Salut!
Sper că ai avut o săptămână bună și fără multe dezamăgiri ;)
În aceste email-uri, în fiecare luni, când îți beai cafeaua, te duci la lucru sau la școală, sper să-ți fiu o doză mică de inspirație și să te provoc să te gândești—fie dimineața fie seara când găsești ceva timp. Nu-i necesar ca zilele de luni să fie atât de monotone cum de obicei ne referim la ele. Am convingerea că felul în care îți utilizezi atenția îți afectează dispoziția și impresia față de această “păcătoasă zi de luni”.
Deci, să trecem direct la temă.
Iată un articol „nou” (extras din episodul 11) pe care l-am scris:
Libertatea și Etica Ambiguității (Simone de Beauvoir) – “Conform lui de Beauvoir, fericirea, nefericirea, și căutarea sensului în viață e bazată pe experiența noastră comună a condiției umane de când suntem copii. Noi suntem născuți în lume, protejați de anxietățile dureroase ale existenței și libertăți, deoarece încă nu avem capacitatea de a le examina. În loc, noi moștenim o lume care e deja echipată cu sensuri—sensuri create fără ajutorul nostru, dar pe care trebuie să le acceptăm. Beauvoir numește această condiție „lumea serioasă”—unde valorile și autoritățile sunt deja existente.
În lumea serioasă, a valorilor deja determinate, nouă ni se permite să practicăm libertatea cu o anumită siguranță. În copilărie, sensul pe care-l creăm pentru noi nu aduce consecințe, și deci noi putem lăsa imaginația creativă să zburde liber în timp ce trăim o viață fericită și iresponsabilă. Însă, eventual timpul aduce ceea ce Beauvoir numește „criza adolescenței”, în care suntem forțați să înțelegem responsabilitatea noastră ca ființe existente, subiectivitatea proprie și subiectivitatea altora. E în această parte a vieții când drumul copilăriei ajunge la o răscruce cu drumuri necunoscute, periculoase și neclare pe care vom fi nevoiți să le alegem cu speranța să avem reușite în viață. Cu alte cuvinte, e în acest moment când cu adevărat conștientizăm libertatea.”
Un citat care mi-a atras atenția:
„Nu există eroi, doar decizii eroice” - Edward Snowden
Edward a spus asta în podcastul cu Joe Rogan, și mi-a amintit de “Etica Nicomahică” a lui Aristotel, care vorbea despre un mijloc auriu— mijlocul de dorit între două extreme, una de exces și cealaltă de deficiență. De exemplu, în viziunea Aristotelică, curajul este o virtute, dar dacă este luat în exces s-ar manifesta ca o neglijență și, în lipsă, lașitate. Cu alte cuvinte, caracterul nostru e determinat în totalmente de acțiunile noastre, și faptul că îl numim pe cineva “erou” nu înseamnă că el mereu face fapte eroice—într-o situație poate fi laș, în alta mai curajos. Termenul de “erou” e doar un ideal poetic, care ne inspiră în diverse forme de artă, dar la baza sa, e un concept fragil și schimbător, atunci când îl transpui în realitatea practică a vieții. Acest fapt, de exemplu, l-am învățat când am citit despre viața personală a oricărui filosof, deși mulți din ei aveau idei grandioase care au influențat culturi și societăți întregi, ei aveau în același timp multe neajunsuri în relațiile lor personale și în caracterul său. Erau doar niște oameni, cu toate complexitățile și contradicțiile lor.
Cărți pe care am finisat să le citesc:
Lupul De Stepă (“Steppenwolf”, Hermann Hesse): O istorioară despre un om alienat de sine, de împrejurările, și de țara lui (Germania anilor 1920-30). Majoritatea nuvelei se axează pe tumultul intern și transformarea psihologică (cu influențe din filosofia Orientală) a protagonistului Harry Haller—un personaj cu tendințe suicidale. Simt că impresia pe care o obțineți din această carte depinde foarte mult de vârsta și starea sufletească, mai mult decât în alte cărți, așa că este greu să o judec obiectiv, dar voi încerca.
În primul rând, părțile despre iluzia dualității umane, explorarea psihozelor interne și arhetipurile personajelor au fost foarte similare cu psihoanaliza lui Carl Jung—de care îmi place, și totuși, unele părți ale romanului erau prea haotice (s-ar spune intenționat, având în vedere agitația protagonistului, dar nu cred că e cazul).
Personal simt că prima jumătate a cărții este aproape genială și, dacă m-aș opri acolo, i-aș da un 4/5 solid, dar undeva la jumătate istoria se împrăștie prea mult. Spre sfârșit am crezut că nuvela s-a răscumpărat cumva, însă am rămas cu sentimentul că vreau mai mult, sau poate mai puțin, cât de paradoxal n-ar suna.
De asemenea, felul în care Hesse a descris personajul principal a fost prea mult prin “a spune” și nu suficient prin „a arăta”. Înțeleg, o mare parte din povestea romanului se întâmplă în mintea lui Harry Haller, dar nu am putut să nu simt că autorul ar fi putut să o echilibreze mai mult cu diferite stiluri de povestire.
Totuși, romanul mi-a plăcut suficient pentru a-l recomanda anumitor persoane și a avut o analiză minuțioasă a psihicului și auto-înșelăciunii umane, în special în prima jumătate, dar a căzut plat pe la jumătate, și s-a răscumpărat doar ușor la sfârșit, după părerea mea .
Pur și simplu nu-l pot pune pe Herman Hesse în aceeași oală cu Feodor Dostoievski, de exemplu, acesta din urmă este un maestru care ne „arată” desfășurarea istoriei și are personaje distincte, cu motivații care sunt implicate mai degrabă decât spuse direct, dar nuștiu, poate că îl voi îndrăgi pe Hesse ca autor mai târziu în viață. Voi încerca cândva și celelalte cărți ale lui.
notă: 3/5 (bunișor, cu momente excelente de diagnosticare a psihozei și depresiei, dar are părți frustrante și inutile în istorie și după gustul meu personal, e îmbibat cu prea multă sentimentalitate și prea puțină energie “cerebrală”. L-aș recomanda în special tinerilor ce sunt stagnați într-o rutină, sunt în depresie, sau vreau să fie “zdruncinați” din apatie.
Poetica („Poetics”, Aristotel): Ce este tragedia? De ce creăm poezie? Cum putem distinge cele bune de cele rele? Acestea sunt întrebări încărcate și să spui că Aristotel a bătut în cuie această temă pentru totdeauna asta înseamnă să spui foarte puțin.
Aceasta este filosofia la cel mai înalt nivel: clară, concisă, directă și profundă. Îmi lipsește elocvența pentru a o descrie, așa că vă voi oferi pe Aristotel în propriile sale cuvinte, citând părțile care s-au evidențiat cel mai mult pentru mine:
„Poezia în general pare să fi provenit din două cauze, fiecare dintre ele aflându-se adânc în natura noastră. În primul rând, instinctul de imitație este implantat la om încă din copilărie, o diferență între el și celelalte animale fiind faptul că el este cel mai imitativ dintre viețuitoare, iar prin imitație își învață cele mai vechi lecții; și nu mai puțin universal este plăcerea resimțită în lucrurile imitate. Avem dovezi în acest sens în faptele experienței. Obiecte pe care le vedem în sine cu durere, ne încântăm să le contemplăm atunci când sunt reproduse cu fidelitate minunată: cum ar fi formele celor mai ignobile animale și ale trupurilor moarte. Cauza acestui lucru este din nou că învățarea oferă cea mai plină formă de plăcere, nu numai filosofilor, ci și oamenilor în general; a căror capacitate de învățare este însă mai limitată. Așadar, motivul pentru care oamenii se bucură că văd o asemănare este acela că, atunci când o contemplează, se află învățând sau deducând și spunând, probabil, „Ah, acesta este el”. Pentru că, dacă se întâmplă să nu fi văzut originalul, plăcerea se va datora nu imitației ca atare, ci executării, colorației sau a unei alte cauze.”
„Aceeași distincție marchează Tragedia de la Comedie; căci Comedia își propune să reprezinte oamenii ca fiind mai răi decât ei sunt, tragedia ca mai buni decât în viața reală."
„Dar, din nou, tragedia este o imitație nu numai a unei acțiuni complete, ci a unor evenimente care inspiră frică sau milă. Un astfel de efect este cel mai bine produs atunci când evenimentele vin peste noi prin surprindere; iar efectul se accentuează atunci când, în același timp, urmează ca cauză și efect. Minunea tragică va fi atunci mai mare decât dacă evenimentele s-ar întâmpla singure sau din întâmplare; căci chiar și coincidențele sunt cele mai izbitoare când au un aer de proiect.”
notă 5/5 (Clar, concis, fascinant, și veșnic relevant; recomand în special lumii interesate de structura și natura tragediei/comediei)
O carte pe care o citesc acum: (o ascult de fapt, e audio-carte)
“Dosar Permanent” (“Permanent Record”, Edward Snowden) - La doar 29 de ani, spionul Edward Snowden devenea un “whisteblower”—denunțător, după ce demasca un sistem la construcția căruia contribuise. (a lucrat în CIA și NSA în Statele Unite) Un sistem care colectează date infinite și poate accesa oricând viața privată a oricăui om de pe planetă. Dezvăluirile care l-au făcut pe Snowden să ajungă (fără alegerea sa) în exil, în Rusia, au zguduit din temelii felul în care privim intimitatea; erau adevăruri din sfera interesului public, un public care fusese ținut în întuneric prea mult. Snowden își spune povestea cu un soi de candoare care te face să-ți amintești ce vârstă avea, totuși, când a devenit inamicul guvernului pe care îl servea: 29 de ani. Iar în timp ce își expune trăirile, motivațiile, detalii despre viața sa privată, explică, pe cât se poate de accesibil, cum se utilizează diferite tehnologii ale serviciilor secrete, dar și cum aceeași tehnologie poate fi un instrument pentru libertate, dezvoltare și cunoaștere, dar și unul de control, abuz, și manipulare.
La moment am ascultat vreo 80% din această autobiografie, și deși începutul e pe alocuri prea lent și detaliat (după gustul meu), după câteva capitole istoria începe să-și mărească amploarea. (scenele descrise când s-a întâmplat “9/11” și cum lumea securității s-a schimbat radical după aceea sunt într-adevăr, fascinante)
Niște articole pe care le-am citit recent:
The Myth Of Enlightenment (or How to Not Delute Yourself) – “But at the end of the day, no matter how enlightened one is or how much self-work one does to reach the depths of the mind, as long as a person is tied to a physical body, they have to interact with other human beings in the social world of norms and traditions and complexities that go beyond individual liberation. No matter how perfect or blissful their own states of consciousness, they have to deal with the consciousness of others who aren’t so seemingly pure and perfect. And sooner or later, they, too, get corrupted again. Their brains, too, make up stories and lies and delusions to suit their hidden social agenda. For them, dangerously enough, it just happens more subtly.”
Slow-Reading is the New Deep Learning – “Reading with the intention of learning involves far more than achieving simple comprehension. Comprehension is not equivalent to knowledge acquisition. You must employ metacognition. You have to read slowly in order to enable and activate the processes that support knowledge acquisition as you read. If you’re reading to learn, you need to engage with the content and associate the new concepts with your existing knowledge. Only then can you install new knowledge in your mind and be able to utilize this knowledge in the future. You have to do the work to learn, and “the work” has to be the right work done correctly.”
Personal mereu aveam obișnuința să citesc mai încet atunci când merge vorba de o lucrare importantă, și mai ales filosofică. Obișnuiesc să recitesc aceleași paragrafe și să-mi fac notițe, meditând asupra conținutului. Cred că e un obicei contextual—depinde de carte și de temperamental tău.
Argumentul articolului de mai sus e că citind încet tu reții mai mult și înțelegi lucrurile într-un mod mai profund. În era internetului și antreprenoriatului acest mesaj e înviorător—niciodată nu înțelegeam obsesia asta de a citi cât mai multe cărți, care-i sensul dacă nu ești dedicat 100% la cartea pe care o citești? Să bifezi că ai citit-o? Absurd.
Și totuși, ar trebui să menționez că eu personal de câțiva ani am obișnuința să citesc minimum vreo 3-4 cărți deodată, unele le întind pe câteva luni, altele le citesc într-o săptămână, nu mă limitez doar la una, am observat că citind mai multe cărți (și din domenii diferite, dar de obicei non-ficțiune) îți angajezi creierul mai bine și îl provoci la recalibrare constantă; de altfel ai parte și de momente spontante în care faci conexiuni revelatorii între cărțile care le citești. (astfel primesc plăcere de la citit, nu mă simt „obligat” să finisez deodată o carte.) Excepția ar fi doar când citesc o nuvelă complexă (ca cele ale lui Dostoievski)—atunci las alte cărți și mă concentrez pe ea, că sunt multe detalii care le uiți dacă te sustragi cu alte cărți. Dar atunci când citesc mai multe cărți odată, de obicei îs de genul non-ficțiune. (în care nu sunt relații complexe între personaje ci mai degrabă concepte care pot fi citite în izolație)
O idee pe care încerc să o dezvolt:
Conform lui Nietzsche, suferința are un rol crucial în dezvoltarea unui individ. O viață ambițioasă, spune el, inevitabil va conține multă suferință. Deci reeșind din această viziune, o viață ambițioasă este o viață plină de suferință. Dar un lucru despre care Nietzsche nu prea a vorbit (cel puțin din ce am citit), sunt tipurile diferite de suferință și diferențele lor: anxietatea, obsesia introspectivă sau disconfortul și încordarea fizică; alienarea de la ocupațiile mondene de indulgență în plăceri sau epuizarea fizică din cauza lipsei de somn etc.
Dacă afirmăm că viața unui om ambițios constă în depășiri de obstacole și îndurarea suferinței, atunci viața lui constă în a alege cum să sufere.
Să fii ambițios e să alegi cum să suferi și să treci peste disconfort. Însă ce tip de suferință e mai efectivă în urmărirea reușitelor, și cum procedăm atunci când ne supraapreciem capacitatea de a îndura și exagerăm cu tolerarea suferinței?
O întrebare interesantă asupra căreia puteți medita:
Se spune că oamenii extrem de cinici sunt foștii idealiști dezamăgiți. Crezi că ei devin atât de cinici pentru că au înțeles rațional că lumea e absurdă și există multă tragedie în condiția umană, sau merge vorba de un mecanism mai profund al psihologiei umane prin care mintea omului creează o barieră care să facă față potențialelor dezamăgiri din viitor? (Cu alte cuvinte: cinizmul e o decizie rațională? Sau ei devin atât de cinici pentru ași apăra și justifica propria transformare?)
...
Ca întotdeauna, întrebările și criticile sunt binevenite, îmi puteți răspunde la acest email :)
Vorbim peste o săptămână,
- Andrei