45. Unchiul Vanea (Anton Cehov)

Salut,

Astăzi analizez o piesă de teatru scrisă de dramaturgul rus Anton Cehov în 1897: Unchiul Vanea. Recenzia de mai jos e destul de comprehensivă, am scris un scurt rezumat al ei înainte de a o analiza, puteți selecta ce să citiți.

Sau, dacă preferați să ascultați o discuție mai lejeră asupra piesei — înregistrată înainte de a scrie recenzia —, accesați întâlnirea din book club pe care am avut pe 3 februarie (1 oră lungime); acolo sunt primele impresii.


Arta care m-a inspirat:

The Beatles - Eleanor Rigby


Citatul care mi-a atras atenția:

”De douăzeci și cinci de ani bătuți pe muchie, omul acesta ține prelegeri și scrie despre artă, fără să înțeleagă o iotă! De douăzeci și cinci de ani rumegă părerile altora despre realism sau naturalism și alte bazaconii. De douăzeci și cinci de ani ține prelegeri și scrie despre ceea ce oamenii inteligenți știu de mult, iar pe proști nu-i interesează.”

— Ivan Voinițki (Unchiul Vanea, Anton Cehov)


Recenzia cărții:

Unchiul Vanea, Anton Cehov, 1897 – De ce oamenii devin nihiliști? Există diverse motive: uneori oamenii sunt nihiliști din deprindere, alteori de la natură. Asemenea oameni nu se simt necesar bulversați de soartă, ci mai degrabă sunt resemnați cu lipsa de sens în lume (percepută sau obiectivă). Acea resemnare nu e o clocotire ascunsă a emoțiilor suprimate, din contra, acea resemnare e rece și lipsită de emoții puternice. E o acceptare pasivă a realității.



Dar există un alt tip de nihiliști, cei care se devorează pe ei înșine, adesea rănindu-i și pe oamenii din jur. Asemenea tip de nihiliști sunt foștii visători care fie au zburat prea sus, prea alături de ideal, arzându-și aripile ca-n legenda lui Icar, fie au atrofiat și nu și-au cultivat talentele și, prin urmare, se simt răniți de soartă. Ivan Petrovici Voinițki, sau unchiul Vanea, din piesa cu același nume a lui Anton Cehov, stă undeva la mijlocul acestor descrieri. Un rezumat al desfășurării și analizele laitmotivelor principale urmează puțin mai încolo în recenzie. Pentru început voi enumera personajele, cu scopul de a evita confuziile.



Personajele din piesă:
*Aleksandr Vladimirovici Serebriakov - profesor universitar la pensie.
*Elena Andreevna - soția lui Serebriakov, 27 de ani.

*Sofia Alexandrovna (Sonia) - fiica lui Serebriakov din prima căsătorie.

*Maria Vasilievna Voinițcaia - văduvă de consilier, mama primei soții a profesorului.
*Ivan Petrovici Voinițki (unchiul Vanea) - fiul Mariei.
*Ilia Ilici Teleghin - proprietar sărac; figura comică din piesă, fiind și muzicianul din piesă pe alocuri.
*Marina Timofeevna - dădacă bătrână.


Punctul de pornire a piesei e următorul: când profesorul Serebriakov își vizitează proprietatea familiei sale, tensiunile se dezlănțuie între el și cumnatul său Voinițki (Vanea). Vanea, împreună cu Sonia și-au sacrificat viața administrând moșia și i-au trimis toți banii lui Serebriakov — un fost profesor universitar, care toată viața a muncit ca intelectual, dar a rămas neimportant în cercurile de elită. Pe lângă asta, profesorul moștenise moșia de la prima lui soție (mama Soniei). Ambii, Vanea și Serebriakov aveau ambiții intelectuale, dar numai ultimul le-a urmat și a încercat să devină cineva (Voinițki argumentează că a făcut-o pe spatele lui).



*Un scurt rezumat al piesei* (dacă nu vrei spoilere, sau vrei să citești doar analiza piesei, dă scroll la *Sfârșitul rezumatului*)

Actul I se deschide într-o după-amiază mohorâtă de toamnă, în grădina proprietății profesorului Serebriakov. Marina, o dădacă bătrână, stă lângă un samovar în timp ce Astrov, doctorul de la țară, își amintește de perioada în care a venit pentru prima dată în regiune, o perioadă în care Vera Petrovna — prima soție a lui Serebriakov și mama fiicei sale Sonia — era încă în viață. Serebriakov s-a întors de curând cu frumoasa și tânăra sa soție, Elena, pentru a locui la moșie; Astrov a venit să trateze cazul de podagra al profesorului.



Astrov ține un lung discurs despre cum viața a devenit "plictisitoare, stupidă, sordidă" și despre cum sentimentele sale sunt "moarte pentru lume"; nu are nevoie de nimic, nu vrea nimic și nu iubește pe nimeni. Voinițki (unchiul Vania), cumnatul lui Serebriakov din prima căsătorie și îngrijitorul moșiei, intră apoi, bodogănind. El se plânge că profesorul și soția sa au dezechilibrat moșia: toată lumea a căzut în letargie.


Actul II are loc noaptea, cu profesorul și Elena stând în sufragerie, dormind. Un paznic de noapte se aude bătând în grădină. Cei doi se trezesc, iar Serebriakov se plânge de bătrânețea sa. Și-a petrecut viața în erudiție doar pentru a ajunge în "exil". Voinițki sosește pentru a o ușura pe Elena: profesorul reacționează cu groază. Marina intră și îl duce cu tandrețe pe Serebriakov în pat, lăsându-i singuri pe Elena și Voinițki.

Spre marea consternare a Elenei, Voinițki își reia încercările de seducție. Când Elena se retrage, el deplânge din nou anii pe care i-a irosit; Elena este insensibilă la rugămințile sale. Ea pleacă, iar Voinițki rostește un solilocviu în care își imaginează ce ar fi putut fi dacă s-ar fi căsătorit atunci când s-au cunoscut. După ce Voinițki a ieșit, Sonia, care a intrat între timp în cameră, conversează cu Astrov, care este melancolic. Doctorul se plânge că nu poate iubi, dar este "fascinat" de frumusețe (și anume de cea a Elenei). Când Sonia îl întreabă ipotetic ce ar face dacă ar cunoaște o tânără care să-l iubească, el îi răspunde că nu ar putea să o iubească în schimb.

Actul III se deschide în salonul casei, cu Voinițki și Sonia așezați în timp ce Elena se plimbă. Profesorul a convocat o ședință. Sonia critică lenea "contagioasă" a Elenei, care îi face pe toți să abandoneze munca. Elena este furioasă: Voinițki se oferă să-i ia un buchet de trandafiri.

După ce Voinițki iese, Sonia își exprimă din nou angoasa față de doctor, iar Elena se hotărăște să afle dacă acesta o iubește. După ce Sonia aleargă să-l aducă, Elena, acum singură, își mărturisește propria fascinație pentru Astrov. Astrov intră apoi cu o cartogramă și începe să explice degenerarea progresivă a regiunii din gubernie unei Elene dezinteresate. El se întrerupe, iar ea îl interoghează cu privire la Sonia. Într-adevăr, se dovedește că Astrov nu o iubește pe Sonia. Cu toate acestea, el este convins de dorința pe care Elena o are pentru el. O îmbrățișează cu pasiune și insistă să aranjeze o întâlnire. Elena cedează pe moment; deodată, însă, intră Voinițki, iar ea se desprinde din brațele lui Astrov. Voinițki este foarte tulburat.

În cele din urmă, ceilalți membri ai familiei apar în salon. Serebriakov anunță că intenționează să vândă proprietatea. Voinițki este livid, protestând că și-a petrecut cei mai buni ani muncind pământul în beneficiul profesorului. În mod amenințător, Voinițki iese în fugă, iar Elena și Serebriakov se duc amândoi după el. Dintr-o dată, un foc de armă răsună în afara scenei. Serebriakov aleargă înăuntru; Voinițki apare și trage un al doilea foc de armă. După o pauză, devine clar că a ratat de două ori. Abătut, Voinițki aruncă revolverul la pământ și se scufundă într-un scaun.

Actul IV se petrece în dormitorul/biroul lui Voinițki. Teleghin și Marina stau înfășurând ciorapi de lână. Prin conversația lor, aflăm că Elena și profesorul pleacă în acea seară. Apoi intră Voinițki și Astrov, cel din urmă cerându-i lui Vanea să returneze o sticlă de morfină furată. Voinițki declară că a devenit nebun. Pentru Astrov, Voinițki nu este nebun, ci "excentric" — aceasta este "condiția normală" a omului. Temându-se de anii goi care vor urma, Voinițki îl roagă pe Astrov să-l ajute să înceapă o nouă viață. Supărat, Astrov îi spune că nu poate face nimic: provinciile i-au otrăvit pe amândoi. Apoi intră Sonia și, după ce îl imploră, Voinițki îi predă sticla.

Elena apare și îl informează pe Voinițki că soțul ei a trimis-o după el. Implorându-și unchiul să se împace cu profesorul, Sonia iese din scenă împreună cu Voinițki. Elena și Astrov își iau rămas bun în mod discret. Doctorul face încă o încercare de a o convinge să rămână: Elena refuză. Astrov remarcă faptul că este sigur că, dacă ea ar fi rămas, ar fi urmat o mare "devastare".

Apar și ceilalți membri ai familiei. Se pare că Serebriakov și Voinițki s-au împăcat. "Toată lumea va fi la fel ca înainte", îi murmură acesta din urmă profesorului cu un aer sumbru. Elena și Voinițki își iau un scurt rămas bun, el spunându-i că n-o va mai vedea niciodată. Teribil de deprimați, Voinițki și Sonia se întorc la munca lor mult amânată. La scurt timp după aceea, Astrov pleacă și el.

Voinițki se întoarce apoi la Sonia, plângându-și mizeria. Sonia îi spune că trebuie să-și îndure încercările și să aștepte moartea. Punându-și capul în poala lui, ea evocă o viziune a cerului, iar unchiul Vanea plânge. Piesa se încheie cu refrenul ei repetat: “ne vom odihni, ne vom odihni!”, care dispare încet sub o muzică melancolică.

*Sfârșitul rezumatului*

Prin pură coincidență, după câteva zile după ce am citit piesa văzusem un panou publicitar la “Uncle Vanya” în metro la un teatru din Toronto (orașul în care locuiesc acum) și, respectiv, am decis să iau bilete. Mai jos voi nota niște observări de-ale mele despre piesa jucată versus piesa scrisă.

Actorii la sigur au ridicat piesa în ochii mei la un 4 din 5, deși originalul lui Cehov e 3 din 5 pentru mine. E încă un exemplu că unele piese chiar merită să le vezi jucate, mai mult ca altele, întrucât emoțiile puternice insinuate în text se pot aprecia cu adevărat doar prin performanța unor actori vii și talentați. Mi s-au evidențiat în special 3 actori: Ali Kazmi (l-a jucat pe doctorul Astrov), Bahia Watson (Sonia) și, în special, Tom Rooney (Vanea). Fascinantă chestie, dar unchiul Vanea interpretat de Rooney mi s-a părut un personaj mai ușor de simpatizat decât Vanea din text. Pe de altă parte, profesorul Serebriakov (jucat de Eric Peterson) a fost mult mai respingător în piesa jucată decât în text. În originalul lui Cehov profesorul e mai la un nivel cu Vanea, deoarece în text Vanea e un personaj mai jalnic, pe care e mai dificil să-l simpatizezi. Aceste detalii denotă faptul că contează mult și autoarea adaptării (Liisa Repo-Martell) și ce ea a ales să accentueze în piesă. Totuși, Repo-Martell a respectat sursa originală a lui Cehov și văzând piesa am recunoscut multe dialoguri interpretate mot à mot. Diferențele erau mai mult în tonul unor dialoguri, care erau mai sarcastice, care mai melodramatice comparativ cu tonul textului (pe cât de dificil e să-l percepi).

Unul din laitmotivele principale, plictiseala, era omniprezent în textul original dar și în piesa jucată. Personajele comiteau acte bizare adesea dintr-un simplu plictis, sau din disprețul față de rutina pe care parțial și-au creat-o singuri. Automatismul a erodat sufletul oamenilor, idealurile tinereții treptat dispărând, iar oamenii transfigurându-se în antitezele a ceea ce erau cândva. Rutina pasivă a vieții cotidiene a trivializat relațiile personajelor din piesă. Boala productivității, se pare, era o problemă și atunci. Firea umană nu acceptă plictisul și inacțiunea. Mai bine creăm drame pe loc gol, strigând unii la alții, ca să simțim ceva — chiar dacă acel ceva include emoții destructive —, decât să nu simțim nimic. Cum cânta Trent Reznor (Nine Inch Nails) în Hurt, “I hurt myself today, to see if I still feel. I focus on the pain, the only thing that’s real.” În cazul lui Vanea, el era mai aproape de a omorî un om, mai degrabă decât să simtă rușinea din cauza propriilor nereușite.

Cel mai dezvoltat din personaje era, evident, unchiul Vanea. Despre restul personajelor eram pe alocuri confuz în privința motivațiilor lor. Sunt scene amuzante, cu exagerările corespunzătoare unei piese de teatru, dar per general tonul era melodramatic.

Există în piesă un fenomen omniprezent, ceea ce eu numesc “subiectivitatea nereușitei” — modul în care așteptările diferite față de sine determinau starea mintală a personajelor; fiecare avea versiunea proprie a succesului. Unchiul Vanea, spre exemplu, avea ambiții de a deveni “un Dostoievski sau Schopenhauer”, de aici și deznădejdea profundă în care a căzut. Idealul setat de el însuși îl judeca prea dur (aici fac reclamă la un video-eseu de-al meu la tema asta). Alt om, dacă s-ar afla în locul profesorului Serebriakov, posibil că n-ar fi atât de necăjit de viață, căci Serebriakov, până la urmă, și-a urmat vocația, având posibilitatea s-o facă, spre deosebire de omul mediu din timpurile lui. Dragostea Soniei pentru Astrov, din simpla diferență de vârstă și timp nepotrivit, era menită să nu fie reciprocă. Dragostea lui Astrov și a lui Voinițki pentru Elena este o fantezie, un moft ireal. Elena, fiind plictisită în letargia sa, și-a ales destinul măritându-se cu un intelectual (Serebriakov) în vârstă înaintată, care nu mai avea energia și optimismul ca să-i ofere o viață plină de evenimente excitante. Deci, există un anumit ridicol în așteptările de la viață la majoritatea personajelor din piesă.

Mi s-a evidențiat, de asemenea, discursul doctorului Astrov despre defrișarea pădurilor și înrăutățirea mediului. Această scenă îmi pare momentul în care se sparge peretele dintre cititor și autor. Aici îl văd pe însuși Cehov atrăgându-ne atenția la un aspect important în filosofia vieții lui, deoarece, în raport cu restul piesei, tema înrăutățirii mediului pare ceva cu totul deconectat de plot; deși un contra-argument ar fi că autorul satiriza grijile și dramele nesemnificative ale oamenilor, în contrast cu ceva palpabil ce se întâmpla în jurul lor (defrișarea pădurilor), dar de care nu le păsa din cauza egoismului. Problema mediului e pusă în contrast cu casele pustii din gubernii în care oamenii sunt deprimați. Cehov ne întreabă: pentru ce am sacrificat natura? Pentru ambițiile egoiste ale oamenilor?

O tangență care a apărut organic în discuția din book club a fost comparația lui Ivan Voinițki (unchiul Vanea) cu Rodion Raskolnikov din Crimă și Pedeapsă. Deși n-au nicio legătură, contrastul între ei doar denotă mai bine natura fiecăruia.

Vanea e mult mai emoțional și melodramatic, nu atât de raționalist ca Raskolnikov, care și-a creat filosofia “rațională“ pe baza argumentului că oamenilor mari li se permite moral să comită anumite crime  — spre exemplu, dacă lui Isaac Newton i-ar fi fost necesar să omoare oameni pentru a-și face descoperirile științifice, atunci ar fi fost justificat din punct de vedere moral. Vanea, prin contrast, e un romantic, un idealist care s-a dezamăgit în idealurile lui. El are o perspectivă subiectivistă asupra stării lui, și deloc nu afișează o filosofie elaborată a vieții, cum o făcea Raskolnikov. Deci, atentatul la omor pe care l-a avut Vanea cu atât e mai comic și ridicol, decât tragic în cazul lui Raskolnikov, care a ajuns la omor dintr-o justificare “rațională”. Ivan Voinițki era pur și simplu prizonierul propriului delir emoțional și, prin asta, poate, era mai nevinovat.

În concluzie, această piesă, mai mult ca altele, m-a făcut să mă gândesc la scenariul ipotetic în care voi ajunge la fel ca protagonistul ei — nihilist și cinic până la măduva oaselor, fiind incapabil să percep frumusețea în viață. Nu e o piesă vădit moralistă, dar totuși ne prezintă un scenariu destul de probabil (mulți din noi la sigur am cunoscut asemenea oameni ca Vanea), e o avertizare implicită a efectelor profunde ale dezamăgirii unui idealist și cum în fiecare din noi trăiește un rău inerent pe care încercăm să-l suprimăm.

“Soarta mă biciuiește fără răgaz. Sufăr uneori peste puteri și nu văd nicăieri nici o lumină înaintea mea. Pentru mine nu mai aștept nimic. Pe oameni nu-i iubesc… De mult nu mai iubesc pe nimeni.“ — Unchiul Vanea

Notă: 4 / 5

O întrebare asupra căreia poți medita:

Era justificat unchiul Vanea în ura lui față de profesorul Serebriakov?

….
Crezi că acest email va fi util unui prieten?
Dă-i un “forward” sau trimite-i linkul la abonare: https://podcastmeditatii.com/aboneaza
....
Dacă vrei să mă susții financiar: https://www.patreon.com/meditatii
....

Ca întotdeauna, întrebările, comentariile și criticile sunt binevenite; îmi poți răspunde la acest email :)


Să ai o zi bună,

- Andrei