Noroc!
Mulțumesc că-mi ești alături :)
Astăzi vorbesc despre Zen și neajunsurile gândirii Occidentale, “Muncă Profundă” (sau concentrare), eseul lui George Orwell despre motivația de a scrie proză și cum încercarea de a fi fericiți, paradoxal, ne face mai mizerabili.
....
Un citat care mi-a atras atenția:
„Asta-i dragostea adevărată—să lași o persoană să fie ea însăși. Majoritatea lumii te iubește pentru ceea ce tu pretinzi să fii. Ca să păstrezi dragostea—tu continui să pretinzi. Tu te îndrăgostești în faptul de a pretinde. E adevărat, suntem închiși într-o imagine, un act—și partea tristă e că oamenii se obișnuiesc atât de mult cu imaginea lor că ei devin atașați de aceste măști. Ei uită de cine sunt. Și dacă încerci să le reamintești, ei te urăsc, pentru că simt că de parcă ai încerca să le furi cea mai prețioasă posesiune. — Jim Morrison (vocalistul trupei “The Doors”)
Cărți pe care am finisat să le citesc:
Triburi (Tribes, Seth Godin; versiunea audio) - Seth Godin este unul dintre cei mai populari bloggeri și scriitori de business din lume, așa că am vrut să verific care-i hype-ul. O, Doamne, de unde să încep?
O carte atât de banală și naivă. M-am simțit că aș fi fost la grădiniță și am fost lecturat despre alfabet sau ceva de genul.
„Schimbarea este bine, status-quo este rău”
„Ereticii și rebelii sunt buni, managerii sunt răi”
„Liderii sunt totul, lideri lideri lideri.”
„Wake up sheeple, să lucrezi de la 9 la 5 e rău.”
„Pasiune pasiune. Avem nevoie de mai multă pasiune.”
„Ideile sunt totul. O poți face blablabla”
Holy fuck man. Înțeleg, este o carte motivațională comercializată pentru antreprenori și „eretici” și chestii de genul, dar ai putea avea o părere mai nuanțată, Seth? Ce-i cu gândirea asta alb-neagră? Condami religia pentru dogmatismul său și apoi ironic propui cealaltă extremă dogmatică?
Cu toate acestea, a dat și sfaturi care erau OK (în special despre schimbarea naturii piețelor și necesitatea reajustării constante), dar au fost atât de puține încât ar trebui să ascultați mult bullshit doar pentru a ajunge la ele. Nici nu aș numi-o carte, nu există continuitate, ci doar un șir de idei scurte și slab legate între ele, cu titluri pretențioase care spun ceva vag și motivațional, dar care în cele din urmă nu spun nimic substanțial. Unele sfaturi sunt chiar proaste, foarte elitiste și unilaterale.
Notă: 1.5 / 5 (nota e chiar generoasă; Am găsit o valoare în carte, dar foarte puțină. A o fost o pierdere de timp. Poate că mai târziu le voi da a doua șansă altor cărți ale lui Godin, dar nu în curând, asta-i la sigur.
Zen și Arta Întreținerii Motocicletei (“Zen and The Art Of Motorcycle Maintenance”, Robert M. Pirsig, 1974; versiunea paperback) – Cartea asta a fost o aventură adevărată. E foarte densă, și mi-a luat ceva timp să o termin, luând multe pauze. Există atât de multe lucruri în ea, încât îmi este foarte greu să o rezum, pentru că în încercarea de a face acest lucru știu că nu voi pătrunde esența ei. Cu toate acestea, este un exemplu în care un roman filosofic (deși într-un format neobișnuit și oarecum haotic) poate fi accesibil, provocator și profund în același timp. Formatul împrăștiat se poate datora faptului că forma nuvelei este folosită ca platformă pentru a prezenta idei filosofice. Personajele din carte sunt destul de simple și nu prea detaliate - sentimentele și psihologia lor nu erau întotdeauna clare, dar eram în regulă cu asta, eram mai interesat de descriere peisajelor naturale și monologurilor filosofice—dacă nu-ți plac aceste aspect, cartea nu-I pentru tine.
În opinia mea, această carte este încă foarte relevantă—este un argument nuanțat împotriva unui mod de gândire binar și „pătrat” în epoca modernă.
Titlul, însă, este ușor înșelător. Nu este un manual al budismului Zen și, cu siguranță, nu este un manual despre cum să repari o motocicletă. Și totuși, în același timp, este despre asta. (Știu, ce naiba spui?) Ce vreau să spun este… cartea e totuși despre Zen, dar cam la suprafață. Atinge ușor unele aspecte ale Zen-ului și se extinde asupra lor în paragrafe lungi și aduce analogii cu gândirea occidentală—ceea ce poate fi enervant pentru unii oameni, dar mie mi-au plăcut monologurile lungi.
Cartea este într-adevăr o călătorie, atât literalmente, cât și metaforic. Există atât de multe nuanțe în ea, încât mi-e teamă că își va pierde esența dacă încerc s-o definesc în funcție de anumite elemente. Dar îți voi oferi o imagine de ansamblu fără a dezvălui prea multe, astfel încât să poți decide pentru tine dacă ți-a stârnit interesul.
Cartea este literalmente o călătorie deoarece în poveste (bazată pe evenimente din viața reală, deși partial e ficțiune) îi urmăm pe Robert și fiul său într-o călătorie cu motocicleta de 17 zile din Minnesota în California de Nord, și este metaforic o călătorie deoarece pe lângă descrierile fizice avem ruminările filosofice și psihologice ale lui Robert, pe care aș afirma că sunt și mai fascinante decât călătoria fizică. Marea tensiune a acestui roman constă în trecutul tulburat al lui Robert—a luptat cu boli mintale, iar din ceea ce pare în timpul călătoriei, nu a câștigat definitiv, mai are momente în care alter-ego-ul său (pe care îl numește Phaedrus) reapare în gândurile lui.
Pot să vă asigur că tensiunea există pe tot parcursul cărții și există întotdeauna un sentiment ciudat de incertitudine care te menține angajat și ușor îngrozit. Aluzia nebuniei nu se evaporă niciodată pe deplin (relația sa cu fiul este problematică) la fel ca și disecția completă a gândirii occidentale, a originii sale, care sunt neajunsurile și filosofiile sale. Cu cât citești mai mult această carte, cu atât mai adânc te cufunzi în procesul lent de defragmentare a gândurilor și a valorilor tale în viață. Naratorul este ca un chirurg care pătrunde în adâncurile minții tale—care s-ar putea să fi dormit ani de zile, chiar dacă nu chiar zeci de ani—punându-ți o oglindă în fața ta și forțându-ți (cu blândețe) să îți pui la îndoială ce ai luat tot timpul ăsta de la sine.
Sfera acestei cărți este largă și devine destul de greoaie uneori: ruminările asupra diferențelor dintre cunoștințele clasice și cunoștințele romantice erau într-adevăr fascinante, ca și în cazul discuțiilor despre metafizica “Calității”. A vorbit, de asemenea, un pic despre Kant, Poincare, Zen Buddhism, Grecii Antici (Pre-Socratici, Socrate, Platon, Aristotel), mitologie, natura gândirii, tipuri de gândire, „capcane mentale”, cum viziunea noastră despre lume e influențată de felul în care interacționăm cu tehnologii și multe altele care posibil să nu le fi menționat. Enumerând toate acestea, am atins doar suprafața, pentru că această carte excelează nu atât în lărgimea sa de domenii, cât și în ambiția sa de a se adânci în unele subiecte neatinse anterior, poate ducându-se uneori prea adânc în unele argumente, aproape până la nebunie (deși acest fapt are un rol aparte în poveste).
E cu siguranță o carte provocatoare, poate nu întotdeauna din motivele întemeiate (încrederea lui în rezolvarea câtorva dileme ale grecilor antici sună prea bine ca să fie adevărat). De multe ori aș face o pauză și aș medita asupra celor spuse, uneori ore sau chiar zile întregi la rând. Nu am fost de acord cu tot ce a spus, dar m-a făcut să mă gândesc la lucruri despre care nu m-am gândit mai înainte (sau chiar le-am intuit dar nu le-am putut verbaliza) și asta a fost de ajuns pentru mine.
Un punct pe care Pirsig îl face în cartea sa este că nu există nicio separare în viața ta. Motocicleta devine o metaforă a modului în care abordăm această realitate: „Motocicleta reală pe care o întreții este motocicleta numită <<tu însuți>>”. Pretindem că suntem separați și devenim spectatori ai propriei noastre piese (așa cum a făcut Descartes în secolul 17, fondând astfel în mod esențial filosofia modernă, care separă mintea de corp), sau ne angajăm cu atenție, conștientizare și grijă, la fel cum face un mecanic bun atunci când rezolvă o problemă cu motocicleta?
"Diferența dintre un mecanic bun și un mecanic rău, precum diferența dintre un matematician bun și unul rău, este tocmai această abilitate de a selecta faptele bune dintre cele rele pe baza calității. El trebuie să aibă grijă! Aceasta este o abilitate despre care metoda științifică tradițională formală nu are nimic de spus. Demult a sosit timpul să privim mai atent la această preselecție calitativă a faptelor care părea ignorată atât de scrupulos de către cei care valorează atât de mult aceste fapte după ce sunt „observate”. Cred că se va constata că o recunoaștere formală a rolului Calității în procesul științific nu distruge deloc viziunea empirică. O extinde, o întărește și o apropie mult mai mult de practica științifică reală." (P.288)
Scrisă în 1974, a vândut milioane de exemplare și a inspirat cititorii să privească mai profund în relația lor cu ei înșiși și cu lumea din jurul lor, fără să mai vorbim de călătoriile ulterioare cu motocicleta prin SUA, care au fost inspirate din această carte în următoarele câteva decenii. Și totuși, Robert Pirsig a primit 121 de respingeri remarcabile înainte ca un editor să îl fi acceptat în cele din urmă pentru publicare—și a făcut acest lucru crezând că nu va aduce niciodată un profit. Apoi a fost pe listele cu cele mai vândute cărți zeci de ani la rând.
Pirsig nu intenționase niciodată să devină atât de popular. „Spuneam doar povestea mea”, a spus el într-un scurt interviu.
„Am exprimat ceea ce credeam că sunt gândurile mele principale”, a adăugat el, „și s-au dovedit a fi gândurile principale ale tuturor celorlalți.” O carte care e “purtător de cultură” nu este neapărat o carte minunată, a spus el. Nu schimbă cultura. Pur și simplu anunță o schimbare care e deja în cursul său.
New York Times a descris-o ca fiind „extrem de importantă ... plină de perspective asupra dilemelor noastre cele mai perplexe contemporane ... Divertisment intelectual de cea mai înaltă ordine.”
10 ani de la publicarea sa, Pirsig a reflectat într-un ”Afterword” :
„Această carte a apărut, de asemenea, într-o perioadă de tulburări culturale în ceea ce privește succesul material. Hipioții nu aveau nimic. Conservatorii au fost dezlănțuiți. Succesul material a fost visul american. Milioane de țărani europeni au dorit-o toată viața și au venit în America să o găsească—o lume în care ei și urmașii lor ar avea în cele din urmă lucruri suficiente. Acum, urmașii lor răsfățați le aruncau visul întreg, spunând că nu este bine. Ce voiau?
Hipioții aveau în minte ceva ce-și doreau și o numeau <<libertate>>, dar în ultima analiză <<libertatea>> e un scop pur negativ. El doar spune că ceva este rău. Hipioții nu ofereau cu adevărat alte alternative decât cele colorate pe termen scurt, iar unele dintre acestea semănau tot mai mult cu o degenerare pură. Degenerarea poate fi distractivă, dar este greu de menținut ca o ocupație pe viață.
Această carte oferă o altă alternativă mai serioasă la succesul material. Nu este atât o alternativă ci mai degrabă o extindere a sensului de <<succes>> la ceva mai mare decât doar să obții un loc bun de muncă și să nu ai probleme. Și, de asemenea, e ceva mai mare decât simpla libertate. Cartea oferă un scop pozitiv asupra căruia poți lucra și care nu te limitează. Acesta este motivul principal al succesului cărții, cred. Întreaga cultură s-a întâmplat să caute exact ce are această carte. Acesta este sensul în care este un purtător de cultură."
Cred că voi scrie niște articole despre ea când va fi timpul potrivit.
Notă: 4.5 / 5
De ce eu scriu (“Why I Write”, George Orwell, 1946; eseu) – Un eseu scurt dar foarte valoros a renumitului scriitor George Orwell (autorul cărții “1984”), în care el descrie motivele din care el a început a scrie. E un eseu important pentru cititorii care ar vrea să pătrundă în mintea scriitorului, și cum retorica influențează percepția noastră despre o operă de artă. Dar e și mai important pentru scriitorii amatori (ca mine), care vor să înțeleagă esența acestei ocupații. Îmi place în mod deosebit onestitatea prin care Orwell descrie aceste motive, deoarece nu toate sunt “nobile”.
Ce urmează mai jos e o rezumare a eseului, dar vă recomand să îl citiți de-a întregul, e scurt și îl puteți găsi online: http://orwell.ru/library/essays/wiw/english/e_wiw
“De la o vârstă foarte fragedă, poate la vârsta de cinci sau șase ani, știam că, atunci când voi crește, ar trebui să fiu scriitor. Între șaptesprezece și douăzeci și patru de ani am încercat să renunț la această idee, dar am făcut acest lucru cu conștiința că îmi stăpânesc adevărata natură și că mai devreme sau mai târziu ar trebui să mă așez și să scriu cărți.”
“Ofer toate aceste informații de fond pentru că nu cred că se poate evalua motivele unui scriitor fără să se știe ceva despre dezvoltarea sa timpurie. Subiectul său va fi determinat de timpul în care trăiește—cel puțin acest lucru este valabil în epocile tumultuoase, revoluționare ca ale noastre—dar înainte de a începe vreodată să scrie, ar fi fost dobândit o atitudine emoțională de la care nu va scăpa niciodată complet. Este treaba lui, fără îndoială, să-și disciplineze temperamentul și să evite să se blocheze într-o etapă imatură, într-o dispoziție perversă; dar dacă scapă din influențele sale timpurii în totalitate, el și-ar fi ucis impulsul de a scrie. Renunțând la nevoia de a-ți câștiga viața, cred că există patru motive mari pentru a scrie, oricum pentru scrierea prozei. Ele există în grade diferite în fiecare scriitor, iar în oricare scriitor, proporțiile vor varia în timp, în funcție de atmosfera în care trăiește. Ele sunt:
1) Egoism pur. Dorința de a părea deștept, de a fi vorbit, de a fi amintit după moarte, de a te revanșa asupra adulților care te-au smuls în copilărie, etc. Scriitorii împărtășesc această caracteristică oamenilor de știință, artiștilor, politicienilor, avocaților, soldaților, oamenilor de afaceri de success—pe scurt, cu întreaga crustă de vârf a umanității. Marea masă de ființe umane nu este acut egoistă. După vârsta de aproximativ treizeci de ani, aproape că abandonează sentimentul de a fi indivizi—și trăiesc în principal pentru alții, sau sunt pur și simplu îmblânziți în condiții de tovarășie. Există, de asemenea, minoritatea oamenilor înzestrați, dornici, care sunt hotărâți să își trăiască propria viață până la sfârșit, iar scriitorii aparțin acestei clase. Ar trebui să spun că scriitorii serioși sunt mai mult zadarnici și mai egocentrici decât jurnaliștii, deși mai puțin interesați de bani.
2) Entuziasm estetic. Percepția frumuseții în lumea exterioară sau, pe de altă parte, în cuvinte și în aranjarea lor corectă. Plăcere în impactul unui sunet pe altul, în fermitatea prozei bune sau a ritmului unei povești bune. Dorința de a împărtăși o experiență pe care o simți că este valoroasă și nu trebuie ratată. Motivul estetic este foarte scăzut pentru o mulțime de scriitori, dar chiar și un pamfletar sau un scriitor de manuale va avea cuvinte și fraze pentru animale de companie care îi atrag din motive non-utilitare; sau s-ar putea să se simtă puternic în legătură cu tipografia, lățimea marginilor, etc. Deasupra nivelului unui ghid feroviar, nicio carte nu este destul de lipsită de considerente estetice.
3) Impuls istoric. Dorința de a vedea lucrurile așa cum sunt, de a afla fapte adevărate și de a le stoca pentru utilizarea posterității.
4) Scopul politic. - Folosirea cuvântului „politic” în sensul cel mai larg posibil. Dorința de a împinge lumea într-o anumită direcție, de a modifica ideea altor oameni despre genul de societate spre care ar trebui să tindă. Încă o dată, nicio carte nu este cu adevărat lipsită de prejudecăți politice. Opinia că arta nu ar trebui să aibă nicio legătură cu politica este ea însăși o atitudine politică.”
“Ceea ce mi-am dorit cel mai mult să fac în ultimii zece ani este să transform scrisul politic într-o artă. Punctul meu de plecare este întotdeauna un sentiment de partizanat, un sentiment de nedreptate. Când mă așez să scriu o carte, nu îmi spun „Eu voi produce o operă de artă”. O scriu pentru că există o minciună pe care vreau să o expun, un fapt asupra căruia vreau să atrag atenția, iar grija mea inițială este să ajung la o audiere. Dar nu puteam face munca de a scrie o carte, sau chiar un articol lung de revistă, dacă nu ar fi fost și o experiență estetică. Oricine are grijă să-mi examineze munca va vedea că, chiar și atunci când este o propagandă corectă, conține multe lucruri pe care un politician le-ar considera irelevante. Nu sunt în stare și nu vreau să renunț complet la vederea lumii pe care am dobândit-o în copilărie. Atâta timp cât voi rămâne în viață și bine, voi continua să mă simt puternic în privința stilului în proză, să iubesc suprafața pământului și să mă bucur de obiecte solide și resturi de informații inutile. Nu are niciun rost să încerci să-mi suprim acea parte a mea. Slujba constă în a-mi împăca simțurile și neplăcerile înrădăcinate cu activitățile esențial publice, non-individuale pe care această vârstă le impune tuturor.
Privind înapoi prin ultima pagină sau două, văd că am făcut să apară ca și cum motivele mele în scris ar fi fost cu totul publice. Nu vreau să las asta ca fiind impresia finală. Toți scriitorii sunt zadarnici, egoiști și leneși, iar în fundul motivelor lor se află un mister. Scrierea unei cărți este o luptă oribilă, epuizantă, ca o bătaie lungă a unei boli dureroase. Nu ar întreprinde niciodată așa ceva dacă nu ar fi condus de un demon pe care nu-l poate rezista și nici nu-l poate înțelege. Căci toți știu că demonul este pur și simplu același instinct care face ca un bebeluș să fie plin de atenție. Și totuși, este adevărat că nu se poate scrie nimic de citit decât dacă cineva se luptă în mod constant să-și elimine propria personalitate. Proza bună este ca o fereastră. Nu pot spune cu certitudine care dintre motivele mele sunt cele mai puternice, dar știu care dintre ele merită să fie urmate. Și uitându-mă înapoi prin activitatea mea, văd că este invariabil acolo unde mi-a lipsit un scop politic, că am scris cărți fără viață și a fost trădat în pasaje purpurii, propoziții fără semnificație, adjective decorative și smucitură în general.
Notă: 4 / 5
Cartea pe care o citesc acum:
Muncă Profundă (“Deep Work”, Cal Newport; versiunea audio) – încă o carte extrem de fascinantă, dar mai mult din motive practice. Prin “Deep Work”, Newport se referă la activități profesionale desfășurate într-o stare de concentrare fără distragere, care îți împing capacitățile cognitive până la limita lor. Aceste eforturi creează o valoare nouă și îți îmbunătățesc abilitățile. Am citit vreo 70% și îmi pare extrem de utilă—aș spune chiar cea mai utilă carte “self-help” care am citit-o vreodată.
Iată câteva idei din ea:
„În muncă, și în special în munca de cunoaștere, a crește timpul petrecut într-o stare de profunzime, înseamnă să folosești utilajul complex al creierului uman, într-un mod care—din mai multe motive neurologice diferite—maximizează sensul și satisfacția pe care o vei asocia cu viața ta de muncă.”
“Sarcina meșterului nu este să genereze sens, ci mai degrabă să cultive în sine priceperea de a discerne semnificațiile care deja există. Acest lucru îl eliberează pe meșterul de nihilismul individualismului autonom, oferind o lume ordonată a sensului.”
Neal Stephenson: „Dacă îmi organizez viața în așa fel încât să primesc o mulțime de bucăți de timp lungi, consecutive, neîntrerupte, atunci pot scrie romane. Dacă în schimb mă întrerup mult, ce îl înlocuiește? O grămadă de mesaje de e-mail pe care le-am trimis unor persoane individuale.”
Petreceți suficient timp într-o stare de profunditate frenetică și vă reduceți permanent capacitatea de a efectua o muncă profundă.
Schimbarea culturii noastre spre o muncă superficială este expunerea unei oportunități personale masive pentru puținii care recunosc potențialul de a rezista acestei tendințe și de a da prioritate profunzimii.
De ce funcționează o practică deliberată: concentrându-vă intens pe o abilitate specifică, forțați circuitul relevant relevant să tragă, din nou și din nou, în izolare. Această utilizare repetitivă a unui circuit specific declanșează straturile de înfășurare a mielinei în jurul neuronilor din circuite—cimentând eficient abilitatea. Prin urmare, motivul pentru care este important să vă concentrați intens asupra sarcinii disponibile, evitând distragerea atenției, deoarece este singura modalitate de a izola suficient circuitul neuronal relevant pentru a declanșa mielinizarea utilă. Dimpotrivă, dacă încercați să învățați o abilitate nouă complexă într-o stare de concentrare scăzută, trageți prea multe circuite simultan și întâmplător pentru a izola grupul de neuroni pe care doriți să-i consolidați.
Pentru a învăța rapid lucrurile grele, trebuie să vă concentrați intens fără a vă distrage atenția.
Dacă sunteți confortabil să lucrați în profunzime, veți fi confortabil să stăpâniți sistemele și abilitățile din ce în ce mai complexe necesare pentru a prospera în economia noastră. Dacă în schimb rămâneți unul dintre mulți pentru care profunzimea este incomodă și distragerea omniprezentă, nu ar trebui să vă așteptați ca aceste sisteme și abilități să vă vină cu ușurință.
Asta e mai mult partea teoretică, din prima jumătate. A doua jumătate constă în aplicarea practică, care la fel mă fascinează. Voi face un review întreg săptămâna viitoare.
Un articol pe care l-am citit recent:
How Trying to Be Happy Makes You Miserable – I kept comparing my success to big-time bloggers. Even though I generated an enviable following, I wasn’t happy. I paid too much attention to my stats. I was emulating other bloggers, instead of following my own path. It was sort of like playing a song I hated, over and over again.
Writing blog posts wasn’t much fun anymore. It became a grind. The more I focused on finding happiness with my blogging, the more miserable I became.
“Unhappiness is not knowing what we want and then killing ourselves to get it.” -Don Herold
We try too hard to be happy.
A research study found that one of the reasons we’re not happy is because we try too hard to be happy.
The study’s co-author, Brock Bastian, is a social psychologist at the University of Melbourne School of Psychological Sciences. In an email to Time.com, Bastian noted:
“Happiness is a good thing, but setting it up as something to be achieved tends to fail.”
Mark Manson, the author of the best-selling book, “The Subtle Art Of Not Giving A Fuck,” wrote:
“The desire for more positive experience is itself a negative experience. And, paradoxically, the acceptance of one’s negative experience is itself a positive experience.”
In other words, the more we pursue feeling happy, the less happy we become. Because it reinforces what we lack, whether money, looks, fame, etc.
The Roman Stoic philosopher Seneca argued that putting things off is the biggest waste of our lives. Deep down, most of us know that our happiness won’t come from comparison, trying to please others, or pursuing things that fail to quicken our hearts. Yet we keep putting off the important and meaningful things in our lives.
“True happiness is to enjoy the present, without anxious dependence upon the future, not to amuse ourselves with either hopes or fears but to rest satisfied with what we have, which is sufficient, for he that is so wants nothing. The greatest blessings of mankind are within us and within our reach. A wise man is content with his lot, whatever it may be, without wishing for what he has not.” — Seneca
O întrebare interesantă asupra căreia puteți medita:
Filosoful Martin Heidegger a spus cândva,
„Omul acționează ca și cum ar fi sculptorul și stăpânul limbajului, în timp ce de fapt limbajul rămâne stăpânul omului.“
Ce a avut el în vedere prin asta?
…
Crezi că acest email va fi util unui prieten?
Dă-i un “forward” sau trimite-le linkul la abonare: podcastmeditatii.com/aboneaza
....
Ca întotdeauna, întrebările, comentariile și criticile sunt binevenite, îmi puteți răspunde la acest email :)
Vorbim peste o săptămână,
- Andrei