din nuvelele sale.
● Scrisoare către tata, Franz Kafka (recenzie) – Aici găsești recenzia mea în scris a scrisorii (click pe link sau găsești textul mai jos în email).
● Visul unui om ridicol, Feodor Dostoievski – “o poveste fantastică” (după cum notează însuși rusul) din jurnalul lui Dostoievski pe care-l citesc acum. Recenzia poveștii o găsești mai jos (sau click pe link).
● Scrisori către un tânăr contrarian, Christopher Hitchens – recenzia mea a cărții pe care am introdus-o în email-ul precedent (textul în română îl găsești mai jos în email).
● Søren Kierkegaard and The Value of Despair – un video realizat de Academy of Ideas, despre valoarea “disperării existențiale descrisă de Kierkegaard—filosoful danez căruia i-am dedicat un podcast de mai mult de 3 ore vreo 2 ani în urmă.
Citatul care mi-a atras atenția:
"În ceea ce privește unele întrebări grave, nu există nicio diferență de divizat; nu se caută o sinteză între adevăr și fals; soarele nu răsare într-o zi în est și în următoarea în vest. (...) Dacă îți pasă de rolul acordului și civilității, atunci ar fi util să fii bine echipat cu puncte de argumentare și combativitate, pentru că dacă nu ești, atunci 'centrul' va fi ocupat și definit fără ajutorul tău, sau fără ca tu să determini ce și unde este acel centru."
— Christopher Hitchens
Cărțile pe care le-am citit recent:
Scrisoare către tata (“Letter to His Father”, Franz Kafka, 1919; versiunea pdf) - Arhetipul relației tată-fiu e omniprezent în literatură, dar nu cred că am citit o revelație mai pătrunzătoare decât această scrisoare. E un document sfășietor, deși aș nota că n-ajunge a doua perspectivă, cea a tatălui; mi-ar fi fost interesant să aud și viziunea lui.
Relația lui Franz Kafka cu tatăl său era una dificilă, ambii aveau temperamente diferite și această tensiune între ei—similar protagoniștilor din nuvelele lui Kafka, care adesea se află blocați mintal sau fizic—a rămas în esență nerezolvată. Deși lucrările lui Kafka au și aspecte comice, starea generală e totuși neliniștea, sursa ei devenind și mai evidentă după ce citești această scrisoare: hipersensibilitatea sa cronică pusă în contrast cu tatăl încrezut și dur.
După cum menționează Ioana Pârvulescu în postfață:
“Totuşi, deşi e mai frecvent decât se remarcă îndeobşte, nu râsul e urma lăsată de Kafka pe hârtie şi în viaţă, ci neliniştea. Ingineria lui verbală e probabil unică. Scrie frazele cele mai simple, mai banale, observă pur şi simplu detaliile, ca un automat. Nu adaugă nimic (mai degrabă elimină). Cu toate astea, frazele, cu detalii oarecare, nedumeresc, induc în cititor o anxietate greu de stăpânit. Kafka a descoperit că cele mai mici secvenţe care ne compun viaţa sunt neliniştitoare, că simplul fapt de a-ţi trăi clipă de clipă existenţa are ceva terifiant. Cei mai mulţi oameni descoperă asta într-un moment de criză sau niciodată. El o simte fără întrerupere. Relaţia neaşezată cu tatăl său este cu siguranţă pentru Kafka unul dintre motoarele scrisului.” (p. 129)
Această scrisoare, într-un mod conștient sau nu, a fost mai mult un exercițiu terapeutic pentru Franz, scrisul era unicul leac pentru el, unica mângâiere.
Pârvulescu notează:
„Firul principal al jurnalului este scrisul. Aici, tatăl n-avea cum să-l înţeleagă. De altminteri pagini întregi de ficţiune se amestecă până la confuzie cu notaţiile diaristice. Conştiinţa creaţiei apare de timpuriu la Kafka şi e adesea exprimată.” (p. 126)
Luând în considerare lipsa de entuziasm din partea tatălui atunci când Franz publicase o carte nouă, presupun că fiul își dădea seama că scrisoarea în cauză e în esență un monolog, deși nici nu l-ai învinui că nu a încercat să-i transmită tatălui: a transmis-o mamei, ca ea la rândul ei să-i transmită tatălui, dar n-a fost să fie, mama a decis „să nu-l deranjeze pa tatăl ocupat” și deci scrisoarea (după cât se știe) n-a mai fost citită niciodată de tata. Fiul său o scrise la 36 de ani, iar peste 4 ani moare din cauza tuberculozei, înainte de asta editând lucrarea sa „Un Artist al Foametei” pe patul său de moarte, o poveste a cărei compoziție o începuse înainte ca gâtul său să se închidă până la punctul de a nu mai putea lua nicio hrănă.
Ce ridică această scrisoare la un nivel înalt literar, dincolo de crize adolescentine și rebeliuni împotriva tiraniei părintești, e cunoașterea de sine al autorului și încercarea lui de a-și înțelege tatăl. El face diferență între percepțiile micului Franz Kafka și adultului Franz Kafka, încercând să afle pentru sine unde e vinovat el însuși, unde-i vinovat tatăl său, și mai ales unde nu există nici un vinovat:
„Am fost un copil temător; cu toate acestea am fost desigur şi încăpăţânat, aşa cum sunt copiii; sigur, m- a răsfăţat şi mama, dar nu pot crede că aş fi fost deosebit de greu de manevrat, nu pot să cred că un cuvânt prietenos, o simplă strângere de mână ca îndemn, o privire bună nu m-ar fi determinat să fac tot ceea ce s-ar fi dorit din partea mea să fac. Adevărul este că tu în fond eşti un om bun şi blând (ceea ce urmează nu contrazice deloc o asemenea apreciere, vorbesc numai de impresia pe care ai făcut-o asupra copilului care eram eu), însă nu orice copil are rezistenţa şi curajul să caute atâta până ajunge la ceea ce e bun. Tu poţi să te porţi cu un copil aşa cum ţi-e firea, cu desfăşurări de forţă, cu tapaj, cu mânie, şi în cazul de faţă o astfel de comportare ţi s- a părut foarte indicată, mai ales şi pentru că voiai să mă creşti astfel încât să ajung un tânăr puternic, curajos.” (p. 11)
Asemenea nuvelelor (Metamorfoza, Procesul, În colonia penală), Kafka descrie stările sale interne și circumstanțele externe ca ceva incontrolabil, inevitabil, chiar determinist. Ce-a fost să fie a fost, și nu putea fi altfel. Asta e tragedia artei oglinzită în viață și vice versa. Anume această simbioză între realitatea palpabilă și imaginația bolnavă e combinația mortală în lumea Kafkaiană, și după cum putem sugera, și în însăși viața autorului:
„Oricum, eram atât de deosebiţi, şi în deosebirea asta dintre noi atât de primejdioşi unul pentru celălalt, încât, dacă s-ar fi putut calcula dinainte cum aveam să ajungem să ne comportăm unul faţă de celălalt, eu, copilul ce se dezvolta lent, şi tu, bărbatul în toată firea, s-ar fi putut presupune că tu m-ai fi strivit pur şi simplu, călcându-mă în picioare până când n-ar mai fi rămas nimic din mine. Asta nu s-a întâmplat, căci ceea ce e viu nu se lasă calculat dinainte, dar poate că în realitate s-a petrecut ceva mai rău. Şi, spunând asta, te rog totuşi mai departe să nu uiţi că eu nu cred nici un moment, nici în cea mai mică mă sură, în vreo vinovăţie a ta. Ai avut asupra mea exact influenţa pe care trebuia în mod necesar s- o fi avut, numai că trebuie să încetezi să socoteşti ca o răutate deosebită din partea mea faptul că am fost învins de această influenţă.” (p. 10)
Pe parcursul scrisorii, Kafka în mare parte dispune de o maturitate potrivită vârstei de 36 de ani, dar pe alocuri se observă o anumită dependență psihologică de părerea tatălui, un anumit blocaj încă mai există. Ca atunci când dedică câteva pagini încercând să se îndreptățească în fața tatălui de ce acele trei logodne ale lui s-au sfârșit cu eșec. În acele momente Kafka de parcă vorbește cu glasul unui adolescent, privind la ochii scrutinitori al tatălui și încercând să-i facă pe placul lui. Anume această tensiune, între încercarea de a se desprinde de la tatăl său (ca atunci când critica pe drept ipocrizia pe care o arăta tatăl în privința la iudaismul său) și încercarea de a se apropia, de a-l înțelege (ca atunci când îi spune că admiră ce-a făcut el în afaceri și cum îi reușea să întrețină căsătoria) e laitmotivul principal al scrisorii.
Până la urmă un lucru e clar: Franz voia să fie înțeles de tatăl său, Hermann. Dar în același timp anticipa că nu va fi înțeles. Similar protagonistului din „Procesul”, Franz voia să înțeleagă ce se întâmplă cu el și de ce această injustiție, întruchipată în veșnica tensiune cu tata, nu poate fi rezolvată.
Această scrisoare e încercarea curajoasă a lui Kafka de a fi propriul său psihanalist. Cât de bine i-a reușit? Vă las să-l citiți și să-l judecați singuri. Eu—dincolo de aprecieri literare—sper că Franz a simțit acea liniște măcar pe un moment, poate mica speranță că scrisoarea va fi citită de tatăl său îl liniștea, chiar dacă poate n-a fost cazul. Dar viața, în ciuda aparențelor, e mai complicată ca arta, și conflictele adesea rămân nerezolvate. Așa a fost să fie, și poate că altfel nici nu putea fi.
Notă: 4 / 5
Scrisori către un tânăr contrarian (“Letters to a Young Contrarian”, Christopher Hitchens, 2001; versiunea paperback) - "A fi în opoziție nu înseamnă a fi nihilist. Și nu există un mod decent sau agreat de a-ți câștiga existența în acest domeniu. Este ceva ce ești și nu ceva ce faci" (p. 12).
Nu e ușor să fii împotriva curentului și nici nu trebuie să te aștepți la laude sau apreciere. Să fii împotriva curentului ține mai degrabă de o chemare internă, o necesitate profundă, inconștientă, de a te afirma, de a înțelege. Restul ce reiese din asta sunt chestii de prisos: faima, ura, sau nepăsarea altora. Socrate, Galileo, Émile Zola, Kierkegaard au simțit-o pe pielea lor—aprecierea sau ura maselor e schimbătoare, în dependență de contextul cultural și istoric; respectiv, reacția oamenilor e adesea un barometru inconsistent și doar îți provoacă mai multă confuzie dacă decizi să-ți bazezi viața după reacțiile lor.
Ereticul, după definiție, e și un arogant, un egoist într-o oarecare măsură. Și deci, pe cât de admirabil n-ar fi un eretic, pe atât el poate fi și dezgustător, respingător, provocator. Asemenea om trebuie să fie onest în primul rând cu el însuși, analizându-și propriile lacune și recunoscându-și motivele adevărate din care el se împotrivește opiniei populare—uneori motivul e unul nobil (ca atunci când Zola l-a apărat în public pe ofițerul Alfred Dreyfus care a fost acuzat de societate pe nedrept), alteori motivul e un simplu egoism. În cuvintele lui Orwell: „Toți scriitorii sunt zadarnici, egoiști și leneși, iar la baza motivelor lor se află un mister”.
Există și oameni care se pun în opoziție doar de dragul opoziției, ca să pară mai "cool", mai "rebeli", dar dacă opoziția lor nu are substanță, dacă nu-i bazată pe principii concrete, atunci ei arată și mai penibil ca conformiștii, ei masacrează și caricaturează esența unui eretic—de a oferi lumii o viziune alternativă asupra realității și de a-i încuraja să gândească critic.
Asemenea oameni sunt niște nihiliști, niște cinici oportuniști care se lasă conduși de valurile culturale, ci nu oferă ceva original. Ei sunt "rebelii" contemporani—un produs al capitalismului care transformă orice virtute într-un produs pe piața de desfacere.
Acestea sunt câteva motive centrale din cartea lui Hitchens, o carte scrisă într-un format de scrisori către…un tânăr contrarian (surprise surprise!). La început, Hitchens critică cum industria de divertisment contribuie la minimizarea mijloacelor de a aprecia actul de rebeliune:
„A fi numit ‘satiric’ sau ‘ironic’ este acum a fi luat de sus într-un mod diferit; satiristul este cinicul care vorbește rapid, iar ironistul e doar cel sarcastic sau conștient de sine. Când un cuvânt prețios și de neînlocuit precum ‘ironie’ a devenit un sinonim leneș pentru ‘izolare’, există un spațiu redus pentru originalitate” (pp. 2-3).
Dar, după cum menționează el mai departe: „Este prea mult să te aștepți să trăiești într-o epocă care este de fapt favorabilă pentru disidență. Și majoritatea oamenilor, de cele mai multe ori, preferă să solicite aprobare sau securitate. Nici acest lucru nu ar trebui să ne surprindă (și, apropo, acele dorințe nu sunt contestabile în sine)” (p. 3).
Luând asta în considerare, de asemenea nu trebuie să uiți că „viața unui opoziționist e menită să fie dificilă” (p. 3).
Hitchens menționează o tendință des întâlnită, care determină oamenii să devină mulțumiți—vorba aia că ar trebui să avem „totul în măsură” sau că „adevărul este undeva la mijloc”. Acest lucru, deși uneori adevărat, este prea des o scuză leneșă pentru a nu participa la dezbateri și pentru a nu „ofensa” pe cineva.
Într-adevăr, există loc și timp potrivit pentru moderație și pentru aprecierea așa-zisei "zone gri", dar uneori sub imboldul aparent nobil de a fi mai moderat se ascund motive meschine de manipulare și influențare:
"În ceea ce privește unele întrebări grave, nu există nicio diferență de divizat; nu se caută o sinteză între adevăr și fals; soarele nu răsare într-o zi în est și în următoarea în vest. (...) Dacă îți pasă de rolul acordului și civilității, atunci ar fi util să fii bine echipat cu puncte de argumentare și combativitate, pentru că dacă nu ești, atunci 'centrul' va fi ocupat și definit fără ajutorul tău, sau fără ca tu să determini ce și unde este acel centru" (p. 21).
Altfel spus, să nu fii un "fence-sitter" doar de dragul civilității, sau de dragul "stabilității". Uneori e nevoie de dezacord (dacă el e argumentat), deoarece noi—în cuvintele lui Hitchens— "progresăm prin conflict și în viața mentală prin argumentare și dispută".
E și o reamintire pentru mine însumi, să-mi analizez argumentele, mai ales că am tendința să fiu centrist în multe chestii. Dacă centrismul meu nu are argumente clare, ci doar există sub pretextul menținerii păcii între două tabere (o gândire, uneori, eronată) atunci eu sunt un laș, un om fără atitudini și scop.
Hitchens aduce și exemplul societății grecilor antici, când oracolul de la Delphi le sugera "să nu vrea nimic prea mult". Astăzi asta se translează ca "totul în moderație", ce nu-i chiar același lucru. Grecii apreciau simetria și echilibrul, dar în caz că acel echilibru nu mai e, atunci care-i sensul din moderație?
În introducerea cărții, Hitchens a spus ceva care mi-a stat ceva timp în minte: „Eu îi atac și îi critic pe oameni; Nu am dreptul să mă aștept la altceva în schimb”.
Aceasta este esența contrarianismului autentic și, în consecință, mesajul central al acestei cărți. A fi un contrarian înseamnă a fi sincer cu tine însuți în primul rând, înseamnă a fi împotriva maselor dacă și când este justificat, dar în același timp, a fi împotrivă înseamnă a te aștepta să pari prost și fără simț. Nu există un „mijloc de aur” în acest sens, așa cum ar sugera Aristotel, nu, a fi un contrarian înseamnă a trăi de la o extremă la alta, de la a fi adorat la a fi urât—uneori amândouă în același timp. Și, mai presus de toate, a fi un contrarian înseamnă a avea propriile convingeri, chiar și atunci când urmărirea ta pare să-ți distrugă sufletul și rezultatele dorite par să nu fie la îndemână:
„Marea răsplată, dacă acesta este cuvântul potrivit, constă în oamenii pe care îi vei întâlni atunci când te vei angaja în același lucru, în lecțiile pe care le vei învăța și în încrederea pe care o vei dobândi din experiența și convingerile proprii—pentru a le împotrivi opiniilor de mâna a treia ale altora” (p. 126).
Există ceva foarte Kantian în această abordare și nu este o surpriză, deoarece Hitchens este un mare susținător al Epocii Iluminismului. Aș numi această abordare chiar „jurnalism empiric”—ceva care ne lipsește cu adevărat în zilele noastre (când cele mai puternice credințe ale tale sunt făcute din experiențe de primă mână și sunt supuse revizuirilor constante bazate pe dovezi noi). Acest empirism al său este evident mai ales atunci când ne uităm la credințele sale politice care s-au schimbat de-a lungul vieții sale.
Rigurozitatea cu care Hitchens a atacat subiecte controversate părea, uneori, foarte rece, „prea științifică” ai spune, dar cred că sub acel umor britanic sec și note sarcastice era un suflet bun, unul care ar arăta chiar semne de „slăbiciune” atunci când întâlnește experiențe din viața reală care l-ar determina să aibă disonanțe cognitive.
Odată când a arătat această „slăbiciune” sau, așa cum a spus el, „momentul din viața mea de care sunt cel mai mândru”, a fost călătoria sa în Bosnia în timpul războaielor balcanice din anii ’90, când musulmanii bosniaci în special au fost atacați de cele două fracțiuni principale din conflict, Serbia și Croația. Acel război a culminat „cu aproximativ 10.000 de bărbați și băieți care au fost măcelăriți după predarea orașului Srebrenica, în timp ce sateliții superputerilor înregistrau evenimentele de deasupra capului și în timp ce comandantul șef al pogromiștilor era primit de diplomația occidentală și rusă ca ’partener în pace’” (p 134).
El își amintește un moment specific:
„Propaganda oficială bosniacă a luat un ton internaționalist; a descris armata lui Milosevic și escadrile auxiliare ale morții ca ’Chetniks’—un vechi termen antifascist—mai degrabă decât ca ’Sârbi’. ’Moartea fascismului’—nu un slogan rău—a fost înscris pe afișele de pretutindeni. Am încă, încadrat pe peretele meu, un afiș modest, prea complicat pentru un poster și pe care l-am găsit într-un birou guvernamental care a fost lovit de un obuz de mortar la câteva momente după ce l-am părăsit. Gens Una Summus (’Suntem un singur popor’) a fost suprascripția. Sub era un design care încorpora crucifixele catolice și ortodoxe, Steaua lui David și Steaua și Semiluna. O singură dată, m-am gândit, este OK să reprezentăm diverse popoare prin simboluri religioase” (p. 133).
A fost un conflict care a arătat complexitatea și contradicțiile înnăscute în comportamentul uman:
„Încercarea de a distruge musulmanii din Bosnia a avut loc în plină zi și a fost expusă pe film și a fost cauza războiului și nu un subtext al acestuia” (p. 129).
Contradicția a fost faptul că Hitchens s-a scufundat într-un conflict care a avut un amestec atât de ciudat de partide și ideologii opuse în aceeași parte bosniacă, încât cineva s-ar întreba dacă într-o altă zi vor fi în război unul cu celălalt: mulți bărbați și femei luptând din partea bosniacă erau opoziționiști sârbi și croați, unii erau musulmani, unii erau ortodocși, unii erau catolici (vă reamintesc că Hitchens era un critic imens al oricărei religii), erau stângiști duri și erau alții care se sprijineau pe dreapta spectrului politic. În ciuda acestor fapte, toți erau uniți în lupta pentru integritatea Bosniei:
„Au existat câteva tipuri slabe, sectare și fundamentaliste pe scenă, și a existat și un oarecare gangsterism și corupție, dar aceste lucruri au fost dezbătute în mod deschis și mult criticate și au fost considerate ca dezamăgind cauza mai degrabă decât să o exemplifice. Mai important era, într-un fel, faptul că opoziționistii și democrații sârbi și croați, pe jumătate înăbușiți de o miasmă de superstiție și xenofobie în societățile ’proprii’, la fel priveau la apărarea Bosniei ca la o problemă de supraviețuire pentru propria lor cauză” (p. 133).
Hitchens menționează războiul și modul în care s-a comportat ca jurnalist în această situație pentru a aduce două sugestii importante despre contrarianism:
1. „S-ar putea să fii nevoit să fii pompos și plictisitor”.
Se referă la faptul că majorității oamenilor nu le va păsa de cauzele tale și asta e de așteptat. Cu toate acestea, dacă crezi în cauza ta, ar trebui s-o urmărești și să-ți asumi toate riscurile care vin cu ea (inclusiv jena).
2. „Nu-ți fă griji prea mult despre cine sunt prietenii tăi sau despre ce companie vei păstra. Orice cauză pentru care merită să lupți va atrage o mulțime de oameni: am vorbit pe platforme cu comuniști despre Africa de Sud și cu „Războinicii reci” despre Cehoslovacia; iar în cazul Bosniei am vorbit cu musulmani care nu erau de acord cu mine despre Salman Rushdie [un scriitor căruia i s-a declarat fatwā—o sentință la moarte în lumea musulmană, emisă de liderul Iranului] și evrei care mă suspectau pentru că am susținut întotdeauna statalitatea palestinienilor. Nici nu am fost de acord să îngropăm aceste dezacorduri, deși uneori le-am mutat într-un plan superior. (Îmi amintesc de curajoasa Susan Sontag, în fața unui public pro-bosniac care era preponderent turc, insistând asupra paralelei cu Armenia [genocidul].)” (p. 135).
Aceste două lecții sunt cruciale pentru a înțelege ce înseamnă să fii autentic atunci când te rebeli împotriva la ceva: trebuie să provină din propria convingere, din propriile tale concluzii pe care le-ai făcut din observarea probelor—loialitatea tribală sau patriotismul nu au nimic de a face cu ele. Asta am înțeles din cele spuse și sunt profund de acord cu punctul de vedere al lui Hitchens în acest sens.
Abilitatea de a discerne faptele de fidelitatea ta emoțională față de un trib este ceea ce ne face diferiți de majoritatea animalelor, abilitatea de a ne folosi rațiunea. Acei rebeli și disidenți care au luptat pentru o cauză corectă reprezintă o anumită tensiune care nu pare să dispară niciodată în istoria omenirii: este ceea ce eu numesc tensiunea dintre adevăr și trib.
Hitchens subliniază un lucru similar atunci când dă exemplul prietenului său care era veteranul războiului din Vietnam:
„Mă gândesc deseori la regretatul meu prieten Ron Ridenhour, care a devenit pe scurt celebru când, în calitate de militar american în Vietnam, a adunat și a expus dovezile masacrului hidos al sătenilor de la My Lai în martie 1968. Unul dintre cele mai grele lucruri pe care oricine le poate confrunta este concluzia că partea sa ‘proprie’ este greșită atunci când este angajată într-un război. Presiunea de a păstra tăcerea și de a fi un ‘jucător de echipă’ este întărită de acuzațiile de lașitate sau trădare care vor fi făcute rapid împotriva disidenților. Fraze sinistre de constrângere, cum ar fi ‘înjunghierea în spate’ sau ‘oferirea de muniție inamicului’, își au originea în această dilemă și sunt întotdeauna disponibile pentru a ajuta la constrângerea unanimității. Pentru că a rezistat acestui lucru și pentru că a insistat ca ofițerii și bărbații americani să fie legați de legile obișnuite ale războiului, Ron Ridenhour a rușinat mulți oameni în poziții mai sigure. Probabil că, așa cum mi-a spus odată, a ajutat că el însuși era mai degrabă fiul unei familii sărace de ‘good ol’ boys’ din Arizona, decât o inimă sângerândă și cărturară. Totul a început, în amintirea lui, când, în calitate de recrut needucat, stătea întins în patul său și a auzit un grup de înrolați care planificau un asalt nocturn asupra singurului soldat negru din colibă. Ron a spus că s-a așezat pe patul său și s-a auzit spunând: ‘Dacă vreți să faceți asta, trebuie să treceți prin mine.’ Cum des e cazul, determinarea unui individ a fost suficientă pentru a-i descuraja pe cei al căror curaj era derivat de la mulțime. Dar amintește-ți, până nu a sosit momentul crucial, nu avea nici cea mai mică idee că avea să se comporte în acest fel ” (p. 9).
Mi-a plăcut în special concluzia lui Hitchens în urma deceniilor de călătorii în zone de conflict ca jurnalist:
„Într-un fel, călătoria mi-a îngustat mintea. Ceea ce am descoperit este ceva foarte obișnuit și lipsit de emoție, care este că oamenii sunt la fel peste tot și că gradul de variație între membrii speciei noastre este foarte mic. Aceasta este, desigur, o constatare încurajatoare; te ajută să te protejezi împotriva programelor de știri de acasă care prezintă mase fierbinți sau abjecte, fie de oameni fanatici, fie torizi. Într-un alt mod este o constatare deprimantă; lucrurile care îi fac pe oameni să se certe și să-i facă proști sunt la fel peste tot. (...) Freud a avut o adevărată dreptate când a scris despre ‘narcisismul micii diferențe’: distincțiile care par banale vizitatorului sunt preocuparea obsesivă a minții locale și provinciale” (p. 107).
Spre final, o să te las cu rezumatul perfect al lui Hitchens:
„Să nu ai încredere în compasiune; preferă demnitatea pentru tine și pentru ceilalți. Să nu-ți fie teamă să fii considerat arogant sau egoist. Imaginează-ți toți experții ca și cum ar fi mamifere. Nu fi niciodată spectator al nedreptății sau prostiei. Caută argumente și dispute de dragul lor; mormântul va oferi mult timp pentru liniște” (p. 140).
Notă: 4.5 / 5
*Apropo, cei ce nu au văzut video-eseul despre Hitchens (“Libertatea de Exprimare”), click aici.
Visul unui om ridicol (“The Dream of a Ridiculous Man [Сон смешно́го челове́ка]”, Feodor Dostoievski, 1877; versiunea hardcover) – *Vor fi spoilere, dacă vrei mai întâi să citești povestea singur, o găsești aici în PDF.
Ce poveste… (for lack of a better word) ridicolă. Protagonistul (însuși Feodor? Autobiografic?) îmi amintește de același om mizerabil din „Însemnări din Subterană”—disprețuitor față de sine, dar și față de alții, contradictoriu în emoții și închis în propriile gânduri. Un „ultim om” al lui Nietzsche, un adevărat mizantrop.
Dostoievski începe povestea, descriind un om care se autoproclamează ca fiind ridicol:
„Întotdeauna am fost ridicol și asta o știu, poate, chiar de la naștere. Poate de la șapte ani am știut că-s ridicol. Apoi am învățat la școală, pe urmă la universitate și ce credeți? Pe măsură ce înaintam în învățătură, învățam că sînt ridicol. Așa că, pentru mine, toată știința mea de la universitate parcă n-a existat până la urmă decât ca să-mi dovedească și să-mi explice, pe măsură ce o aprofundam, că sînt ridicol. În viață era ca în știință. De la un an la altul, creștea și se întărea în mine aceeași certitudine a înfățișării mele ridicole în toate privințele. Toți și-au rîs de mine întotdeauna” (Jurnal de scriitor, p. 799).
Și mai mult mă amuză egoismul său chiar și atunci când vorbea de propria mizerie. Un fel de „doar eu știu cât de ridicol sunt”. Ironic, această mizerie îi provoca mândrie:
„Dar nimeni dintre ei nu știa și nu bănuia că, dacă există pe pămînt vreun om care să știe mai bine decît toți că sînt ridicol, acela eram chiar eu, și cel mai tare mă durea tocmai să constat că ei nu știu asta, dar aici eu eram vinovatul: am fost întotdeauna atît de mîndru, că nici în ruptul capului n-aș fi recunoscut asta față de cineva. Această mîndrie creștea în mine odată cu anii și, dacă s-ar fi întîmplat să recunosc în fața cuiva că-s ridicol, atunci, mi se pare, imediat, în aceeași seară mi-aș fi zburat creierii cu un foc de pistol” (p. 799)
Era, până la urmă un nihilist, îi era totuna și vedea că lumii, la fel, îi era totuna (self-fulfilling prophecy?):
„Am simțit deodată că mi-ar fi totuna dacă lumea ar exista sau dacă n-ar fi nimic nicăieri. Am început să percep și să simt cu întreaga mea ființă că n-a existat nimic în vremea mea. La început tot mi se părea că, în schimb, multe au fost înainte, însă apoi am înțeles că nici înainte de mine nu a fost nimic, ci doar, cine știe ce, mi se părea. Încetul cu încetul m-am convins că nici nu va fi ceva vreodată” (pp. 799-800).
Dar mai târziu el a aflat „adevărul”. A aflat adevărul într-o seară sumbră, atunci când venea de la o întâlnire cu doi prieteni, cărora le-a declarat categoric că ”Domnilor, în definitiv, zic eu, vă e totuna!”, la care ei au râs pentru că...le era totuna (?).
În fine, mergând așa, fiindu-i totuna, a privit în sus la stele și a zărit o stea particulară, care „i-a dat o idee”: să se sinucidă.
Apoi a întâlnit în stradă o fetiță care plângea și-l trăgea de cot. El bănuia că „mama ei murea undeva sau că li s-a întâmplat ceva acolo și fetița a ieșit în fugă să cheme pe cineva”, dar el era preocupat cu teme mai importante, ca gânduri suicidiale, deci îi era totuna. A lăsat-o pe fetiță și a plecat mai departe.
A ajuns în cameră, s-a așezat la masă și și-a pus pistolul în față. S-ar fi împușcat chiar în acel moment, „dacă n-ar fi fost fetița ceea”. Chiar dacă îi era totuna, durerea o simțea totuși:
„De ce n-am ajutat-o pe fetiță? Din cauza unei idei care-mi cășunase atunci: cînd mă trăgea de mînecă și mă chema, a apărut deodată o problemă pe care n-am putut s-o rezolv. Problema era deșartă, dar m-am înfuriat. M-am înfuriat ca urmarea concluziei că, dacă tot m-am hotărît că în noaptea aceea îmi pun capăt zilelor, înseamnă că, prin urmare, acum, mai mult ca niciodată, tot ce se întîmplă pe lume trebuie să mă lase rece, să-mi fie totuna. Atunci de ce am simțit deodată că nu mi-e totuna și că mi-e milă de fetiță?” (p. 803)
Așadar, marele nihilist a aflat totuși că are conștiință, că are slăbiciuni umane, deja nu îi era...totuna. În ciuda încercărilor de a fi dur și respingător cu acea fetiță, se mustra pe sine însuși că are conștiință, că nu poate să se sinucidă în liniște (un fel de egosim suicidal). Fetița, într-un fel, l-a salvat, pentru că întrebările l-au făcut să amâne împușcătura.
Urmează momentul când el adoarme „pe nesimțite” și visează cum se împușcă, după care o entitate „cu chip omenesc” îl scoate din sicriu și—caracteristic viselor—traversează spațiul și timpul, dincolo de planeta Pământ, ajungând spre final la o destinație care semăna cu un Univers paralel, cu aceeași oameni, dar care în esență trăiau într-o utopie:
„O, totul era exact ca la noi, dar părea că totul strălucește ca într-o sărbătoare, ca într-un triumf grandios și sfînt, realizat în sfîrșit. (...) Pe pământul nostru nu am văzut niciodată atîta frumusește în om. Poate numai copiii noștri, în primii lor ani de viață, s-ar putea găsi un reflex îndepărtat, deși palid, al acestei frumuseți. (...) Ei nu doreau nimic și erau liniștiți, nu tindeau spre cunoașterea vieții așa cum tindem noi să o cunoaștem, pentru că viața lor era împlinită. Dar cunoașterea lor era mai profundă și mai înaltă decît cea a științei noastre; căci știința noastră caută să explice ce înseamnă viața, tinde ea însăși să devină conștientă de ea ca să-i învețe pe alții să trăiască; ei, însă știau și fără știință cum să trăiască și asta am înțeles-o, dar n-am putut să înțeleg cunoașterea lor ” (pp. 809-810)
Dar asta n-a durat, afirmă protagonistul, deoarece el „i-a corupt pe toți”: i-a învățat prin prezența sa ce înseamnă minciuna, orgoliul, voluptatea, gelozia. Disprețuirea de sine pe care o avea el, similar lui Gregor Samsa din „Metamorfoza” lui Kafka, l-a condiționat „prin prezența sa” să-i infecteze pe restul cu părțile sale negative. Oamenii au devenit ironici față de sentimente și idealuri: „au cunoscut tristețea și le-a plăcut, aspirau la suferință și spuneau că la Adevăr se ajunge doar prin suferință” (p. 814)
Au devenit, cu alte cuvinte, oameni moderni (conștiința le provoacă suferință):
„Fiecare a devenit atît de îndrăgostit de propria sa persoană, încît se străduia din răsputeri să-l umilească și să-l pună în inferioritate pe celălalt, văzînd în asta sensul vieții sale. A apărut sclavia, a apărut chiar aservirea benevolă: cei slabi se supuneau bucuroși celor puternici, pentru ca aceștia să le vină în ajutor, iar ei să-i poată strivi pe cei și mai slabi. Au apărut preacuviincioșii, care veneau la acești oamei cu lacrimi în ochi și le vorbeau de trufia lor, despre pierderea măsurii și a armoniei, despre rușinea pierdută. Lumea rîdea și arunca cu pietre în ei. Sîngele sfînt curgea pe pragurile templelor. În schimb, au început să apară oameni care s-au apucat să inventeze cum să facă în așa fel încît să se unească iarăși, pentru ca fiecare, fără să înceteze să se iubească pe sine mai mult decît pe ceilalți, să nu deranjeze în același timp pe nimeni altul și să trăiască astfel cu toții într-o societate în care parcă ar exista înțelegere. Războaie întregi s-au iscat din pricina acestei idei. În același timp, toți combatanții credeau cu tărie că știința, înțelepciunea și sentimentul de securitate personală va obliga, în cele din urmă, omenirea să se unească într-o societate bazată pe înțelegere și pe rațiune, și, de aceea, deocamdată, pentru a grăbi lucrurile, ’înțelepții’ încercau să-i extermine cît mai repede pe toți ’neînțelepții’ care nu-i înțelegeau, pentru ca aceștia să nu zădărnicească triumful ideii” (p. 815).
Dar visul s-a finisat și el s-a trezit cu dorința de a-i înștiința pe toți despre „Adevărul” pe care crede că-l știe—cumva similar cu Zarathustra lui Nietzsche, care coborâse de pe munte cu mintea „iluminată”, doar ca să sfârșească fiind batjocorit de mulțime.
„Dar cei care mă iau în derîdere nu înțeleg asta: ’Ai avut, cică, un vis, un delir, o halucinație’. Eh! Oare-i cine știe ce scofală? Iar ei se mîndresc peste poate! Un vis? Dar ce-i visul? Viața noastră nu-i oare un vis?” (p. 818).
Notă: 4 / 5
O întrebare asupra căreia poți medita:
Îți place să intri în argumente cu alții, sau preferi să păstrezi armonia? Eu, apropo, deși vreau să mă antrenez să fiu mai argumentativ, tind după firea mea să vreau mai multă armonie—uneori asta e un dezavantaj, uneori e util. Tu cum ești?
….
Crezi că acest email va fi util unui prieten?
Dă-i un “forward” sau trimite-i linkul la abonare: https://podcastmeditatii.com/aboneaza
....
Ca întotdeauna, întrebările, comentariile și criticile sunt binevenite; îmi poți răspunde la acest email :)
Ne mai auzim,
- Andrei