Noroc!
Astăzi sunt mai succint—e perioada de sărbători și m-am îndopat cu mâncare și băutură și nu prea am citit/scris. Săptămâna asta plec într-o călătorie în SUA și nu mă aștept la mare randament creativ, dar voi încerca să dedic vreo oră-două pe zi pentru citit.
Și totuși, iată temele de astăzi:
* Despre Vise, Aristotel – o evaluare e eseului
* Voința de Putere, Friedrich Nietzsche – analizez o parte din carte în care Nietzsche critică moralismul Grecilor Antici
....
Un citat care mi-a atras atenția:
"Instinctul este altceva decât un impuls orb și nedeterminat, deoarece se dovedește a fi acordat și adaptat la o situație externă certă. Această din urmă împrejurare îi oferă forma sa specifică și ireductibilă. La fel cum instinctul este original și ereditar, tot așa, forma sa este seculară, adică arhetipală. Este chiar mai veche și mai conservatoare decât forma corpului.”
— Carl Jung
Eseul pe care l-am citit:
Despre Vise (“On Dreams”, Aristotel; circa 350 BC; versiunea web) – Aristotel spune că vedem vise pentru că simțim lucrurile noaptea—zgomote, temperatură etc. El are o perspectivă exclusiv senzorială.
Mi se pare tare îngust gândit, dar parțial plauzibil. De exemplu, uneori am dormit incomod, și când m-am trezit mă durea spatele și în același timp mi-am amintit de ce visam, respectiv pot deduce că poziția mea inconfortabilă m-a făcut să visez. Îmi pare doar una din cauzele posibile ale viselor, ci nu un răspuns atotcuprinzător.
“Despre Vise” e un eseu care mai mult arată limitele gândirii lui Aristotel și cât de verzi erau gândurile științifice și filosofice ce țineau de vise și subconștientul omului.
Întrucât perspectiva lui Aristotel e exclusiv senzorială, această viziune duce la convingerea că visele sunt doar date senzoriale întârziate pe care le obținem de-a lungul zilei, dar care sunt apoi afișate numai după ce corpul nostru se stabilește. El compară visele cu imaginea ulterioară pe care o avem atunci când ne uităm la Soare sau la halucinațiile pe care le poate obține cineva atunci când este bolnav.Toată această lucrare s-a dovedit a fi complet greșită, dar poate este doar un vis al lui Aristotel că ar putea descrie modul în care oamenii visau și modul în care aceste vise se raportează la realitate.
Acest eseu demonstrează că și un gânditor extrem de influent ca Aristotel avea gânduri proaste și neinspirate—și asta e normal și e de așteptat (a scris în secolul 4 BC). Acest fapt coboară un gânditor la Pământ, între noi, și minimizează șansele să-l idolatrizăm. Trebuie, în primul rând, să judecăm ideile autorului, și în cazul dat, ideea lui Aristotel că visele sunt doar o consecință a datelor senzoriale e greșită, după cum s-a demonstrat în studiile științifice milenii mai târziu.
Notă: 2 / 5 (recomand doar celor care dispun de curiozitatea și răbdarea să citească o analiză pur senzorială a viselor care e în esență greșită; e o experiență utilă ca să înțelegem cât de mult am progresat în studierea viselor și cât de mult de fapt încă nu cunoaștem despre ele)
Cartea pe care o citesc acum:
Voința de Putere (“Will to Power”, Friedrich Nietzsche, 1901; versiunea paperback) – Despre termenul de “voință de putere” am discutat în podcast în episodul 8; pe scurt, Nietzsche credea că “voința de putere” este o forță irațională, întâlnită la toți indivizii, care poate fi direcționată spre scopuri diferite.
Acum citesc și analizez o parte din capitol denumit “Critica Filosofiei”, în care Nietzsche argumentează că filosofii Greci și-au pierdut “nobilimea” sa odată cu Socrate—o părere controversată și provocătoare, dar care îmi pare interesantă; considerând faptul că în următorul an voi studia amănunțit întreaga filosofie a Greciei Antice (odată cu episodul 13 în podcast). Încă nu mi-am făcut concluzii, deoarece nu dispun de cunoștințe destule, dar o să vă las cu niște citate de la Nietzsche, care îmi par extrem de curioase.
"Filosofia ca decadență; Socrate. Această transformare a gustului în favoarea dialecticii este un mare semn de întrebare. Ce s-a întâmplat cu adevărat? Socrate, omul comun care a făcut-o, a triumfat cu dialectica asupra unui gust mai nobil, gustul nobilimii—a fost mulțimea care a triumfat cu ea. Înainte de Socrate, stilurile de retorică dialectică erau evitate într-o societate bună, ele se considerau compromițătoare; tinerii au fost avertizați împotriva lor. De ce expunerea de motive? De ce, de fapt, recurgeți la demonstrații? Împotriva altora, nobilimea putea exercita autoritatea. Ei au poruncit: asta era suficient. Între ei, păreri interioare, exista tradiție, care este și o formă de autoritate, și nu în ultimul rând, ei “se înțelegeau” între ei. Nu au avut loc pentru dialectică. În plus, o astfel de afișare publică a argumentelor cuiva a fost considerată cu suspiciune. Nimic onorabil nu are motivele sale atât de ușor disponibile. Există ceva neobișnuit în ceea ce privește enumerarea lor. Ceea ce poate fi demonstrat este de mică valoare [..] Dialectica nu poate fi decât o formă de autoapărare. Unul trebuie să fie atacat; trebuie să-și impună drepturile cuiva: altfel, nu se folosește de ele." (p. 256; aforismul 431)
“Problema lui Socrate. Inteligența, claritatea, rigurozitatea și logica ca arme împotriva impulsurilor sălbatice. Acestea din urmă trebuie să fie periculoase și să amenințe distrugerea. În caz contrar, nu are sens să cultivi istețimea până în punctul tiraniei. Scopul este de a face un tiran din istețime; dar pentru ca acest lucru să fie necesar, aceste impulsuri trebuie să fi devenit deja tirani. Aceasta este problema, iar la acea vreme era una extrem de apăsătoare. Rațiunea a ajuns să fie egalată cu virtutea și fericirea.
Soluție: Filozofii greci stau pe aceeași temelie ca și Socrate, aceleași experiențe interioare—la cinci pași de excesul de la anarhie, de la desfrânare, toți oamenii decadenței. Ei îl percep a fi un fizician. Soluție: sălbăticia și anarhia instinctelor lui Socrate este un simptom al decadenței. De asemenea, superfetarea logicii și a raționamentului clar. Ambele sunt anomalii, ambele merg mână în mână. Logica exprimă o voință de putere, de autocontrol, de „fericire”.
Critică: decadența se tradează în această preocupare cu „fericirea” (adică cu „mântuirea sufletului”; adică prin a simți că circumstanțele cuiva sunt periculoase). Interesul său fanatic pentru „fericire” arată starea patologică a substratului fiziologic; este un interes vital. Alternativa cu care s-au confruntat toți era: să fie rezonabil sau să piară. Moralismul filosofilor greci arată că au simțit că sunt în pericol ...” (p. 258; aforismul 433)
Reamintesc că lui Nietzsche îi displăceau cam toți filosofii Greci din timpul lui Socrate; inclusiv Platon și Aristotel. Nietzsche admira filosofii pre-socratici ca Heraclit, Democrit și alții. Îs sigur că mă voi reîntoarece cu alte gânduri din cartea asta pe viitor.
O întrebare interesantă asupra căreia puteți medita:
Dacă fiecare din noi și-ar spune părerea adevărată, crezi că lumea asta ar fi un loc mai bun? Ori prin alte cuvinte: Ar fi lumea mai bună dacă nimeni n-ar minciuni [niciodată]?
....
Crezi că acest email va fi util unui prieten?
Dă-i un “forward” sau trimite-le linkul la abonare: podcastmeditatii.com/aboneaza
....
Ca întotdeauna, întrebările, comentariile și criticile sunt binevenite; îmi puteți răspunde la acest email :)
Vorbim peste o săptămână,
- Andrei