Salut,
Long time no see! Mi-a fost dor de voi. 🧐
Astăzi discutăm despre:
● Caligula, Albert Camus – după cererea unei urmăritoare, Denisa, am atras atenția la această piesă de teatru, pe care de fapt voiam s-o citesc / privesc de ceva timp, și uite că a venit momentul potrivit. Camus e unul din autorii mei preferați, așa că e doar plăcere pentru mine. Recenzia în română o găsești mai jos în email ;)
● Eseuri și Aforisme, Arthur Schopenhauer (partea 4) – după ce am făcut o pauză, continuăm cu disecarea minuțioasă a ideilor domnului “Shopping” — un mare controversat dar și un filosof care într-adevăr te pune pe gânduri, iar asta, in my book, e o trăsătură importantă când citești un autor. Astăzi analizăm “dialogul despre religie”, un text destul de fascinant. Îl găsești mai jos; iar dacă vrei să-ți reamintești de partea a 3-a (cea mai controversată), click aici.
Pe lângă recenzii, în ultimele 2 luni am postat un articol și 2 videouri mai lungi pe YouTube:
● Kierkegaard, Wallace, Hitchens: despre limitele ironiei – un articol pe care l-am scris câteva săptămâni în urmă, în care am dezvoltat câteva idei de-ale mele ce se coceau de un timp și pe care le-am combinat cu lecturile mai recente. Cred că a ieșit interesant, vă las să-l citiți (sau să-l ascultați) și să vă faceți propriile concluzii.
● Top 12 cărți pe care le-am citit în 2020 – Am vorbit pe lung și despre multe. De la Vonnegut, la Palahniuk, la Shakespeare, până la Borges. În el am sumarizat gândurile mele despre cărțile favorite despre v-am scris în acest newsletter în 2020.
● 10K Q&A - Cum mă motivez? Ideologie politică? Religie? Ce m-a învățat filosofia? Crize existențiale – V-am răspuns la peste 60 de întrebări…în multe detalii :)
Ah, și am decis să includ o rubrică nouă cu fiecare newsletter: arta care m-a inspirat — asta poate include muzică, o pictură, o simfonie, o poezie, o caricatură…în principiu orice formă de artă. Aș vrea ca textul din fiecare newsletter să aibă o tematică, fie vizuală sau auditivă — asta simulează cumva procesul meu de creare, eu mereu mă hrănesc din altceva atunci când scriu și aș vrea să vă las și pe voi cu o senzație aparte, pe lângă text.
Arta care m-a inspirat săptămâna aceasta:
Caribou – Melody Day (Four Tet Remix)
Un citat care mi-a atras atenția:
“Dar ceea ce este intolerabil este să vezi viața cuiva lipsită de sens, să i se spună că nu există niciun motiv pentru a exista. Un om nu poate trăi fără un scop. (...) Ceea ce mă stimulează nu este ambiția, ci frica, frica mea foarte rezonabilă de acea viziune inumană în care viața mea nu înseamnă altceva decât un fir de praf”
— Cherea din “Caligula” (Albert Camus)
Recenziile de cărți pe care le-am scris recent:
Caligula, Albert Camus, 1944; versiunea paperback (Penguin modern classics, traducere în engleză de Stuart Gilbert) - Această piesă de teatru e bazată pe o istorie reală a unui împărat Roman care a domnit între anul 37 și 41 e.n. Caligula, cunoscut și sub numele Gaius, a fost descris ca un împărat nobil și moderat în primele șase luni de domnie, dar ceva s-a schimbat în el și eventual devenise un tiran necruțător. Deși este greu de știut cât de fiabile sunt aceste câteva surse pe care le avem despre Caligula, se știe că el a căutat să sporească puterea impunătoare pe care împăratul deja o avea legal în Imperiul Roman, înstrăinându-i astfel pe senatori și patricieni. În cele din urmă a fost asasinat de un grup de conspiratori.
Deci, în cadrul acestei istorii deja dramatice, Camus stabilește scena cu descrierile sale potrivite, tensiunile psihologice și monologurile filosofice, ridicând drama la un nivel de poveste arhetipală — o poveste despre un idealist care se transformă într-un tiran și provoacă mizerie altora.
Întrebarea cheie și tensiunea principală prin care este condusă intriga stă în motivele transformării lui Caligula: de ce s-a transformat într-un tiran? A fost justificat? Ce ne spune filosofia sa nihilistă despre lume și locul nostru în ea?
În prima scenă îi găsim pe câțiva patricieni într-o cameră de stat a Palatului, îngrijorați de dispariția lui Caligula. Sora lui, Drusilla, a murit, iar oamenii din Roma se gândesc că împăratul Caligula și-ar fi ieșit din minți ca urmare (și că poate Drusilla a fost mai mult decât o soră pentru el; da, salut Game of Thrones).
Scipio, unul dintre prietenii lui Caligula, este îngrijorat de dispariția lui și discută problema cu Cherea (unul dintre patricieni):
„Am fost acolo, urmărindu-l ca de obicei. S-a aplecat lângă trupul lui Drusilla. A mângâiat-o cu două degete și a părut să fie pierdut în gânduri. Apoi s-a ridicat și a ieșit, suficient de calm ... Și de atunci încercăm să-l găsim — în zadar.” (p. 5)
La scurt timp după aceea, Caligula apare în scenă: „hainele sale murdare, părul umed, aspectul tulburat”. Pare delirant pentru toți din jur. După un schimb cu Helicon, - „prietenul său intim” -, Caligula mărturisește că a căutat din greu ... Luna:
„Da, am vrut Luna. (…) Nu sunt nervos; de fapt nu m-am simțit niciodată atât de lucid. Ce mi s-a întâmplat este destul de simplu; Am simțit brusc o dorință pentru imposibil. Asta e tot. În opinia mea, lucrurile așa cum stau sunt departe de a fi satisfăcătoare.” (p. 7)
Helicon îi răspunde spunând că mulți oameni îi împărtășesc părerea. Caligula notează acest lucru și continuă să vorbească despre ceea ce pare a fi o utopie:
„Într-adevăr, această lume a noastră, schema lucrurilor așa cum o numesc ei, este destul de intolerabilă. De aceea vreau Luna, fericirea sau viața veșnică — ceva, de fapt, care poate suna nebunesc, dar care nu aparține acestei lumi" (pag. 7).
Pentru un ochi neinstruit Caligula pare un nebun, un ciudat delirant. Cu toate acestea, el atinge un subiect important — o îngrijorare pe care majoritatea dintre noi o împărtășim. El își dă seama că idealurile umane nu se conformă cu ordinea lucrurilor sau, cu alte cuvinte: oamenii sunt incapabili să înțeleagă sensul lumii și astfel le pare că lumea este absurdă. Acest absurd provine din lipsa sensului în relația dintre acțiunile umane și modul în care funcționează lumea — este „distanța spirituală” pe care o simțim de la cosmos, Dumnezeu, soartă sau oricum ai numi-o. Caligula, practic, devine nihilist — își pierde credința, valorile și începe să pună la îndoială tot ceea ce îl înconjoară. În cuvintele lui, „Oamenii mor și nu sunt fericiți”.
Acesta este, în esență, Absurdul despre care Camus vorbește în majoritatea operelor sale și, în special, în Mitul lui Sisif. Orice om cinstit se va confrunta cu Absurdul cel puțin o dată în viață și, în acel moment, credințele sale vor fi testate: își va păstra credințele, le va îmbunătăți sau va deveni un nihilist? — acestea sunt principalele întrebări puse în piesă, aceasta este filosofia sa și aceasta este tensiunea care străbate în ea.
Caligula, la care alți oameni din piesă se referă ca idealist, devine încet, dar sigur, un tiran cinic, propunând o schimbare completă a modului în care ar trebui condusă Roma. Fiecare patrician va primi ordin să-și dezmoștenească copiii și să-și lase banii statului. Mai mult decât atât, ori de câte ori i se pare potrivit, Caligula va ordona moartea oricărui cetățean aleator și poate modifica acea ordine oricând dorește. Cine moare și cine își pierde banii nu contează, toți sunt la fel în ochii nihilistului Caligula. Omul care va anunța ordinul — un intendent — încearcă să-l trezească la realitate, dar în zadar. Împăratul nihilist, într-un mod sardonic, batjocorește dependența oamenilor de Trezoreria Statului, de lucrurile materiale, așa că o duce la extremă sugerând că ceea ce contează cel mai mult sunt banii și treburile statului; viața umană nu are nicio importanță:
„Evident, ordinea de plecare nu are nicio importanță, sau, mai degrabă, toate aceste execuții au o importanță egală — din care rezultă că niciuna nu are, într-adevăr toți acei semeni sunt la egalitate, unul este la fel de vinovat ca celălalt. (...) Acum ascultă bine, prostule! Dacă Trezoreria are o importanță capitală, viața umană nu are. Acest lucru ar trebui să-ți fie evident. Oamenii care gândesc ca tine sunt nevoiți să admită logica edictului meu și, întrucât banii sunt singurul lucru care contează, nu ar trebui să pună nici o valoare pe viața lor sau a nimănui. M-am hotărât să fiu logic și am puterea de a-mi impune voința. În prezent veți vedea ce vă va costa logica; Voi elimina contradicțiile și contradictorii.” (pp. 10-11)
Caligula folosește logica până la absurd — vrea să-i pedepsească pe cei din jur prin „a fi logic”, prin a scăpa de idealismele sale care i-au provocat suferință în trecut; nu este o poveste originală în sine, deoarece poți vedea tipuri similare de antagoniști tirani în multe filme și povești — când personajul rău este logic până la extremă și devine o caricatură a unui ateu fără moralitate, un pragmatist absurd, un executor cinic al haosului (totul doar pentru a dovedi ceva „oamenilor naivi” din jurul său).
Cu toate acestea, nu cred că Camus și-a pus ca scop să fie original când scria această piesă; faptul a fost că povestea reală a lui Caligula — omul istoric— s-a conectat în mod strâns cu întreaga filosofie a lui Camus sau, mai exact, Caligula a fost acel tip de om de care Camus s-a temut și cu care a luptat cel mai mult în viața sa. Când era student, a văzut cum a luat amploare războiul civil spaniol, apoi, la o vârstă mai coaptă, a trăit într-un mod direct venirea la putere a Celui De-al Treilea Reich și a văzut această filosofie a „logicii” împinsă în absurdul desfășurat în viața reală — cu un tiran cinic în prim plan care a devenit însuși întruchiparea Absurdului al acelei tumultuoase istorii din Al Doilea Război Mondial. Luând acest lucru în context, există un motiv pentru care întreaga operă a lui Camus — în special: Căderea și Ciuma — se referă mai mult sau mai puțin la același subiect: nihilismul și cinismul care ne cuprinde odată ce ne pierdem speranța, scopul nostru și tot simțul frumuseții în această lume. Iată spre ce era îndreptată „revolta” lui Camus și iată care era cea mai mare frică a lui. Iar Caligula este o piesă care întruchipează această frică în cel mai teatral și dramatic mod posibil.
Caligula discută la un moment dat despre „egalitate” și despre cum îi urăște pe oameni pentru că „nu sunt liberi” — vrea să-i niveleze pe toți la aceeași cruzime a sorții, dar în loc să aștepte ca soarta să-și facă treaba, ia lucrurile în mâinile sale și acționează ca soarta, sau ca Dumnezeu sau ca haosul cosmic. În acest moment, Caligula este caricatura tuturor ideilor utopice clădite într-una:
„Voi face din această epocă a noastră un dar regal — darul egalității. Și când totul va fi nivelat, când imposibilul a venit pe Pământ și Luna este în mâinile mele — atunci, probabil, voi fi transfigurat și lumea va fi înnoită; atunci oamenii nu vor mai muri și în sfârșit vor fi fericiți” (p. 14).
Apoi, ironic, el condamnă la moarte câțiva oameni fără vreun proces, spunând că „le va arăta ceva ce nu au mai văzut până acum, singurul om liber din Imperiul Roman”. Aici Caligula devine o caricatură a lui Dumnezeu, sau unii oameni mai cinici ar putea spune, Dumnezeu însuși.
Actul doi începe cu Cherea și câțiva patricieni care discută despre o potențială lovitură de stat — în mod firesc, vor să-l oprească pe Caligula, dar nu știu cum să explice nebunia lui. De ce o face?
În înțelegerea mea, Cherea este personificarea lui Camus în această piesă. Filosofia lui Cherea se aliniază îndeaproape cu ceea ce Camus a gândit în timpul vieții. Iată-l pe Cherea care încearcă să-i explice unui alt patrician de ce luptă împotriva lui Caligula:
„Adevărat, nu este prima dată când Roma vede un om care deține o putere nelimitată; dar este pentru prima dată când nu pune nicio limită în ceea ce privește utilizarea sa și consideră umanitatea și lumea pe care o cunoaștem un nimic. Asta mă dezgustă în Caligula; contra la asta vreau să lupt. A pierde viața nu este o chestiune grozavă; când va veni timpul, voi avea curajul s-o pierd pe a mea. Dar ceea ce este intolerabil este să vezi viața cuiva lipsită de sens, să i se spună că nu există niciun motiv pentru a exista. Un om nu poate trăi fără un scop. (...) Ceea ce mă stimulează nu este ambiția, ci frica, frica mea foarte rezonabilă de acea viziune inumană în care viața mea nu înseamnă altceva decât un fir de praf” (pp. 18-19).
Ceea ce este mai interesant este dialogul pe care tânărul Scipio îl poartă la un moment dat cu Caligula. Scipio pare a fi singurul om care îl înțelege pe Caligula, cel puțin într-o oarecare măsură. Și, deși nu este pe deplin de acord cu ceea ce regele a ales să facă, îi înțelege motivațiile. Scipio este un poet și este fascinat de natură și de „adevărurile veșnice”, astfel găsește un punct comun cu Caligula, care observă acest lucru și îi spune lui Scipio:
"Mă întreb! Poate pentru că aceleași adevăruri veșnice ne atrag pe amândoi. Și poate și pentru că este ușor să împărtășești emoțiile — cu condiția să fie suficient de vagi” (p. 31).
Aceste „adevăruri veșnice” și „împărtășirea unor emoții vagi” ar putea fi o satiră a filosofilor abstracți care nu iau în considerare carnea umană și experiența umană directă. Se știe că Camus a avut o mare ceartă publică cu cel mai bun prieten al său, Jean-Paul Sartre, despre care se poate spune cu o oarecare siguranță că era mai degrabă un gânditor abstract. Camus, am putea presupune, ar fi satirizat astfel oameni ca Sartre.
În același dialog, Scipio îi spune cu entuziasm lui Caligula că „tot ceea ce [Scipio] simte sau gândește se transformă în iubire”, dar răspunsul lui Caligula demonstrează diferența sa fundamentală față de Scipio:
„Asta, Scipio, este un privilegiu al inimilor nobile — și cum aș vrea să-ți împărtășesc ... limpezimea ta! Dar pofta mea de viață este prea acerbă; Natura nu o poate satisface niciodată. Faci parte dintr-o altă lume și nu poți înțelege. Ești determinat să faci bine; și eu sunt determinat — să fac rău” (p. 31).
Mai târziu în piesă, Scipio se confruntă cu atitudinea nihilistă a lui Caligula față de viețile altora și cât de risipitor și neglijent este. Răspunsul lui Caligula este în esență rezumatul a ceea ce el reprezintă ca personaj în această poveste:
„Nu există înțelegere a sorții; prin urmare, aleg să joc rolul sorții. Port chipul prostesc, neinteligibil al unui zeu profesionist. Și asta au învățat să-i adore oamenii care au fost aici cu tine” (pp. 38-39).
Mișcându-ne mai înainte în piesă, Caligula află despre conspirația pe care Cherea a inițiat-o (pentru a-l ucide), dar nu face nimic, chiar îl invită la sine în palat să vorbească și Cherea recunoaște că vrea să-l omoare, dar nihilistului Caligula nu îi pasă. Îi dă drumul lui Cherea să plece și într-un mod aproape determinist așteaptă orice i-ar aduce soarta.
Există un pasaj special în care văd cum filosofia lui Camus prinde viață prin cuvintele lui Cherea. Este dialogul mai lung în care Cherea se confruntă cu Caligula, explicându-și motivațiile în dorința de a-l ucide:
„Îmi place și am nevoie să mă simt în siguranță. La fel și majoritatea oamenilor. Le este rău să trăiască într-o lume în care cea mai absurdă fantezie poate deveni în orice moment o realitate, iar absurdul le transfixează viața, ca un cuțit în inimă. (...) Pentru că ceea ce vreau este să trăiesc și să fiu fericit. Nici una din acestea, după părerea mea, nu este posibilă dacă cineva împinge absurdul la concluziile sale logice” (pp. 44-45).
Cherea continuă, afirmând că „unele acțiuni sunt mai laudabile decât altele” — cu alte cuvinte, el afirmă că este o ființă morală.
Răspunsul lui Caligula este destul de grăitor: „Și eu cred că toate [acțiunile] sunt egale”. Astfel Caligula confirmă că este întruchiparea Absurdului, un om fără moralitate. Totul este la fel pentru el, deci de ce ar trebui să conteze viața cuiva sau chiar propria sa viață?
Nihilismul, în opinia mea, este strâns legat de ura de sine — un om nu poate trăi fără valori sau cel puțin nu poate aprecia viața fără a avea valori care să-i afirme acea viață. Deci, odată ce valorile sale dispar, atunci dispare și respectul de sine — pentru că respectul de sine este o valoare. Trăiești sau mori, nu mai contează. Caligula este nihilismul împins spre concluzia sa logică.
În ultima scenă, el se află în mijlocul unei dezlănțuiri nebune, sugrumându-și propria amantă, Caesonia:
„Trăiesc, ucid, exercit puterea răpitoare a unui distrugător, în comparație cu care puterea unui creator este cea mai mică joacă de copil. Și aceasta, aceasta este fericirea; asta și nimic altceva — această eliberare intolerabilă, dispreț, sânge, ură devastatoare în jurul meu; izolarea glorioasă a unui om care toată viața îi îngrijește și gustă din bucuria inefabilă a criminalului nepedepsit; logica nemiloasă care zdrobește viețile omenești [începe a râde], asta o zdrobește pe a ta, Caesonia, pentru a perfecționa în cele din urmă singurătatea totală care este dorința inimii mele. (...) [Se învârte și se uită nebun la oglindă.] Caligula! Și tu, și tu, ești vinovat. (...) Și mi-e teamă. Acesta este cel mai crud fapt din toate, după ce i-ai disprețuit pe ceilalți, să te regăsești la fel de laș ca ei. (...) Îmi întind mâinile, dar întotdeauna te găsesc pe tine, doar tu, înfruntându-mă și am ajuns să te urăsc. Am ales o cale greșită, o cale care nu duce la nimic. Libertatea mea nu este cea potrivită ... ” (pp. 62-63)
Cherea și conspiratorii apar în scenă. Văd că Caligula își pierde complet mințile și îi duc viața la concluzia logică dorită: îl omoară.
„Caligula se învârte în față cu un râs nebunesc. Scipio și Cherea, care sunt în prim plan, se aruncă spre el și îi înjunghie fața cu pumnalele. Râsul lui Caligula se transformă în hohote. Toți îl lovesc, grăbit, confuz. Într-un ultim gâfâit, râzând și sufocându-se, Caligula țipă: ‘Sunt încă în viață!’” (p. 63).
Notă: 4 / 5
Continuăm cu Schopenhauer (partea 4-a):
Eseuri și Aforisme (“Essays and Aphorisms”, Arthur Schopenhauer, 1851; versiunea paperback, Penguin classics, traducere în engleză de R.J. Hollingdale) – În această parte a cărții, începând cu pagina 95, Schopenhauer prezintă un “Dialog despre religie” — un text care m-a fascinat, de altfel ca și (aproape) restul ce am citit până ce de la acest filosof.
În dialog există 2 personaje:
1. Philalethes – ateu, sceptic, “Nietzschean”.
2. Demopheles – un “Dostoievskian”, un religios “de nevoie”, care vede religia ca o necesitate morală, fără de care am avea o stare pe care Jean-Paul Sartre a descris-o în Ființă și Neant: “Dacă Dumnezeu nu există, totul e permis”.
Dialogul începe cu reproșul lui Demopheles că Philalethes e prea sarcastic față de religie și nu înțelege rolul ei sacru în viața fiecărui om.
Philalethes, în răspuns, lansează primul atac:
“Nu văd de ce, pentru că ceilalți oameni sunt simpli la minte, ar trebui să respect un pachet de minciuni. Ceea ce respect este adevărul, de aceea nu pot respecta ceea ce se opune adevărului.” (p. 95)
Demopheles pariază:
“…trebuie să iei religia cum grano salis [cu un gram de sare]: trebuie să vezi că nevoile oamenilor obișnuiți trebuie satisfăcute într-un mod în care îl pot înțelege. Religia este singurul mijloc de a introduce o oarecare noțiune a semnificației înălțate a vieții în capetele necultivate ale maselor, adâncite în căutări mediocre și oboseală materială, și de a o face palpabilă pentru ei. (…) Filosofia nu este pentru toată lumea — așa cum a spus prietenul tău Platon și așa cum nu ar trebui să uiți de asta. Religia este metafizica oamenilor, pe care trebuie să li se permită în mod absolut să o păstreze: și asta înseamnă că trebuie să ai un respect exterior pentru ea, întrucât a o discredita înseamnă a o lua de la ei. Așa cum există poezie populară și, în proverbe, înțelepciune populară, tot așa trebuie să existe metafizică populară: pentru că oamenii au o nevoie absolută de o interpretare a vieții și trebuie să fie una pe care sunt capabili să o înțeleagă. Acesta este motivul pentru care [religia] este întotdeauna îmbibată în alegorie; și, în ceea ce privește efectul său practic ca ghid al comportamentului și efectul său asupra moralului ca mijloc de consolare și confort în suferință și moarte, face la fel de mult ca și adevărul care l-ar face el însuși dacă l-am poseda. (…) Oamenii nu au acces direct la adevăr; diferitele religii sunt pur și simplu scheme prin care îl înțeleg și îl imaginează, dar cu care sunt inseparabil legate. Prin urmare, dragul meu amic, sper să mă ierți dacă spun că a-i ridiculiza înseamnă a fi îngust la minte și nedrept.” (pp. 95-96)
Deci, după cum sper că ai observat, Demopheles e religios din necesitate, și în descrierea lui a maselor chiar se vede un anumit dispreț subtil față de abilitatea lor de a însuși filosofia — adică, abilitatea de a însuși chestiuni mai complicate.
Philalethes îi oferă un răspuns care cumva se aseamănă cu viziunea lui Nietzsche referitor la “tirania majorității” (când standardele culturale coboară la numitorul comun):
“Dar nu este oare la fel de îngust și nedrept să ceri să nu existe altă metafizică în afară de aceasta, care să satisfacă cerințele dorințelor și capacităților oamenilor? Că învățăturile și doctrina sa ar trebui să marcheze limita anchetei și să fie ghidul și modelul tuturor gândirilor, astfel încât metafizica celor puțini și emancipați, așa cum îi numiți, nu trebuie să reprezinte altceva decât o confirmare, fortificare și iluminare a metafizicii voastre a poporului? Că cele mai înalte puteri ale minții umane ar trebui, așadar, să fie neutilizate și nedezvoltate, ar trebui într-adevăr să fie înțepenite în muguri, în cazul în care activitățile lor s-ar putea întâmpla să contravină metafizicii voastre populare?” (p. 96)
Demopheles îi explică că acești oameni au ales o convingere pe care nu sunt gata s-o lase pentru convingerea lui.
Philalethes, firește, nu acceptă asemenea scuză:
“De-ar fi doar o convingere și una bazată pe rațiune! Atunci ar putea fi combătută prin rațiune și ar trebui să luptăm în condiții egale. Dar este cunoscut faptul că religiile nu vor convingere, pe baza unor motive, ci credință, pe baza revelației. Și capacitatea de credință este cea mai puternică în copilărie: motiv pentru care religiile se aplică înainte de toate pentru a obține acești ani tandri în posesia lor. (…) Puterea dogmelor religioase întipărite în primii ani este de așa natură încât sunt capabile să înăbușe conștiința și în cele din urmă orice milă și umanitate” (pp. 97-98).
Mai târziu în dialog același Philalethes critică tendința oamenilor religioși de a interzice sau de a pierde respectul față de oamenii care decid să-și schimbe religia sau să nu mai fie religioși, respectiv argumentând că religia nu-i o convingere rațională, ci o indoctrinare din copilărie. El notează și diferențele religioase (Protestanți vs Catolici) care par a fi mai degrabă arbitrare.
Demopheles îi răspunde prin a spune că fiecare diferență are sens din punct de vedere istoric (Protestantismul se potrivește mai mult nordului, iar Catolicismul se potrivește sudului). Philalethes însă nu renunță la critica sa, continuându-și atacurile sale asupra moralității creștine care de-a dreptul par a fi Nietzscheane (sau mai corect spus, Nietzsche s-a inspirat de la Schopenhauer, întrucât a activat câteva decenii mai târziu):
“De-a lungul întregii ere creștine, teismul s-a culcat peste toate eforturile intelectuale, în special filosofice, și a împiedicat orice progres; și când cineva a posedat rara elasticitate a minții care singură poate aluneca de aceste catene, scrierile sale au fost arse și uneori autorul lor cu ele, așa cum li s-a întâmplat lui Bruno și Vanini” (p. 100).
Apoi el critică religia întrucât ea “le dă un sentiment fals de securitate” celor ce o urmăresc; adică încrederea în sine pe care unii religioși o au e clădită pe dogmă, nu pe evidență.
Demopheles îi răspunde prin cel mai bun argument al său, și în opinia mea e argumentul care nivelează oarecum scepticismul ateului Philalethes, dar în același timp păstrând o doză diferită de scepticism — neîncrederea în abilitatea omului de a asimila adevărul în forma sa pură. După cum și am menționat inițial, asta e în esență viziunea lui Dostoievski (despre acest aspect am vorbit în multe detalii în episodul 9):
“Ceea ce contează înainte de orice altceva este de a restrânge dispozițiile nepoliticoase și rele ale maselor și astfel le împiedicându-le să comită acte de violență, cruzime și infamie și formele mai extreme de nedreptate: și dacă ai întârziat să faci asta până când au început a recunoaște și a înțelege adevărul, ai fi nevoit să aștepți pentru totdeauna. Căci chiar dacă presupunem că adevărul ar fi fost deja descoperit, ar fi incapabili să-l înțeleagă: ar mai trebui să-l îmbrace în alegorie, parabolă, mit. Așa cum a spus Kant, trebuie să existe întotdeauna un standard public de dreptate și virtute, iar acest standard trebuie într-adevăr să fie văzut întotdeauna fluturând deasupra lor” (p. 101).
Philalethes nu acceptă argumentul lui Demopheles, sugerând că Grecii antici de fapt n-aveau religie in sensul modern al cuvântului, întrucât nimeni nu era impus să plece la templuri, să participe la ceremonii sau să creadă în culturi.
Demopheles parafrazează argumentul său precedent, adăugând că spre deosebire de religie, filosofia ar trebuie să fie rezervată pentru un grup mai mic de oameni selecți — deoarece doar ei sunt capabili s-o înțeleagă. Philaletes îi înțelege argumentul, dar totuși crede că religia acoperă adevărul prin minciuni, și asta, el crede, e extrem de periculos: Chiar dacă sunt alegorii și mituri, în ochii lui ele tot rămân minciuni; și într-adevăr, obiectiv vorbind el are dreptate.
Dar Demopheles spune că aceste minciuni sunt necesare pentru a preveni haosul și violența. Necătând la asta, Philalethes continuă să-l contreze… și aici e momentul în care dezbaterea ajunge într-un impas, niciunul din ei nu cedează, și astfel dialogul nu progresează întrucât de facto nici nu poate progresa mai departe. Această problemă nu cred că poate fi rezolvată deoarece fiecare din ei își formează valorile prin paradigme complet diferite; aș spune chiar că ei se află în lumi paralele.
Critica cea mai bună a lui Philalethes (ateul), în opinia mea, vine mai târziu în conversație. El critică faptul că religia utilizează alegorii pretinzând să transmită adevăruri, în loc să fie onestă și să admită că utilizează alegorii necesare pentru a controla haosul uman. Astfel, spune Philalethes, ea e în esență o formă de decepție:
“Acest lucru ar fi suficient de corect — dacă s-ar putea aventura să se prezinte drept adevărat într-un sens doar alegoric. Dar apare susținând că este adevărată în sensul strict și adecvat al cuvântului: aici se află înșelăciunea, iar aici este punctul în care prietenul adevărului trebuie să i se opună” (pp. 107-108).
Demopheles îi reproșează prin a spune că “minciuna” religiei e necesară. Că “înainte să-l privezi pe om de ceva ar trebui să-i oferi altceva în loc”; iar ateismul materialist — unde moralitatea nu poate fi o chestie obiectivă, ci maleabilă — nu poate oferi nimic substanțial din punct de vedere moral.
Philalethes îi răspunde cu un atac vicios și elocvent, argumentând că religia are o nevoie fundamentală ca oamenii să fie ignoranți pentru a fi eficientă în masă (și cred că are dreptate):
“Căci, după cum știi, religiile sunt ca licuricii: au nevoie de întuneric pentru a străluci. Un anumit grad de ignoranță generală este condiția existenței oricărei religii, unicul element în care ea este capabilă să trăiască” (p. 109)
Demopheles notează că cultura europeană este datoare Creștinismului în plan cultural, ea stătea la baza metafizicii europene de-a lungul secolelor — și aici el are dreptate, în opinia mea.
Spre sfârșit îi vedem acceptând remiza — ambii își dau seama că nu are sens să continue, întrucât fiecare din ei privesc din perspective complet diferite; și în felul lor specific, fiecare are dreptatea sa. Schopenhauer, deși clar fiind mai mult pe partea lui Philalethes, — ateul —, a dezvoltat ambele seturi de argumentări destul de bine ca să fie convingătoare și să simuleze o dezbatere tipică care s-ar fi întâmplat pe timpul lui (în lumea post-iluministă), dar și în vremea noastră. Cred că e unul din cele mai impresionante texte de tip “religie vs ateism” pe care l-am citit vreodată.
Așadar, ne găsim în situația când fiecare din noi decide cine avea mai multă dreptate. Și aici totul depinde de paradigma în care trăiești.
O întrebare asupra căreia poți medita:
Crezi că nihilismul (lipsa de valori) e o problemă importantă astăzi, sau pericolul e exagerat? (sau nu-l vezi ca o problemă în genere?)
….
Crezi că acest email va fi util unui prieten?
Dă-i un “forward” sau trimite-i linkul la abonare: https://podcastmeditatii.com/aboneaza
....
Ca întotdeauna, întrebările, comentariile și criticile sunt binevenite; îmi poți răspunde la acest email :)
Ne mai auzim,
- Andrei