Noroc!
Am un update referitor la episodul 12: am început a scrie articolul despre cartea “Deep Work” de Cal Newport, care am evaluat-o mai pe scurt câteva săptămâni în urmă, și îmi dau seama că va fi un articol foarte lung (cred că cel mai lung pe care l-am scris vreodată); și deci am decis să-l fac un episod întreg pentru podcast. Va fi despre concentrare și productivitate în lumea digitală (nu-i filosofie, mai degrabă psihologie și un pic de neuroștiință; adică, tot despre condiția umană)
Deci va fi și episod și articol (audio și text în format lung)—așa un experiment. Săptămâna asta plănuiesc să-l finisez.
Dar să trecem la temele de astăzi:
* The Undiscovered Self, Carl Jung – o evaluare a cărții
* Jurnal Filozofic, Constantin Noica – citez o parte din carte unde românul vorbește despre Immanuel Kant (despre care am vorbit în episodul 6) și dragostea față de filosofie.
....
Un citat care mi-a atras atenția:
" Tocmai cunoașterea limitelor sale face ca filosofia să existe” — Immanuel Kant
O carte pe care am finisat să o citesc:
Sinele Nedescoperit (“The Undiscovered Self”, Carl G. Jung, 1957; versiunea paperback) – O introducere bunișoară în gândurile unuia dintre cei mai profunzi gânditori ai secolului XX. În această carte scirsă mai târziu în cariera sa, Jung face un apel către individ într-o societate care se bazează tot mai mult pe „gândirea de masă”. Este o carte care are mai mult sens în contextul moralei de după cel de-al Doilea Război Mondial, deoarece sunt evidente criticile sale pentru gândirea marxistă și comunistă, precum și avertismentul împotriva unei „conștiințe despărțite”—un termen pe care l-a inventat pentru ruptura dintre credință și cunoștințe și pe care le consideră „o tulburare mentală din zilele noastre”.
El susține că ignorarea „umbrei noastre”—care este un aspect inconștient al personalității pe care eul conștient nu îl identifică în sine; latura necunoscută, ne face naivi și iresponsabili. (în sensul că ignorarea capacității de rău din noi înșine ne face orbi față de idealisme și idei utopice; și astfel ne face mai vulnerabili împotriva „statelor de masă” și a dictatorilor)
„A fi ideal este imposibil și rămâne, așadar, un postulat neîmplinit. Întrucât, de regulă, avem nasuri dornice în acest sens, majoritatea idealismelor care sunt predicate și desfășurate înaintea noastră sună destul de scobite și devin acceptabile doar atunci când opusul lor este admis în mod deschis. Fără această contragreutate, idealul depășește capacitatea noastră umană, devine incredibil din cauza umorismului său și degenerează în bluf, deși unul bine intenționat. Bluful este un mod nelegitim de supraviețuire și suprimare a oamenilor și nu duce la nimic bun.”(P. 101)
Jung blamează regimurile „Statului de masă” pentru că sunt incapabile să se autocritice, o activitate care, ironic, ne este solicitată nouă, indivizilor. Jung spune că țările marxiste vizează „izolarea individului”—afirmație care pare să se refere la regimurile comuniste specifice pe vremea lui; iar odată ce personal am observat o reînviere a ideologiilor marxiste în rândul studenților universitari din Occident (și în cazul meu, în Canada), este alarmant și, în opinia mea, e încă relevant:
„Destul de ciudat,„ autocritica ”este o idee în vogă în țările marxiste, dar este subordonat considerațiilor ideologice și trebuie să servească statul și nu adevărul și dreptatea în relațiile dintre oameni. Statul de masă nu are intenția de a promova înțelegerea reciprocă și relația omului cu omul; se străduiește mai degrabă pentru atomizare, pentru izolarea psihică a individului. Cu cât sunt mai mulți indivizi, cu atât devine mai consolidat statul și vice-versa. ”(P. 100)
La începutul cărții, Jung susține că definiția noastră de “cunoașterea de sine” este neinspirată și având în vedere că ignorăm importanța inconștientului, destul de naivă:
„Majoritatea oamenilor confundă ‘autocunoașterea’ cu cunoașterea personalităților ego conștiente. Oricine are conștiință de ego, ia de la sine, de fapt, că se cunoaște pe sine. Dar ego-ul nu cunoaște decât propriile conținuturi, nu și inconștientul și conținutul său. Oamenii își măsoară autocunoașterea prin ceea ce persoana obișnuită din mediul său social știe despre sine, dar nu prin faptele psihice reale care sunt în mare parte ascunse de ele. În acest sens, psihicul se comportă ca și corpul cu structura sa fiziologică și anatomică, despre care persoana obișnuită cunoaște prea puțin. Deși trăiește în psihic, cea mai mare parte este complet necunoscută pentru om, și este nevoie de cunoștințe științifice speciale pentru a conștientiza ceea ce nu se cunoaște și care există.”(P. 6)
De asemenea, Jung ne atrage atenția asupra faptului că statisticile nu ne ajută întotdeauna să avem mai multă cunoaștere de sine:
„Întrucât cunoașterea de sine este o problemă de a cunoaște faptele individuale, teoriile ajută foarte puțin în acest sens. Cu cât o teorie pretinde mai mult la valabilitatea universală, cu atât este mai puțin capabilă să facă dreptate faptelor individuale. Orice teorie bazată pe experiență este neapărat statistică; adică formulează o medie ideală care abolește toate excepțiile de la fiecare capăt al scalei și le înlocuiește cu o medie abstractă. Această medie este destul de valabilă, deși nu trebuie să apară neapărat în realitate.”(P. 7)
„Nu există și nu poate exista o cunoaștere de sine bazată pe presupuneri teoretice, căci obiectul autocunoașterii este un individ—o excepție relativă și un fenomen neregulat.” (P. 8)
Cu toate acestea, el totuși admite că avem nevoie de statistici:
„În același timp, omul, ca membru al unei specii, poate și trebuie descris ca o unitate statistică; altfel nu se putea spune nimic general despre el. (p. 8)
O idee centrală în gândirea lui Jung este distincția dintre înțelegere și cunoaștere:
„Dacă vreau să înțeleg o ființă umană individuală, trebuie să las deoparte toate cunoștințele științifice despre omul obișnuit și să elimin toate teoriile pentru a adopta o atitudine complet nouă și neprejudecată. Nu pot aborda decât sarcina de a înțelege cu o minte liberă și deschisă, în timp ce cunoașterea omului sau înțelegerea caracterului uman presupune tot felul de cunoștințe despre omenire în general. ”(P. 9)
Nu sunt de acord cu asta, de ce înțelegerea unui om exclude cunoașterea unui om? De ce se exclud reciproc? Susțin că nu poți înțelege un om cu „mintea deschisă” fără să ai cunoștințe despre el—date științifice despre el în prealabil.
„Trebuie să las deoparte toate cunoștințele științifice despre omul obișnuit .. pentru a adopta o atitudine complet nouă și fără prejudecată.”
Serios, Jung? Toate cunoștințele științifice? Acest citat pare ciudat de absolutist, mai ales pentru un gânditor ca Jung. De asemenea, cum poți fi „fără prejudecată”? Dacă nu ai fi ignorat importanța „cunoașterii” omului, ai recunoaște că suntem cu toții într-o oarecare măsură prejudiciați—este imposibil să avem zero prejudecăți, nu suntem construiți așa.
Jung continuă,
„Judecat științific, individul nu este altceva decât o unitate care se repetă ad infinitum și ar putea fi la fel de bine desemnat cu o literă a alfabetului. Pentru înțelegere, pe de altă parte, este doar ființa umană unică care, atunci când este dezbrăcată de toate acele conformități și regularități atât de dragi omului de știință, este obiectul suprem și unic de investigare. Medicul ar trebui, mai ales, să fie conștient de această contradicție. Pe de altă parte, este dotat cu adevărurile statistice ale pregătirii sale științifice, iar pe de altă parte, se confruntă cu sarcina de a trata un bolnav care, mai ales în cazul suferinței psihice, necesită înțelegere individuală."
OK Jung, înțeleg, pacientul necesită o înțelegere individuală, nimeni nu neagă asta. Cu toate acestea, cum îl împiedică pe un medic pregătirea științifică să „înțeleagă individual” un pacient? Din nou, de ce se exclud reciproc? De ce ignori faptul că înțelegerea ta individuală este puternic influențată de cunoștințele tale științifice despre pacient și că de fapt este mai mult un lucru bun decât rău? Nu poți vindeca pe cineva doar cu empatie și înțelegere. Acest tip de gândire este, sincer, dogmatic.
Din păcate, astfel de părți mă fac să înțeleg de ce o mulțime de „new age” și „oameni cu minte deschisă” l-au luat pe Jung aproape de inimă și chiar l-au idolatrizat în anii ‘60 și în deceniile următoare. Chiar dacă este unul dintre gânditorii mei preferați, nu pot nega faptul că atrage niște oameni „cu chestii vodoo și gândire magică” care neagă toată știința și se autoînșeală. Păcat, pentru că de obicei, Jung este mai nuanțat în părerile sale. În mod ironic, uneori această carte pare o propagandă pentru individ, mai degrabă decât o evaluare echilibrată a „răului nostru cultural”.
Lăsând deoparte viziunea sa ciudată asupra științei, Jung totuși aduce câteva argumente bune despre modul în care ideea abstractă a „Statului” influențează indivizii și modul lor de a trăi, făcându-i mai pasivi:
„... ideea abstractă a statului ca principiu al realității politice. Responsabilitatea morală a individului este apoi inevitabil înlocuită de politica statului. În locul diferențierii morale și mentale a individului, avem bunăstare publică și creșterea nivelului de trai. Scopul și semnificația vieții individuale (care este singura viață reală) nu mai constă în dezvoltarea individuală, ci în politica statului, care își are încrederea individului din afară și constă în executarea unei idei abstracte care în cele din urmă tinde să atragă toată viața la sine. Individul este din ce în ce mai lipsit de decizia morală cu privire la modul în care ar trebui să-și trăiască propria viață și, în schimb, este condus, hrănit, îmbrăcat și educat ca unitate socială ... ”(p. 12)
Aceasta părere pare mai plauzibilă, deși, din nou, „viața individuală este singura viață reală” pare un pic îndepărtat și unilateral. Mulți oameni nu ar fi de acord, iar eu sunt undeva la mijloc. Sunt de acord că viața individuală este cea mai autentică viață, dar nu este singura viață reală.
Jung aduce un argument bun despre modul în care masele produc un „lider” în momentele de incertitudine:
„... pentru a compensa forma sa haotică, o masă de oameni întotdeauna produce un ‘Lider’, care devine aproape infailibil victima propriei sale conștiințe de ego umflat, așa cum arată numeroase exemple din istorie” (p. 13)
Cea mai bună și cea mai nuanțată parte a acestei cărți, în opinia mea, este aceea în care Jung descrie modul în care „statele socialiste și dictatorii” au înlocuit religia, dar nu au eradicat-o; iar acest lucru poate avea repercusiuni severe, dar nu și pentru motivele pe care le-ați crede. Jung susține că scopul inițial al credinței s-a bazat pe „experiența interioară” (care este mitologică, nu literală) și nu pe „credința nereflectată”, iar statul joacă un rol crucial în încercarea de a umple acest gol; și este foarte eficient, deoarece ocolește rațiunea, în timp ce se preface că este rezonabil (Bisericile moderne greșesc și ele atunci când își raționalizează miturile, spune Jung):
„Statul dictator are un mare avantaj față de rațiunea burgheză: împreună cu individul își înghite forțele religioase. Statul a luat locul lui Dumnezeu; de aceea, privite din acest unghi, dictaturile socialiste sunt religii, iar sclavia statului este o formă de cult. Dar funcția religioasă nu poate fi dislocată și falsificată în acest fel fără a da naștere la îndoieli secrete, care sunt imediat reprimate, astfel încât să se evite conflictul cu tendințele predominante în sensul maselor. Rezultatul, ca întotdeauna în astfel de cazuri, este o supracompensare sub formă de fanatism, care la rândul său este folosit ca armă pentru a stinge cea mai mică licărire de opoziție.”(P. 24)
„Bisericile sunt pentru convingeri tradiționale și colective care, în cazul multora dintre adepții lor, nu se mai bazează pe propria lor experiență interioară, ci pe o credință de nereflectare, care este notoriu apt să dispară imediat ce unul începe să se gândească la asta. Conținutul credinței vine apoi în coliziune cu cunoașterea și se dovedește adesea că iraționalitatea primului nu este potrivită pentru ratiocinațiile celui din urmă [..] Adică, punctul de vedere al crezurilor este arhaic; ele sunt pline de simbolisme mitologice impresionante care, dacă sunt luate literal, intră într-un conflict insuficient cu cunoștințele. Dar dacă, de exemplu, afirmația potrivit căreia Hristos a înviat din morți trebuie să fie înțeleasă nu literal, ci simbolic, atunci este capabilă de diverse interpretări care nu se ciocnesc cu cunoștințe și nu împiedică sensul afirmației. Obiecția că înțelegerea ei în mod simbolic pune capăt speranței creștine de nemurire este invalidă, deoarece cu mult înainte de venirea creștinismului, omenirea credea într-o viață după moarte și, prin urmare, nu avea nevoie de evenimentul de Paște ca garanție a nemuririi. Pericolul pe care mitologia l-a înțeles prea literal, și așa cum este învățat de Biserică, va fi dintr-o dată repudiat, este astăzi mai mare ca niciodată. Nu este timpul ca mitologia creștină, în loc să fie ștersă, să fie înțeleasă simbolic o singură dată? ”(P. 38)
Părerile din această carte, deși uneori revelatoare și perspicace, sunt prea simpliste după placul meu. Prea mult „privește în interiorul tău, „suntem prea raționali” etc. Poate că aceste păreri au avut mai mult sens în anii ‘60 cu întreaga mișcare de „contracultură”, dar astăzi, ele par prea unilaterale; și totuși, există valoare în carte dacă alegi bine. Îmi amintește cum unii biologi evolutivi văd totul prin lentila lor, ignorând restul; sau cum unii istorici văd totul în termeni „Marxiști” sau „Hegelieni” și așa mai departe. Ar fi evident să spun că această carte este puternic părtinitoare pe partea psihiatrică, dar așa este. Este OK, dar un pic dezamăgitor.
„..Omul este o enigmă pentru sine [..] El este un fenomen unic pe această planetă pe care nu îl poate compara cu nimic altceva.” (P. 45)
Notă: 3.5 / 5
Cartea pe care o citesc acum:
Jurnal Filozofic, Constantin Noica, 1944; versiunea paperback) – Noica a fost un filosof, poet, eseist, publicist și scriitor român. În perioada 1932-1934 frecventează societatea culturală "Criterion". Sub influența lui Nae Ionescu, toți prietenii lui Noica de la "Criterion"—Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Mircea Eliade—vor deveni, mai devreme sau mai tîrziu, legionari, dar Noica, fidel ideii că lupta culturală și nu cea politică este calea pentru reînvierea culturală a României, refuză să intre în mișcarea legionară. În 1958 Noica este arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestați toți participanții la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de „grupul Noica”. Totuși el a fost eliberat după 6 ani, în 1964.
“Jurnal Filozofic” e un memoir cu gânduri și aforisme în care Noica reflectă despre ocupația lui ca filosof și scriitor, și pilda “fiului risipitor”. Aș vrea să citez o parte din acest memoir, în care el își explică dragostea sa față de filosofie care e „liberă de obligații”:
”Omul tânăr vine la Școală și spune: ’Nu pot citi până la capăt Critica rațiunii pure [cartea lui Kant]. Am început-o de mai multe ori, cu comentarii, interpretări și exegeze—dar nu pot s-o citesc.’
De ce s-o facă? N-are decât să arunce pe Kant. Ce să citească? Ce-i place.
Nu citi ce nu-ți place. Filozofia e liberă de obligații. Frumusețea ei e că se poate începe de oriunde. Nu e o știință și n-are nici măcar o definiție. Îți place Descartes? Începe cu Descartes. Te pasionează problema devenirii? Începe cu ea. Dar să știi că începi. Ce e filozofia, asta ai s-o înveți pe drum. Căci pleci acum, pleci spre o lume pe care o poți găsi de oriunde ai pleca. Nu există cale regalp pentru matematici, spune Euclid unui rege; dar tocmai că există, și pentru matematici și pentru știință: e calea regală a rațiunii, calea logicității. Nu se poate învăța matematica decât într-un fel, iar asta înseamnă cale regală. Dar filozofia n-are așa ceva. Ea se poate învăța de oriunde, căci n-are calea regală a rațiunii, ci căile neștiute ale inimii.
De aceea nu veni aci fără dragoste. Cartea nu e un pensum. Iar fără dragoste nu face nimeni cultură, și în orice caz filozofie. Evident, sunt atâția erudiți vrednici, frați ai fiului risipitor, care fac cultură fără dragoste. Dar vehiculează noțiuni, mai degrabă decât fac cultură.
De aceea nu citi pe Kant. Știu totuși că până la urmă trebuie citit Kant. Și chiar: că trebuie citit de mai multe ori. Dar astăzi nu-l citi. Fă ce-ți place. Iar dacă-ți place filozofia, vei găsi cândva pe Kant. Nu-l vei găsi? Nu ți-a plăcut filozofia.
E simplu: Nu citi pe Kant, dar iubește filozofia. Iar dacă iubești filozofia, vei citi pe Kant.”
O întrebare interesantă asupra căreia puteți medita:
Filosoful Wittgenstein spuse, “sensul unui cuvânt este utilizarea lui în limbaj”.
O fi cazul că limbajul definește o parte din realitatea noastră, sau realitatea definește mai mult limbajul?
....
Crezi că acest email va fi util unui prieten?
Dă-i un “forward” sau trimite-le linkul la abonare: podcastmeditatii.com/aboneaza
....
Ca întotdeauna, întrebările, comentariile și criticile sunt binevenite; îmi puteți răspunde la acest email :)
Vorbim peste o săptămână,
- Andrei