din seria Filosofie esențială

Succint:

Socrate (circa 470 î. e.n – 399 î. e.n), considerat de majoritatea lumii tatăl filosofiei Occidentale, a fost de fapt și fondatorul filosofiei morale. El a stabilit, de asemenea, metoda de a încerca să ajungi la adevăr prin interogare persistentă (metoda socratică). Era o figură enigmatică, nu a scris nimic din învățăturile sale și este cunoscut mai ales prin relatările scriitorilor clasici, în special studenții săi Platon și Xenofon (în dialogurile inițiale ale lui Platon, cel puțin, obținem părerile lui Socrate istoric. Mai târziu, Platon începe să-și pună propriile păreri în gura lui Socrate).

Date biografice:

Toate sursele referitoare la caracterul lui Socrate îl descriu prin doi factori: că era urât (cel puțin ca un bărbat mai în vârstă) și că avea un intelect strălucitor. El a fost primul mare filosof grec care a fost atenian de la naștere și a trăit în ceea ce s-a numit “epoca de aur” a orașului. S-a născut în Alopeke, o suburbie a Atenei, și a aparținut tribului Antiohia. Tatăl său a fost Sophroniscos, care era sculptor sau pietrar. Mama lui era moașă pe nume Phainarete. În anii săi 50, Socrate s-a căsătorit cu Xantipa, despre care se spune că a avut un temperament dificil (dar același lucru s-ar putea spune și despre Socrate). Ea a născut pentru el trei fii.

Pentru un timp, Socrate a îndeplinit rolul de hoplit, participând la Războiul Peloponezian—un conflict care s-a întins intermitent pe o perioadă cuprinsă între 431 și 404 î.e.n. Multe dintre dialogurile lui Platon se referă la serviciul militar al lui Socrate. În Apologia lui Platon, atunci când are loc procesul lui Socrate, el își compară serviciul militar cu problemele sale de judecată și spune că oricine din juriul care crede că el ar trebui să se retragă din filosofie trebuie să creadă că soldații ar trebui să se retragă atunci când pare probabil că vor fi uciși în luptă. Faimos deja, Socrate a fost condamnat la moarte de către juriul Atenei din motivul coruperii tineretului și defăimării zeilor. Socrate a stat înlănțuit 30 de zile, dar în fiecare zi îl vizitau prietenii, care eventual au și pregătit un plan de evadare pe care Socrate îl refuză. La data executării sentinței, Socrate acceptă verdictul și e obligat să bea o fiertură otrăvitoare de cucută (engl: hemlock). El încheie cu vorba, “toată filosofia e o antrenare pentru moarte.” (Platon, Phaidon, 61c–69e)

Idei centrale:

Fiind tânăr, Socrate a studiat filosofiile care erau atunci la modă a ceea ce acum se numesc „presocratici”, care în diferitele lor modalități încercau să înțeleagă lumea naturală din jurul nostru. Mai presus de toate, două lucruri l-au impresionat în ei, și credea că amândouă erau în dezavantajul lor.

1. În primul rând, presocraticii (Pitagora, Thales, Parmenide, etc) erau în contradicție unul cu celălalt. Erau o mulțime de teorii conflictuale. Și nu părea să existe o modalitate satisfăcătoare de a decide între ei. Presocraticii au propus idei interesante despre lume, dar fără a ține prea mult seama de metoda critică; așa că era imposibil de spus care dintre ei avea dreptate.

2. În al doilea rând, Socrate spunea că chiar dacă am afla care din presocratici aveau mai multă dreptate, nu era să facă nici o diferență practică. Ce efect ar fi avut asupra vieții noastre dacă am ști cât de departe era Soarele de la pământ sau dacă era de dimensiunea peninsulei Peloponeze sau mai mare decât întreaga lume? Comportamentul nostru nu ar putea fi în niciun fel afectat de o asemenea cunoaștere, ceea ce trebuia să știm cu adevărat a fost cum să ne purtăm cu viața și cu noi înșine. Întrebări mai urgente erau: Ce este binele? Ce este corect? Ce este justiția? Dacă am ști răspunsurile la aceste întrebări, viețile noastre s-ar schimba radical.

Socrate nu credea că știe răspunsurile la aceste întrebări. Dar a văzut că și restul lumii nu le știa. Când oracolul de la Delphi l-a declarat cel mai înțelept dintre oameni, a crezut că acest lucru ar putea însemna doar că el singur știa că nu știe nimic. La acea vreme nu exista o cunoaștere sigură despre lumea naturală și nici prea multe cunoștințe despre lumea afacerilor umane. Și deci Socrate a decis să umble pe străzile Atenei stârnind discuții despre moralitate și politică cu oricine care voia să participe la conversație. Temele intrigante ale acestor discuții, combinat cu personalitatea carismatică a lui Socrate a atras tot mai multă lume împrejurul lui—în special tinerii curioși. Procedura lui, cunoscută astăzi ca metoda socratică, era mereu aceeași. El ar lua un concept fundamental pentru viața noastră și ar întreba „Ce este prietenia?” Sau „Ce este curajul?” Sau „Ce este evlavia religioasă?” Apoi el ar provoca o persoană care a crezut că știe răspunsul, și apoi va supune acel răspuns la examinare, adresând persoanei o serie de întrebări cu scopul de a ajunge la un răspuns clar.

În cazul în care persoana a afirmat că curajul este în esență capacitatea de a îndura, Socrate ar putea spune: „Dar ce se întâmplă cu încăpățânarea, atunci? Oamenii obișnuiți pot arăta o persistență extraordinară și, prin urmare, rezistență. Este acesta curajul? Este chiar admirabil?" Astfel, cealaltă persoană ar fi condusă să-și retragă răspunsul sau cel puțin să-l explice cumva. În cadrul interogatoriilor lui Socrate, era aproape întotdeauna cazul ca răspunsul inițial să fie defect. Acest lucru a arătat că, deși acel interlocutor—și cu atât mai mult mulțimea care-l înconjoară—au crezut că știu ce este curajul, de fapt nu știau nimic cu certitudine.

Această interogare Socratică devenise faimoasă. Și ea a ucis doi iepuri dintr-o lovitură. A scos în evidență ignoranța oamenilor care credeau că știau mai mult decât era cazul, și le-a trezit în sufletul mulțimii un interes în întrebările fundamentale a filosofiei, catalizând o renaștere a discuției publice. Deși Socrate rareori a dat singur răspunsuri finale în sine (și în orice caz, ar fi fost parte a metodei sale de a insista că orice astfel de răspuns ar trebui să fie însuși sondat și pus la îndoială și, prin urmare, nu poate fi invocat pentru a fi unul “final”), el a stimulat și a emoționat interesul pentru problemele pe care le-a ridicat și i-a făcut pe oameni să aprecieze mai pe deplin decât au făcut-o înainte dificultățile implicate în încercarea de a le rezolva.

Ce stă în spatele cuvintelor?

Când Socrate a pus o întrebare de genul "Ce este dreptatea?," el nu cerea o simplă definiție verbală. Faptul că aplicăm cuvântul „just” la tot felul de oameni, decizii, legi și seturi de aranjamente diferite însemna, credea el, că există ceva comun pentru ei, o proprietate comună numită „dreptate” pe care o împărtășeau; și a fost caracterul acestei proprietăți comune pe care încerca să o descopere. Cu alte cuvinte, el credea că există ceva numit „dreptate” și că existența sa este reală, deși nu materială, poate o oarecare esență; și că încerca să descopere natura acestei realități abstracte. Acest punct de vedere al lui urma să fie dezvoltat în activitatea discipolului său Platon, într-o credință în “Ideile” abstracte ca forme perfecte și permanente ale tuturor entităților și caracteristicilor care se regăsesc în această lume imperfectă și impermanentă a vieții noastre de zi cu zi.

Însăși natura activității lui Socrate a avut o influență perturbatoare și subversivă. Îi învăța pe oameni să pună la îndoială totul și expunea ignoranța persoanelor aflate în putere și autoritate. A devenit o figură extrem de controversată, mult iubită, dar și mult urâtă. La unul dintre festivalurile publice ale orașului, el a fost caricaturizat în teatru în fața întregii populații din Atena de dramaturgul comic Aristofan, într-o piesă numită Nori (423 î.Hr.). Însă povestea detaliată a procesului și morții sale (găsită în Apologia lui Platon) este una dintre cele mai inspirate tragedii din istoria gândirii umane.

Ceea ce l-a făcut pe Socrate într-un anumit fel cel mai cunoscut dintre toți filosofii este că el a început să pună neîncetat la îndoială conceptele noastre de bază—un fapt caracteristic filosofiei până astăzi. El spunea că nu are nicio învățătură pozitivă de oferit, doar întrebări de pus. Dar acest lucru era nesincer. Din anumite moduri de interogare, la care el revine continuu, devine clar că există anumite credințe prețuite care stau la baza a ceea ce spune.

1. O credință a lui Socrate e că unui om care își păstrează integritatea nu-i poate veni niciodată un rău real, pe termen lung. Incertitudinile acestei lumi sunt așa că pot să se întâmple cu oricine, poți fi dezbrăcat de toate bunurile tale și aruncat în închisoare în mod nedrept, sau stăpânit de accident sau de boală, dar acestea sunt întâmplări într-o existență trecătoare, care va sfârși oricând. Cu condiția că sufletul tău rămâne neatins, nenorocirile tale vor fi relativ banale. O adevărată catastrofă personală constă în corupția sufletului. De aceea, o persoană face mult, mult mai puțin rău să sufere nedreptatea decât să o comită. Ar trebui să avem milă de făptuitor, nu de victima nedreptății—Socrate a crezut clar acest lucru, dacă presupunem că ironia sa înainte de moarte a fost autentică. Această credință l-a făcut un erou în fața Stoicilor, care sute de ani mai târziu l-au transformat într-un fel de sfânt.

2. Altă credință a lui Socrate e că nimeni nu face un rău cu bună știință. Ideea lui aici a fost că, dacă într-adevăr înțelegi că este greșit să faci ceva, atunci nu o faci. Dimpotrivă, dacă o faci, acest lucru arată că nu ai înțeles corect, în profunzime, că este greșit. Această părere are consecința că virtutea devine o problemă de cunoaștere. Această convingere din partea lui Socrate a furnizat o mulțime de acțiuni în spatele căutării neobosite a întrebărilor de tipul „Ce este dreptatea?”: el credea că, dacă numai am ști răspunsul la această întrebare, vom fi nevoiți să ne comportăm în mod corect. În astfel de cazuri, urmărirea cunoașterii și aspirația la virtute sunt unul și același lucru.

Fii sincer cu tine însuți

Este greu de crezut că vreun filosof a avut mai multă influență decât Socrate. El a fost primul care a învățat prioritatea integrității personale în ceea ce privește datoria unei persoane față de sine și nu față de zei, de lege sau de orice alte autorități. Aceasta a avut o influență imensă de-a lungul veacurilor. Nu numai că a fost dispus mai degrabă să moară la mâna legii decât să renunțe să spună ceea ce credea el drept, dar a ales de fapt să facă acest lucru, când ar fi putut scăpa dacă ar fi dorit. Este o pioritate care a fost reafirmată de unele dintre cele mai mari minți din istorie—minți nu neapărat sub influența lui. Isus a spus: „Ce va câștiga un om câștigând întreaga lume, cu prețul sinelui său adevărat?” Și Shakespeare a spus: „Acest lucru este mai presus de toate: ca sinele tău să fie adevărat.”

Pe lângă asta, Socrate a făcut mai mult decât orice alt individ pentru a stabili principiul potrivit căruia totul trebuie să fie deschis la întrebare—nu poate exista răspunsuri stabilite veșnic, deoarece răspunsurile, ca orice altceva, sunt ele însele deschise la întrebare. În urma acestui fapt, el a stabilit în centrul filosofiei o metodă cunoscută drept dialectică (sau metoda socratică), metoda de a căuta adevărul printr-un proces de întrebare și răspuns. A rămas acolo de atunci și este folosită în special ca metodă de predare—care este la urma urmei motivul pentru care a folosit-o însuși Socrate. Nu este la fel de potrivită pentru toate formele de predare—nu este, de exemplu, o modalitate bună de a transmite informații pure —dar ca o modalitate de a determina oamenii să reexamineze ceea ce cred că știu deja, este incomparabilă. Pentru a fi cel mai eficient, este nevoie de o relație personală de simpatizare între profesor și elev, una în care profesorul înțelege cu adevărat dificultățile elevului și îl determină pas cu pas în direcția corectă. Aceasta este metoda socratică.

Un fapt curios:  Socrate a devenit un arhetip de o figură înțeleaptă și dominantă în afara lumii politice. Dacă spunem despre o persoană „El este Socrate al timpului nostru”, toată lumea știe ce asta înseamnă. Nu folosim numele niciunui alt filosof într-așa fel.

Sumarizare:

• Socrate marchează un nou accent în filosofie asupra agenției umane și a valorilor morale — etica ocupă un loc central.

• Metoda pe care a folosit-o pentru a discuta aceste idei a fost dialectica, arta de a folosi întrebarea și răspunsul în dialog pentru a ajunge la un adevăr. În timp ce tehnica în sine se datora metodelor retorice ale sofiștilor, aceasta totuși avea un scop foarte diferit pentru Socrate — investigarea valorilor morale la nivel general.

• O preocupare centrală a lui Socrate a fost aceea de a stabili definiții generale, universale ale valorii morale, cum ar fi virtutea, dreptatea, curajul și altele asemenea, scoțându-le din cazuri particulare prin întrebări. Acest lucru nu a fost ușor și adesea argumentul din anumite cazuri a servit doar pentru a elimina definiția universală propusă.

• Socrate distinge între cunoaștere și înțelepciune. El a văzut scopul filosofiei mai degrabă îmbunătățirea sufletului decât acumularea de cunoștințe factuale și a dorit ca interlocutorii săi să gândească singuri, în loc să accepte în mod necritic punctele de vedere tradiționale sau obișnuite.

Lucrări cheie:

După cum am menționat anterior, Socrate n-a scris nimic (cel puțin din câte știm), dar îi putem găsi ideile și peripețiile sale în majoritatea lucrărilor studentului său Platon. Iată o parte din ele:

• Symposium (Banchetul)

• Apologia (Apărarea lui Socrate)

• Criton

• Phaidon

• Lahes

• Lysis

• Charmides

• Hippias Minor

• Eytyphron

Influențat de: Parmenide, Anaxagora, Prodicos, Diotima

A influențat pe: Platon, Aristotel, Xenofon, Antistene, Aristip, Stoicii Antici, Cinicii, Descartes, Kant,  Kierkegaard, etc.

Vrei filosofie în inbox?