📺 Accesează videoul de pe YouTube

din seria Filosofie esențială

Cinicii au respins toate convențiile sociale. Au format prima din cele patru școli majore de filosofie greacă care au apărut după căderea Atenei. Nu era o școală organizată, ci un grup liber, destul de divers, fără o filosofie sistematică complet elaborată, precum cele ale lui Platon sau Aristotel. Numele lor provine de la Diogene Cinicul, sau Diogene din Sinop (400 - 325 î.Hr.). “Cinic” înseamnă “asemănător câinelui” — kynikos în greaca veche —, iar Diogene și-a dobândit porecla fie pentru că a respins toate convențiile sociale și a trăit în mod deliberat în condiții primitive (într-un butoi, conform unor povești), fie din cauza spiritului său mușcător, satiric. Diogene însuși a explicat porecla:

Cuvântul “cinic” este încă folosit astăzi, dar a ajuns să însemne cineva care are întotdeauna cea mai proastă opinie posibilă despre motivațiile altora. Actualul fondator al grupului a fost probabil Antistene — reprezentantul mai puțin pitoresc (455 - 360 î.Hr.), un elev al lui Gorgias care a devenit ulterior discipol al lui Socrate. Cinicii au promovat, ca o cale spre fericire și virtute, o viață foarte simplă, independentă, neîngreunată de posesii și legături sociale. Ei (sau cel puțin Antistene) s-au opus puternic Teoriei formelor lui Platon. Se spune că Antistene i-a reproșat lui Platon:

Înțelepciunea pentru cinici a fost capacitatea de a înțelege că valorile pe care majoritatea oamenilor le dețineau nu au sens, spre deosebire de noțiunea socratică de a analiza acele valori pentru a căuta valoarea universală dincolo și deasupra lor. Deci, în timp ce Socrate încerca prin dialectică să afle valorile adevărate ale oamenilor, cinicii nici nu prea aveau chef să întrebe lumea.

A treia figură importantă dintre cinici a fost Crates (365 - 285 î.e.n.), născut în Teba, a renunțat la o mare avere pentru a trăi o viață de sărăcie cinică în Atena. Se spune că știa despre Diogene și a fost profesor al lui Zenon din Citium, fondatorul Stoicismului. Mișcarea cinică a dispărut în secolele I și II î.e.n, dar a fost mai apoi reînviată în secolul I e.n.

Contextul istoric:

Elevul lui Aristotel, Alexandru cel Mare a schimbat istoria într-un mod care a afectat și dezvoltarea filosofiei. Într-un timp uimitor de scurt, el a cucerit mai mult sau mai puțin întreaga lume, așa cum era cunoscută de vechii greci, din Italia până în India, inclusiv cea mai mare parte a ceea ce se numește în prezent Orientul Mijlociu, împreună cu vaste zone din Africa de Nord. Independența orașelor-state grecești s-a încheiat pe măsură ce au fost înghițite în imperiul lui Alexandru și și-au pierdut dominația culturală.

Oriunde s-a dus, Alexandru a fondat noi orașe, din care urma să fie administrate cuceririle sale, pe care le-a colonizat cu greci. Coloniștii s-au căsătorit în cea mai mare parte cu femei locale, astfel încât populațiile din aceste orașe au devenit rapid cosmopolite, dar etosul și limbajul lor au rămas peste tot în greacă. Rezultatul a fost că întreaga lume antică a ajuns să fie condusă din orașe “grecești” care nu se aflau în Grecia și ale căror populații erau multirasiale și multilingve. Lumea respectivă este cunoscută ca lumea elenistică. Cel mai important oraș al său a fost cel pe care Alexandru la numit după sine, Alexandria, în Egipt. Acesta a devenit principalul centru internațional de cultură și învățare, locul celei mai importante biblioteci pe care lumea antică a avut-o vreodată. Epoca elenistică a durat aproximativ 300 de ani, de la căderea orașelor grecești din secolul al IV-lea î.e.n. până la apariția Imperiului Roman în secolul I î.e.n. În timpul acestei perioade, cultura și civilizația Greciei antice s-au propagat în întreaga lume antică. Acestea au fost circumstanțele în care a apărut Republica Romană și în care Imperiul Roman a luptat să se stabilească. De asemenea, a fost lumea în care s-a născut creștinismul și explică de ce — deși Palestina era o colonie romană — Noul Testament a fost scris în greacă.

Diogene: primul cosmopolit

Imediat după moartea lui Alexandru imperiul său s-a despărțit în facțiuni războinice — așa că, în timp ce unitatea culturală pe care a creat-o a continuat, au existat lupte și conflicte neîncetate la nivel politic. Toate cele patru noi școli de filosofie care au înflorit în această perioadă — cinicii, scepticii, epicurienii și stoicii — reflectă acest fapt. Toți sunt preocupați de modul în care un om civilizat trebuie să trăiască într-o lume nesigură, instabilă și periculoasă.

Cinicii — prima școală din acestea — erau cei ce azi i-am numi “abandonați”, sau “dropouts” în engleză. După cum am menționat anterior, Antistene era reprezentantul cel mai timpuriu al cinicilor, care, până la vârsta mijlocie, a trăit o viață convențională în acel cerc aristocratic de filosofi. Dar odată cu moartea lui Socrate și căderea Atenei, lumea de care-i păsa lui Antistene a luat sfârșit, și respectiv el a decis să renunțe la trecutul său și să îmbrățișeze o viață simplă. A început să se îmbrace ca un muncitor și să trăiască printre săraci și a proclamat că nu dorește niciun guvern, nicio proprietate privată, nicio căsătorie și nicio religie stabilită.

Totuși, în pofida la asemenea viziune pasivă asupra vieții, Antistene deschide în Gymnasionul Kynosarges — templul faimos al lui Heracle — o școală proprie în care vor lua naștere germenii curentului filosofic al cinismului. Antistene pune în centrul preocupărilor filosofului ethika, scopul vieții fiind eudaimonia (fericire), obținută prin arete (excelență). Din cele 70 de scrieri ale sale, marcate de un stil raționalist-materialist, și care au avut un puternic ecou în rândul stoicilor, s-au păstrat numai două discursuri: “Arias” și “Ulise”.

Urmașul său, mai puțin sofisticat dar mai influent prin acțiunile sale, Diogene, a încercat să pună în practică principiile cinismului. Rămâne la un moment dat fără casă și își improvizează o locuință într-un butoi. Purta, atât iarna, cât și vara, aceeași haină, cerșea ca să mănânce și-i batjocorea neîncetat pe orășeni pentru modul de a trăi (într-un anumit sens, ironia sorții nu l-a scutit nici pe el).

Și-a bătut joc de toate conversațiile și a șocat în mod deliberat oamenii, fie că nu se spăla, fie că se îmbrăca în zdrențe murdare sau nu se îmbrăca deloc, trăia într-un butoi și consuma mâncare dezgustătoare, săvârșind acte flagrante de indecență publică. Altfel spus, trăia într-adevăr “ca un câine”.

Necătând la asta, cel puțin în teorie, cinicii credeau într-o anumită virtute pozitivă. Nu erau cinici în sensul modern al cuvântului, crezul lor de bază era că diferența dintre valorile adevărate și valorile false era singura distincție care conta: toate celelalte distincții erau niște aberații — toate convențiile sociale, de exemplu, astfel de distincții între ale tale și ale mele, publice și private, gol și îmbrăcat, crud și gătit — toate acestea erau prostii, conform cinicilor.

Diogene a avut același dispreț față de distincția dintre grec și străin — așa că, când a fost întrebat în ce țară trăiește, el a răspuns: “Sunt cetățean al lumii” și, făcând acest lucru, a inventat singurul cuvânt grecesc în care a exprimat acel gând, “cosmopolit” — un concept pentru care mulți i-au fost recunoscători. Există multe povești bune despre Diogene. Cea mai faimoasă este că atunci când Alexandru cel Mare, conducătorul întregii lumi, a venit să-l viziteze în gaura lui murdară și a stat la intrare întrebându-se dacă ar putea face ceva pentru el, Diogene a răspuns:

Nu există nicio îndoială că el a vrut să spună acest lucru atât la figurat cât și la propriu. Este, probabil, cea mai elocventă reducere a valorilor lumești pe care un filosof a reușit să o ofere vreodată. Se spune că Alexandru a fost atât de impresionat de acest răspuns încât ar fi declarat:

După scrierile lui Diogene Laertios (doxograful) — să nu-l confundăm cu Diogene din Sinop, cel despre care vorbim acum —, Diogene (cinicul) ar fi murit în aceeași zi în care Alexandru cel Mare murea la Babilon. Până în zilele noastre, numeroși filosofi au văzut în Diogene un model absolut de sinceritate și, mai ales, un exemplu rar de congruență între idei și viață.

Esența filosofiei cinice

Deși cinicii au avut un impact asupra gândirii morale din Atena după moartea lui Socrate, cunoștințele lor au fost transmise prin rapoarte ulterioare și extrem de controversate despre faptele și spusele lor, mai degrabă decât scrierile lor. Se spune că Diogene umbla pe străzi cu lanterna căutând un “om” — adică, căuta un om onest. El a pretins să pună curajul împotriva averii, natura împotriva convenției și rațiunea împotriva pasiunii. Dintre acest trio de contrarii, cel mai caracteristic pentru înțelegerea cinicilor este natura împotriva convenției. Diogene a învățat că o viață conform naturii era mai bună decât una care se conforma convenției. În primul rând, viața naturală este mai simplă. Diogene a mâncat, a dormit sau a conversat oriunde i s-a potrivit și a purtat mâncarea cu el. Când a văzut un copil bând din mână, și-a aruncat paharul, spunând că un copil l-a învins în frugalitate. El a spus că viața oamenilor a fost ușurată de zei, dar că oamenii au pierdut din vedere acest lucru prin căutarea de prăjituri cu miere, parfumuri și lucruri similare. Cu o pregătire suficientă, viața conform naturii este viața fericită.

În consecință, Diogene a devenit faimos pentru comportamentul care a încălcat convenția. Totuși, el a crezut că viața simplă nu numai că o eliberează de îngrijorări inutile, ci este esențială pentru virtute. Deși nu spune nimic specific despre virtuți, el recomandă antrenamentul pentru un comportament virtuos. Frugalitatea sa cu siguranță arată stăpânire de sine. El a condamnat obsesia de bani, a lăudat oamenii buni și a considerat că dragostea este ocupația inactivului.

Pe lângă disprețul său față de convenție, ceea ce este cel mai de remarcat la Diogene ca profesor de morală este accentul pe detașarea de acele lucruri pe care majoritatea oamenilor le consideră bune. În acest accent, Diogene pare să fi intensificat o tendință întâlnită la Socrate. Cu siguranță, Socrate ar putea fi nesăbuit de convenție și nepăsător în ceea ce privește asigurarea nevoilor sale corporale. Totuși, pentru Platon, Diogene părea să fie “Socrate care a luat-o razna”. Necătând la asta, în atitudinea lui Diogene, putem vedea cel puțin începutul ideii că sfârșitul vieții este o stare psihologică marcată de detașare. Sfătuind satisfacția simplă și fără complicații a propriilor instincte și dorințe naturale, Diogene solicită detașarea de acele lucruri susținute prin convenție pentru a fi bune. În timp ce el nu este atât de explicit, alții dezvoltă tema detașării în noțiunea de liniște. Stoicii și epicurienii susțin că fericirea depinde de detașarea de bunuri corporale și externe vulnerabile sau dificil de obținut și constă într-o stare psihologică mai mult sub propriul control direct. În acest fel, fericirea devine asociată (pentru epicurieni) cu liniștea (ataraxia). În cele din urmă, în scepticism, suspendarea judecății este un fel de detașare epistemică care oferă liniște. Deci, în Diogene găsim începuturile unei idei care va deveni centrală pentru teoria morală antică ulterioară.

Cinicii au fost influențati de: Socrate, Presocratici.

Au influențat: Creștinismul timpuriu, Stoicismul, Zenon din Kition, Musonius Rufus, Epictet, Cleanthes din Assos, Aristo din Chios, Dio Chrysostom, Iulian Apostatul (împărat Roman).

Vrei filosofie în inbox?