Textul acestui articol a fost extras din episodul 11
Sartre a scris despre o „etică a autenticității”, dar niciodată nu a construit această idee într-un sistem etic care ar putea explica o bună conduită. Sartre credea că sinceritatea este opusul rău-credinței, dar sinceritatea nu este nici intrinsec virtuoasă și nici nu ține cont de ce intrăm în „rea-credință” în primul rând. Lui Sartre nu i-a reușit să dea socoteală virtuții.
*rea-credință – (o noțiune dezvoltată de Jean-Paul Sartre) e atunci când acceptăm ceva ca adevărat, care de fapt nu-i atât de convingător pentru noi, nu pentru că-i un fapt care-l considerăm cel mai adevărat din lume, ci pentru că e convenabil și ușor de crezut. Când accepți această rea-credință tu te auto-înșeli. Tu de fapt îți spui că persoana care ești acum e unica persoană care ai putea fi pentru restul vieții. (cu alte cuvinte, sunt scuzele care le facem nouă înșine)
Dar partenerei lui de viață, Simone de Beauvoir, i-a reușit. de Beauvoir a scris cartea Etica Ambiguității în 1945. La momentul scrierii, Europa era din nou în flăcări, când Aliații i-au condus pe naziști înapoi în Germania. Această carte mai mică a luat o mare parte din teoria lui Sartre despre realitate („ontologia” lui) ca bază pentru a construi un sistem moral.
Ambiguitatea definită aici este distilarea din partea lui de Beauvoir a conflictului dintre facticitate și transcendență. Libertatea noastră provine din nimicul (lipsa de esență) din interiorul nostru, dar suntem constrânși de facticitatea noastră. Suntem atât subiect, cât și obiect, un agent liber și doar un „lucru”.
Punctul crucial al argumentului moral al lui de Beauvoir este următorul:
Libertatea noastră depinde de libertatea celorlalți. Pentru a fi mai autentici și liberi, trebuie să lucrăm pentru ca ceilalți oameni să fie mai liberi, prin urmare, nu trebuie să tratăm alți oameni ca lucruri.
Acesta este un pas enorm de la ideea inițială de libertate a lui Sartre. de Beauvoir abordează interconectarea ființelor umane, recunoscând că și libertatea noastră este interconectată. Libertatea devine nu doar o chestiune de autenticitate (adică crearea de sens pentru tine într-o lume fără sens), ci și o problemă de responsabilitate etică.
Atitudinea noastră față de natura fundamentală a libertății noastre poate varia. Să ne cunoaștem pur și simplu libertatea nu este suficient pentru a fi cu adevărat liberi și, cu siguranță, ca să fim virtuoși.
de Beauvoir concepe o serie de tipuri de oameni care își cunosc libertatea, dar acționează pentru a evita în cele din urmă responsabilitatea libertății lor: Nihilistul, aventurierul și pasionatul. Acești oameni nu sunt de rea-credință, de fapt sunt sinceri: își aleg propriile valori și își fac esența. Cu toate acestea, ei fac acest lucru într-un mod care să-și limiteze libertatea finală, ceea ce înseamnă să-i facă pe ceilalți mai liberi.
de Beauvoir a scris:
“Oamenii de astăzi par să simtă mai acut decât oricând paradoxul condiției lor. Ei se cunosc drept capătul suprem căruia ar trebui subordonate toate acțiunile, dar exigențele acțiunii îi obligă să se trateze reciproc ca instrumente sau obstacole, ca mijloace.”
Nihilistul înțelege că lumea este lipsită de sens și că destinul lui este în propriile lui mâini, dar se împacă cu acest fapt crezând în nimic. de Beauvoir a scris: "Nihilistul are dreptate să creadă că lumea nu are nicio justificare ... dar uită că îi revine lui să justifice lumea și să se facă să existe în mod valid." Acest dispreț de sine se manifestă în dispreț față de alți oameni, din moment ce nihilistul nu are moravuri, el crede în nimic.
Spre deosebire de Nihilist, Aventurierul și Pasionatul găsesc un scop, dar subordonează alte persoane scopurilor lor. Aventurierul nu este investit în destinație, ci în călătoria în sine. „Îi place acțiunea de dragul său.”
Pasionatului îi pasă de destinație, dar, în acest fel, va folosi alți oameni pentru a-i atinge scopul. Pasionatul vede pe ceilalți ca mijloc de a atinge un scop. Ambele tipuri împărtășesc disprețul nihilistului față de alți oameni, deoarece ei consideră oamenii ca „instrumente sau obstacole” în atingerea scopurilor lor.
Conform lui de Beauvoir, fericirea, nefericirea, și căutarea sensului în viață e bazată pe experiența noastră comună a condiției umane de când suntem copii. Noi suntem născuți în lume, protejați de anxietățile dureroase ale existenței și libertății, deoarece încă nu avem capacitatea de a le examina. În loc, noi moștenim o lume care e deja echipată cu sensuri—sensuri create fără ajutorul nostru, dar pe care trebuie să le acceptăm. Beauvoir numește această condiție „lumea serioasă”—unde valorile și autoritățile sunt deja existente.
În lumea serioasă, a valorilor deja determinate, nouă ni se permite să practicăm libertatea cu o anumită siguranță. În copilărie, sensul pe care-l creăm pentru noi nu aduce consecințe, și deci noi putem lăsa imaginația creativă să zburde liber în timp ce trăim o viață fericită și iresponsabilă. Însă eventual timpul aduce ceea ce Beauvoir numește „criza adolescenței”, în care suntem forțați să înțelegem responsabilitatea noastră ca ființe existente, subiectivitatea proprie și subiectivitatea altora. E în această parte a vieții când drumul copilăriei ajunge la o răscruce cu drumuri necunoscute, periculoase și neclare pe care vom fi nevoiți să le alegem cu speranța să avem reușite în viață. Cu alte cuvinte, e în acest moment când cu adevărat conștientizăm libertatea.
Conform lui de Beauvoir există 2 componente care conțin libertatea:
1. Unul trebuie să-și asume subiectivitatea proprie.
(One must assume his own subjectivity)
Unul trebuie să înțeleagă agenția proprie și să se împace cu ființa sa individuală. De Beauvoir notează o greșeală des întâlnită atunci când ne asumăm subiectivitatea—dorința de a obține ființa.
În acest scenariu, să ne imaginăm că un ban = ființă
(noi toți vrem mai mulți bani, și acționăm așa ca să-i obținem, ceea ce-i un țel posibil; însă noi avem aceeași atitudine și față de ființă—noi trăim vrând mai multă ființă, pe când asta-i imposibil de obținut, de aici și paradoxul și “angoasa” pe care o simțim)
Ca oameni noi inerent deja avem ființă—un concept care pare simplu, dar care va deveni cel mai complicat de acceptat. Să vrei să ai ființă, sau să obții mai multă ființă, e tentant. (ca și să vrei să ai mai mulți bani) Însă Beauvoir spune că asemenea mod de viață e inautentic.
Unul nu poate obține mai multă ființă (one cannot get more being.)
E important să înțelegem că ființa nu poate fi egalată cu fericirea, și că nu-ți poți mări fericirea prin sporirea valorii ființei deoarece nu ești capabil să-ți sporești valoarea ființei în primul rând.
Și deci partea dificilă în a-ți asuma subiectivitatea e să lași într-o parte dorința de a fi (to be), și să accepți că pur și simplu ești (you just are).
A 2-lea component ca să-ți obții libertatea e realizarea că tu trebuie să lucrezi pentru libertatea omenirii întregi.
2. Unul trebuie să lucreze pentru obținerea libertății întregii omeniri.
(one must work toward the freedom of the human kind.)
În timp ce primul component ține de subiectivitatea individuală, a doilea component afirmă că tu ca individ exiști în relație cu alți indivizi, și că existența altora justifică existența ta ca individ.
Cum Newton spunea, „pentru fiecare acțiune există o reacție opusă egală.”
În cazul nostru, cum aș putea să-mi asum libertatea într-un mod etic fără ca simultan să-mi doresc libertatea altora?
Deoarece suntem conectați, să-ți dorești propria libertate e să-ți dorești libertatea altora. (Această etică are asemănări cu Imperativul Categoric a lui Kant despre care am vorbit în episodul 6)
Deci asumându-ți autentic subiectivitatea și îmbrățișând acțiunile care duc la libertatea altora, tu obții, conform lui de Beauvoir, libertatea etică.
Pentru De Beauvoir, cei cu adevărat liberi sunt cei care recunosc și respectă libertatea celorlalți.
“Întrucât individul este definit doar prin relația sa cu lumea și cu ceilalți indivizi; el nu există decât transcendându-se, iar libertatea lui nu se poate realiza decât prin libertatea altora. […] Omul este liber; dar își găsește legea în libertatea sa.”
A-ți găsi „legea” în libertate se citește ca un paradox și este anume acel paradox care ne provoacă angoasa despre care a scris Sartre. Libertatea este o provocare nu doar să-ți trăiești viața cu scop, ci și să găsești sens cu alți oameni. Putem încerca să ne ascundem sau să ne reducem de provocare, dar dacă o îmbrățișăm cât putem, devenim oameni mai buni, spune de Beauvoir.
