Atitudinea ironică și internetul
Dacă în secolul XIX Nietzsche vorbea despre destrămarea valorilor creștine și necesitatea de a crea valori noi din abisul nihilist prin intermediul “voinței de putere”, atunci veacul contemporan poate fi caracterizat prin crearea valorilor noi prin intermediul a ceea ce eu numesc “voință de ironie”. Pe cât de serios era germanul în profeția sa—că ne așteaptă două secole de nihilism—, pe atât par să fie de neserioase încercările noastre de a crea ceva nou și pozitiv în cultura contemporană.
Ia, de exemplu, un film ironic care își bate joc de propriul format și încearcă să ademenească lumea să râdă de el și cu el. Acel film, într-un fel, recunoaște preventiv propriul eșec de a realiza ceva semnificativ. Niciun atac serios nu poate fi îndreptat spre el, deoarece el s-a autoironizat deja. Uneori, această autoironie devine un gen aparte de artă valoroasă, căpătând propria originalitate în proces.
Un exemplu de autoironie originală e Monty Python And The Holy Grail (1975), o comedie absurdistă care își bate joc de literatura Arthuriană (despre regele Arthur și Excalibur). Deși la suprafață acest film e îmbibat cu umor delicios britanic (cu tot cinismul lui irezistibil), e mai mult decât atât. E un exemplu rar când comedia absurdă și autoironia atinge un nivel înalt de artă. Filmul e genial, după părerea mea.
Alt exemplu mai recent e serialul The Boys (2019—), care ironizează obsesia contemporană cu super-eroi și ne dezvăluie standardele noastre duble ca consumatori media. Deși aș argumenta că însăși faptul că întregul serial e bazat pe autoironie și demascarea arhetipului de super-erou e… ironic, într-un fel el treptat și inevitabil devine ceea ce critică. O dublă ironie? Unde ne oprim atunci? Câte nivele de ironie e acceptabil (așa încât arta să nu devină un non-sens)?
Aceste exemple de autoironie adusă la artă valoroasă sunt excepție de la regulă, cel mai des acest cadru ironic funcționează ca un scut împotriva criticilor. Același lucru este valabil și pentru viața ironică. Ironia este un mod auto-defensiv de a trăi, deoarece permite unei persoane să evite responsabilitatea pentru alegerile sale estetice și altele, mai importante. A trăi ironic, într-un fel, înseamnă a te ascunde în public. Cumva, directitudinea ne-a devenit insuportabilă.
Cum s-a întâmplat asta? Aceasta provine, în parte, din convingerea că această generație are puțin de oferit în ceea ce privește cultura, că totul a fost deja făcut sau că angajamentul serios față de orice credință va fi în cele din urmă anulat de o credință opusă, ceea ce va face ca primul să fie ridicol în cel mai bun caz și disprețuitor în cel mai rău caz. Acest tip de viață defensivă funcționează ca o predare preventivă și ne face mai degrabă să reacționăm decât să acționăm.
Viața în era Internetului a ajutat, fără îndoială, la o anumită înflorire a sensibilității ironice. Un etos poate fi diseminat rapid și pe larg prin acest mediu. Asta, desigur, are și aspecte pozitive, ca faptul că numărul uneltelor și tehnicilor de expresie au sporit considerabil și au democratizat creativitatea. Dar a apărut și o oarecare detașare ironică de la angajamentele sincere. Incapacitatea noastră de a face față lucrurilor la îndemână este evidentă în utilizarea noastră și în dependența sporită de tehnologia digitală. Prioritizând ceea ce este la distanță față de ceea ce este imediat, virtualul peste real, suntem absorbiți în sfera publică și privată de dispozitivele mici care “ne duc în altă parte”. Știm asta foarte bine, dar ironizăm faptul, pentru că ce ne mai rămâne altceva?
Mai mult, ciclurile nostalgiei au devenit atât de scurte, încât încercăm chiar să injectăm momentul actual cu sentimentalism, de exemplu, folosind anumite filtre digitale pentru a „pre-spăla” fotografiile cu o aură de istoricitate. Dar nostalgia are nevoie de timp, e imposibil să accelerezi amintirile semnificative.
Totuși, dincolo de ironia internetului și a presupusei lipse de seriozitate în cultura noastră, care e rolul inițial al ironiei și ar putea ea fi utilă în clădirea noilor valori? Câtă ironie e benefică și câtă e prea mult?
Søren Aabye Kierkegaard (1813-1855) a fost un filosof, scriitor și teolog danez din secolul al XIX-lea. Prin concepția sa filozofică asupra constrângerii omului de a-și alege destinul, a exercitat o influență hotărâtoare asupra teologiei și filosofiei moderne, în special asupra filosofiei existențiale. Mulți îl consideră “tatăl existențialismului”.
Kierkegaard, ironia lui Socrate și “fake news”
Unul din cei mai abili scriitori ironiști din ultimele secole era filosoful danez Søren Kierkegaard, care și-a prezentat teza de master în 1841, On the Concept of Irony with Continual Reference to Socrates—un studiu de trei ani asupra lui Socrate, prin prisma lucrărilor lui Xenofon, Aristofan și Platon.
Kierkegaard a învățat de la Socrate atitudinea ironică care la rândul său l-a făcut faimos pe filosoful grec în antichitate (în secolul V î.e.n). Cel mai cunoscut exemplu al acestei ironii este aserțiunea lui Socrate că el e ignorant. Când oracolul din Delphi la numit pe el “cel mai înțelept om din Atena”, Socrate a pretins că era șocat: cum ar putea fi adevărat asta dacă el „nu știa nimic”?
Însă după ce a meditat asupra acelei aserțiuni, el a admis că era mai înțelept decât alții pentru că deși el nu știa nimic, el totuși știa că nu știa nimic (în timp ce alți oameni la fel nu știau nimic, însă credeau că știau ceva).
Această declarație ironică a lui Socrate avea ca scop subminarea prefăcătoriei binevoitoare a oamenilor cu care el avea dezbateri—cu alte cuvinte, Socrate voia să scoată la iveală ipocrizia lumii, demonstrându-le cât de puțin ei gândesc asupra propriilor credințe.
Pe Kierkegaard, totuși, nu-l interesau dezbaterile într-atât de mult ca pe Socrate, și deci danezul și-a dedicat teza despre ironia lui Socrate în primul rând pentru a încerca să răspundă la întrebarea „cum ar fi să-ți trăiești o viață întreagă numai prin perspectiva ironică”? Această perspectivă presupune o detașare completă de la lumea înconjurătoare, e un mod radical de a-ți trăi viața, ca o entitate independentă în tot sensul cuvântului. Deși ironistul participă în viață, el nu ia implicarea sa în serios, motivele normale în urma activităților umane nu sunt motivele lui, pentru că el vede totul în comparație cu imaginea din ansamblu—infinitatea—, toate eforturile umane sunt nesemnificative și în cele din urmă lipsite de sens. Respectiv el nu se mai definește în termenii rolurilor sociale sau de carieră, deoarece el „a urcat mai sus de societate” și e în principiu indiferent de ce alții cred despre el. Și totuși necătând la sentimentele lui de înstrăinare de la societate și detașarea lui completă de la lume, el nu încearcă deloc să protesteze împotriva existenței ori să se retragă din lume. În loc el acționează de parcă ar fi un participant sincer.
Kierkegaard descrie o slăbiciune esențială în adoptarea acestei perspective ironice ca un mod permanent de a trăi:
“Pentru subiectul ironic, actualitatea dată și-a pierdut validitatea sa cu totul, a devenit o formă imperfectă pentru el care e un osbtacol peste tot. Însă pe de altă parte, el nu posedă lucrurile noi, el știe doar că prezentul nu se potrivește cu ideea, el face aluzii, continuă la ceva amenințător, dar ce ar fi asta el nu știe.”
Adică deși atitudinea ironică e un mod de conștiință care potențial ar putea cataliza tranziția la un mod mai evoluat de a trăi, dacă ea devine un mod permanent de a trăi, așa ca detașarea să fie de dragul său și nu utilizată pentru a găsi o alternativă pozitivă, ea te aduce doar la disperare, deoarece în această utilizare negativă a ironiei, “toată existența a devenit străină pentru subiectul ironic și subiectul ironic, la rândul său, devine un străin la acea existență.”
Ironia nivelează toate valorile la indiferență, și binele și răul și alte contraste apar ca fiind aceleași, astfel omul rămâne într-o stare de uitare, la marginea existenței, un non-participant în viață. Ironistul, în detașarea sa de la existență, nu se detașează de la însăși detașarea sa (aici, în particular, îmi amintesc de protagonistul din Însemnări din Subterană al lui Dostoievski, care disprețuia lumea din împrejur într-atât de mult încât nici nu observa cât de mult îi păsa de părerea lor despre el—într-un mod ironic, el ironiza totul în afară de propria obsesie cu ironia).
Cu alte cuvinte, dacă privești la totul ironic nu îți poți da seama cât e de ridicol să-ți trăiești viața doar prin ironie—spre exemplu, atunci când privești video-uri satirice despre politicieni și continui să te plângi pe cât de tristă e situația rămâi într-un cerc închis, ești “prizonierul finitudinii”, după cum ar spune Kierkegaard.
Kierkegaard nu era străin față de faimă, deși, în cazul său, era sub formă de batjocură crudă: presa daneză îl satiriza dur, inclusiv aspectul său fizic. Magazinul satiric “The Corsair” l-a făcut pe Kierkegaard un personaj recurent de amuzament în revistă. Singura acuzație care l-a lovit cu adevărat a fost cea mai banală dintre toate, și anume sugestiile caricaturiștilor că picioarele de la pantalonii săi aveau o lungime inegală. Kierkegaard întotdeauna încercase să mențină o relație deschisă și cordială cu „oamenii de stradă” în timp ce se bucura de capacitatea sa de a iniția o conversație cu aproape oricine. Acum însă, toate aceste relații au fost dislocate, deranjate și distruse. În ochii publicului, marele filosof fusese redus la o pereche de picioare de pantaloni de o lungime diferită, iar presa—în opinia lui—era de vină.
În ciuda investiției personale, criticile făcute de Kierkegaard asupra presei sunt, mai presus de toate, generale. Pentru Kierkegaard, presa este „fake news” aproape prin definiție. Falsul nu se regăsește în conținut, ci chiar în forma sa însăși:
“Unul se plânge că, ocazional, apare un singur articol neadevărat într-un ziar—oh, ce fleac; nu, forma de bază a întregii sale comunicări este falsă”
Știi în ce constă ironia în cazul dat? Editorul acelui jurnal satiric (Meïr Aron Goldschmidt) era un admirator al lui Kierkegaard, și de obicei evita să-l satirizeze pe filosof. Dar asta s-a schimbat odată ce Kierkegaard l-a rugat personal să nu-l trateze ca pe un om special și să-l includă și pe el în caricaturi (e important de notat că Kierkegaard însuși era un mare ironist, satirizându-l pe vestitul Hans Christian Andersen—un contemporan de-al său).
Dacă Kierkegaard ar fi știut ce-i cere editorului, probabil că și-ar fi reconsiderat solicitarea. Subtextul satirei este în mod evident caricatura filosofului excentric care, pentru a se distinge de turma comună, ar trebui să se îmbrace diferit. Unul s-ar aștepta poate la o reacție mai înțeleaptă din partea filosofului, dar realitatea e că lui Kierkegaard îi păsa—și destul de mult. Nu atât din cauza pretenției false în sine (deși s-a ostenit să-i nege veridicitatea în jurnalul său), cât și pentru faptul că a devenit un „lucru” în ochii publicului. Oamenilor—s-a dovedit—le păsa și lor. Au vrut să vadă dacă este adevărat că pantalonii îi erau strâmbi. S-au uitat și au râs. După un timp, atenția a devenit insuportabilă pentru Kierkegaard.
Această experiență de la prima persoană, pe care a avut-o Kierkegaard, i-a deschis ochii către potențialul pericol al ironiei duse în extremă. A cunoscut reductivismul opiniei publice pe propria piele. Mass-media (sau presa printată), o industrie cu totul nouă pe timpurile lui (prima jumătate a sec XIX), a semnalat o nouă eră de manipulare a percepției în masă.
El scrie în jurnalul său și parafrazez că, în lumea antică, pe care Kierkegaard a numit-o “epoca pasiunii”, cineva ca Isus a fost răstignit pentru că și-a desfăcut în fața lumii mintea și inima. În lumea modernă, cineva ca Iisus este pur și simplu râs și numit nebun.
David Foster Wallace a fost un autor american de romane, nuvele și eseuri, precum și profesor universitar de engleză și scriere creativă. Wallace este cunoscut pe scară largă pentru romanul său din 1996 Infinite Jest, pe care revista Time l-a citat drept unul dintre cele mai bune 100 de romane în limba engleză din 1923 până în 2005. Romanul său postum, Regele palid (2011), a fost finalist pentru Premiul Pulitzer pentru ficțiune în 2012.
David Foster Wallace și “Sinceritatea Nouă”
“Sarcasmul, parodia, absurdismul și ironia sunt modalități excelente de a dezbrăca masca lucrurilor și de a arăta realitatea neplăcută din spatele ei. Problema este că, odată ce regulile artei sunt demontate, și odată cu realitățile neplăcute, diagnosticul de ironie este dezvăluit, „atunci” ce facem? (…) Tot ce se pare că vrem să facem este să ridiculizăm în continuare lucrurile. Ironia și cinismul postmodern devin un scop în sine, o măsură a rafinamentului sofisticat și a cunoștințelor literare. Puțini artiști îndrăznesc să încerce să vorbească despre modalitățile de a lucra spre răscumpărarea a ceea ce nu este în regulă, pentru că vor părea sentimentali și naivi pentru toți ironiștii obosiți. Ironia a trecut de la eliberare la sclavie. Există undeva un eseu grozav care are un text despre ironie fiind cântecul prizonierului care a ajuns să-și iubească cușca.”
Deși inițial era un propunător al sarcasmului și ironiei, scriitorul Wallace a rămas dezamăgit de generația lui (anii ’70-‘90) și de lipsa de onestitate. Toți au devenit ironiști, postmoderniști, dar nimeni nu oferea o abordare mai serioasă asupra culturii și artei. Nimeni nu oferea o alternativă constructivă. Să oferi un sentiment mai serios sau mai “verde” era considerat naiv sau “nu destul de hip”:
“Ceea ce trece pentru transcendența cinică a sentimentului este într-adevăr un fel de teamă de a fi cu adevărat uman, deoarece a fi cu adevărat uman (...) este probabil să fii inevitabil sentimental și naiv, predispus la slăbiciuni și, în general, jalnic.”
Și iarăși într-un mod ironic, sau mai bine zis, dublu-ironic, Wallace a încercat să popularizeze în anii ’90 o mișcare de „post-postmodernism”, numită “Sinceritatea Nouă” (New Sincerity), care era un trend în muzică, estetică, literatură, critică literară și filosofie care descria, în general, lucrări creative care se extind și se desprind de conceptele de ironie și cinism postmodernist.
Mișcarea a durat ceva timp, dar n-a avut o influență considerabilă în secolul XXI—tendințele postmoderniste și cinice sunt tot mai des întâlnite în filme, cărți, cultură și muzică. Un produs interesant aș spune că îs memele (sau memurile, memes)—e o formă de exprimare cu totul nouă, comunitară, în care autorul original nu are importanță, important e sentimentul în care majoritatea ne regăsim. În același timp există o sub-ramură în meme care ironizează însuși formatul memelor și invită să ne întoarcem la normalitate (iarăși, post-ironic).
Cu alte cuvinte, ironizăm într-așa măsură încât ironizăm însuși faptul că nu mai vrem să ironizăm.
Mișcările culturale din anii 90’, ca muzica “grunge”—un răspuns la mișcările de “hair metal” și chitariști “virtuoso”, apatia și melancolia întruchipate sincer de generația de atunci—pot fi un exemplu de succes relativ al intenției de a promova “Sinceritatea Nouă”: grunge era o combinație bizară între sinceritate și ironie, o simbioză care a născut ceva cu adevărat unic. Dar asta a fost doar un val temporar, care deși era extrem de influent pe timpuri (Nirvana era #1 în charturile Billboard, spre exemplu), acum nu mai are acel efect asupra culturii care deja a trecut prin numeroase morfologizări.
Deși există și astăzi subculturi și nișe în care se observă rămășițe sau încercări de a renaște acea mișcare, tendințele generale sunt în opoziție cu ceea ce și-a imaginat Wallace. Se pare că încercarea lui a eșuat și ne așteaptă o cufundare și mai drastică în lumea postmodernă în care nu mai avem încredere în instituții de stat, în sentimente (totul devine ironic și cinic), în experți ai unui domeniu (toți suntem experți, avem google), în valori Homerice ca patriotism, onoare, sacrificiu (care astăzi îs considerate naive) și în standardele artei (formă, estetică, echilibru).
Devenim desensibilizați, luăm în derâdere orice încercare de sinceritate naivă, avem ochii cinici a unui om care a rămas dezamăgit de idealurile sale din copilărie. Am devenit niște idealiști înfrânți, niște simpli ironiști.
Christopher Eric Hitchens - a fost un scriitor, critic literar și jurnalist anglo-american. Articolele sale au apărut în reviste precum The Atlantic, Vanity Fair, Slate, World Affairs, The Nation, Free Inquiry și altele. Era un ateu declarat, cunoscut, alǎturi de Richard Dawkins, Sam Harris și Daniel Dennett, pentru poziția sa intransigentă față de religie și pentru susținerea ideilor Iluminismului, considerând conceptul de divinitate ca fiind unul esențialmente totalitarist. A scris numeroase cărți biografice, declarându-se admirator al lui George Orwell, Thomas Paine, și Thomas Jefferson, fiind în același timp un critic vehement al maicii Tereza și al soților Bill și Hillary Clinton. A criticat regimurile dictatoriale și a susținut libertatea de exprimare. De asemenea, în scandalul caricaturilor cu Mahomed, a luat apărarea caricaturiștilor danezi și a organizat o manifestare de sprijin în fața ambasadei Danemarcei la Washington.
Hitchens, despre părțile pozitive ale atitudinii ironice
Totuși, există loc și pentru o perspectivă diferită, una care e mai sceptică față de intențiile omului care spune că ironia are părți negative. Ironia, atunci când e utilizată în scopuri nobile, e o metodă foarte eficientă de a rezista împotriva regimurilor autoritariste. Când libertatea de exprimare e suprimată, ironia și umorul pot fi ultimile arme într-o situație plină de deznădejde.
Asemenea exemplu îl oferă Christopher Hitchens, un scriitor și jurnalist care a călătorit în multe țări ce se aflau în mijlocul conflictelor geo-politice și militare. În Scrisori către un tânăr contrarian (2001), Hitchens își amintește de Războiul Rece și perioadele de impas care au urmat în rândul activiștilor care mai devreme au inspirat mișcările drepturilor civile din anii 60’ (anti-segregare și anti-Vietnam) în SUA și în Europa—printre acei “radicali” se număra și Hitchens, care însă a notat faptul că rebeliunea acelor tineri a fost sau domolită de capitalism sau cenzurată de comunism:
“Cu toate acestea, în intervalul lung dintre 1969 și 1989—cu alte cuvinte în acea perioadă în care mulți dintre revoluționarii împotriva capitalismului de consum s-au metamorfozat în activiști pentru drepturile omului din ‘societatea civilă’—au existat pauze considerabile de liniște și stază. Și pentru a supraviețui în acei ani de impas și realpolitik, un număr de disidenți importanți au dezvoltat o strategie de supraviețuire. Într-o frază, au decis să trăiască ‘ca și cum’ (p. 36).”
Hitchens îl menționează pe Vaclav Havel, un dramaturg și poet (și ultimul președinte al Cehoslovaciei și primul președinte al Republicii Cehe), care trăia în statul comunist al Cehoslovaciei de atunci. Havel a înțeles că rezistența în sensul ei original militant și insurgent e imposibil de replicat în contextul Europei Centrale de atunci:
“Prin urmare, el [Vaclav Havel] a propus să trăiască ‘ca și cum ar fi un cetățean al unei societăți libere’, ca și cum guvernul său ar fi semnat (ceea ce s-a întâmplat de fapt) diferitele tratate și acorduri care consacră drepturile universale ale omului. El a numit această tactică ‘Puterea celor neputincioși’, deoarece, chiar și atunci când dezacordul poate fi aproape interzis, un stat care insistă asupra unui consimțământ convingător poate fi relativ ușor făcut să pară prost. Nu poți obține 100% control asupra oamenilor și, dacă ai putea, nu ai putea continua să faci asta. Asta e—din fericire—prea multă responsabilitate pentru orice om să își asume, deși nu-i nici cazul ca acest lucru să-i împiedice pe cei obsedați de control să continue să încerce (pp. 36-37).”
Acest proces ironic—de a trăi ca și cum ceva ar fi într-un fel—deseori implica o inversare a relației obișnuite între ironic și literal. Hitchens relatează cum momentul “Puterea Poporului” (People Power) din 1989, când populații întregi i-au dat jos pe conducătorii săi absurzi prin plierea brațelor și sarcasm (Lituania, Estonia, Latvia) își avea originea parțial în Insulele Filipine în 1985, când dictatorul Marcos a chemat o alegere prezidențială „spontană” și votanții au decis să-l ia în serios. Ei au acționat „ca și cum” votul era liber și cinstit, și ca rezultat ei l-au făcut astfel. Revoluția non-violentă care a urmat în 1986 a pus capăt dictaturii lui Marcos care a durat 20 de ani.
Revoluția Puterii Populare, cunoscută și sub numele de Revoluția EDSA, este denumită și Revoluția Galbenă datorită prezenței panglicilor galbene în timpul demonstrațiilor (cu referire la piesa Tony Orlando și Dawn „Tie a Yellow Ribbon Round the Ole Oak Tree” ) în urma asasinării senatorului filipinez Benigno "Ninoy" Aquino, Jr. în august 1983 la întoarcerea în Filipine din exil. A fost văzută pe scară largă ca o victorie a poporului împotriva a două decenii de guvernare prezidențială de către președintele Marcos și a făcut titluri de știri drept „revoluția care a surprins lumea”. Văduva lui Ninoy Aquino, Corazon Aquino, a fost imediat instalată ca al unsprezecelea președinte ca urmare a revoluției.
Hitchens continuă cu alte exemple:
“În perioada victoriană târzie, Oscar Wilde—un master al pozării, dar nu un simplu poseur—a decis să trăiască și să acționeze „ca și cum” ipocrizia morală nu ar fi dominantă. În Deep South, la începutul anilor 1960, Rosa Parks (după niște încercări dificile) a decis să acționeze ‘ca și cum’ o femeie neagră și harnică ar putea să se așeze într-un autobuz la sfârșitul zilei de muncă. La Moscova, în anii ‘70, Aleksandr Soljenițîn a decis să scrie ‘ca și cum’ un erudit ar putea investiga istoria propriei țări și să-și publice concluziile. Toți, comportându-se literal, au acționat ironic. În fiecare caz, așa cum știm acum, autoritățile au fost forțate mai întâi să acționeze grosolan și apoi să arate grosolan și, în cele din urmă, să cadă victime ale verdictelor severe ale urmașilor. Cu toate acestea, acesta nu a fost în niciun caz rezultatul garantat și trebuie să fi existat zile în care stilul „ca și cum” a fost extrem de greu de menținut (pp. 38-39).”
Toate aceste exemple ne arată că în unele circumstanțe (când cenzura e predominantă), ironia e cea mai eficientă metodă de a acționa sincer, sau cel puțin, de a avea intenții sincere. În asemenea scenarii, directitudinea poate fi periculoasă, întrucât ea va fi inevitabil suprimată de dictatori. Ironia, însă, într-un mod poate ironic însăși, devine unica armă de a-ți trăi viața sincer. Dar și în viața ordinară, când ți se cere loialitate față de cauze pe care le consideri inumane sau proaste (când opinia majorității îți suprimă gândirea critică), încearcă să te porți ca și cum ele n-ar trebui tolerate și ca și cum ele n-ar fi inevitabile.
Puterea ironiei, sau mai larg vorbind, a umorului, e elementul său sofisticat care are capacitatea de a șoca, sau de a surprinde, sau de a se întâmpla neintenționat. Există o anecdotă despre Sigmund Freud că atunci când era blocat în Vienna de către Anschluss— anexarea Austriei de către Germania Nazistă, prin care s-a format „Germania Mare”—, i-a rugat pe naziști să-i dea un bilet de liberă trecere. Naziștii i-au acordat acest lucru cu condiția ca el să semneze o declarație prin care să spună că a fost bine tratat. El a cerut permisiunea de a adăuga o propoziție suplimentară și, spre surprinderea lor încântătoare, a scris: „Pot recomanda Gestapo absolut oricui”. Însă nu se știe veridicitatea acestei anecdote. Dar în orice caz, de s-ar fi întâmplat asta, ar fi o demonstrație a eficacității umorului împotriva fețelor împietrite ale autorității represive.
Mai târziu în carte, Hitchens discută despre intelectualii cehi (și polonezi) de pe timpurile comuniste, printre care se număra scriitorul Milan Kundera, care a scris o nuvelă întreagă, Gluma (The Joke), despre problemele care apar atunci când spui o glumă la locul și momentul nepotrivit și apoi—cea mai nasoală parte—să încerci s-o explici sau s-o justifici. Czeslaw Milosz, în poezia sa Not This Way, spuse că “ironia e gloria sclavilor”. Hitchens explică:
“…umorul ascuțit și nuanța înțeleaptă sunt consolarea celor învinși și sunt singurul lucru căruia pompozitatea și puterea nu-i pot face nimic. Mintea literală este nedumerită de cea ironică, cerând explicații care nu fac decât să intensifice gluma (p. 117).”
Pelham Grenville Wodehouse, cunoscut mai bine sub numele P. G. Wodehouse (1881-1975), elibarerat din prizonierat cu puțin înainte de a împlini vârsta de 60 de ani, a colaborat la niște programe radiofonice de umor adresate Americii (care la ora aceea încă nu intrase în război). Această colaborare nu a fost bine văzută în Marea Britanie, unde a fost acuzat de colaboraționism cu naziștii, ba chiar de trădarea patriei, fiindu-i interzise cărțile în unele librări. Unul dintre cei mai înfocați critici ai săi a fost scriitorul A. A. Milne, autorul cărților cu Winnie the Pooh, pe când Evelyn Waugh și George Orwell au fost printre cei care l-au apărat. Aceste critici l-au făcut să se mute permanent în SUA, unde a devenit cetățean american în 1955. Cu puțin înainte de moartea sa, a primit ordinul britanic Knight Commander of the Order of the British Empire (KBE).
Un exemplu perfect aici, și unul care într-adevăr s-a întâmplat, e cel al lui Sir Pelham Grenville Wodehouse, un autor umorist, capturat prin accident de invazia Germană a Franței din 1940. Propagandiștii lui Josef Goebbels l-au rugat să vorbească la radioul din Berlin, la care el a căzut de acord.
Iată ce a spus el la prima apariție la radiou:
“Tinerii care doar încep în viață mă întreabă deseori - „Cum devii internat?” Ei bine, există diferite moduri. Propria mea metodă a fost să achiziționez o vilă în nordul Franței și să aștept să vină armata germană. Acesta este probabil cel mai simplu plan. Cumpărați vila, iar armata germană face restul.”
Hitchens notează ridiculitatea situației:
“Cineva—ar fi fain să știu cine, sper că a fost Goebbels—trebuie să fi verificat acest lucru și să fi decis să-l lase ca o reclamă bună pentru mintea deschisă a germanilor. Lucrul ’amuzant’ este că difuzarea l-a atras pe Wodehouse într-o infinitate de probleme cu autoritățile britanice, reprezentând o națiune care se mândrește mai ales cu simțul umorului (p. 118).”
În asemenea exemple excepționale, ironia servește ca un mecanism de subminare, ea ajută la dezvăluirea ridiculității situației. Dar trebuie să conștientizăm că umorul și ironia au limite, și de fapt pot fi și ele utilizate în scopuri meschine, sau și mai des sunt doar niște tehnici de confortare și supraviețuire. Autoritățile au înțeles asta bine din antichitate, oferind sărbători pentru a distra vasalii și a pune la îndemână bufonii autorizați și clovnii. În acest sens, Nietzsche descria cândva gluma ca un epitaf al unui sentiment.
Hitchens oferă exemplul distinct din nuvela Doctor Zhivago (До́ктор Жива́го), scrisă de Boris Pasternak și publicată în 1957 în Italia (Pasternak avea o poziție critică față de Revoluția bolșevică, și deci cartea a fost refuzată în URSS), în care protagonistul cinic Komarovsky e așa-zis „hrănit cu propria otravă”: un salon de adunări burgheze tace și stă neliniștit în timp ce mulțimea de muncitori cântă imnul revoluționar sub balcon; el străpunge tensiunea exclamând: „Poate că vor învăța să cânte în ton după revoluție!”.
Asemenea glumă, pusă în locul unui sentiment de deznădejde, servește mai degrabă ca o tehnică de confortare decât de subversiune. Există loc și timp potrivit pentru glume, și există loc și timp potrivit pentru o abordare mai serioasă, pentru o rebeliune poate mai unidimensională, dar mai concentrată pe scopul său esențial: de a pune lumină asupra injustiției. Hitchens notează că francezul Émile Zola (care l-a apărat public pe ofițerul Alfred Dreyfus împotriva injustiției din partea maselor și a statului) nu prea glumea în lucrările sale, el mai degrabă utiliza sarcasmul. Și nici Orwell nu prea glumește direct, deși când o face dă dovadă de un umor foarte rafinat și c urajos. Fiecare din ei aveau abordări specifice contextului cultural și istoric în care se aflau.
Hitchens, în esență, admite că se identifică mai mult cu ironiștii, dar în același timp conștientizează că există un oarecare paradox în abordarea ironistă. Acel paradox era bine descris de către existențialistul Jean-Paul Sartre în eseul său despre Baudelaire.
Jean-Paul Sartre (1905-1980) a fost un filosof francez, reprezentant al existențialismului, scriitor, jurnalist și militant social. A influențat profund generația care i-a urmat, în special tineretul din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, nu doar prin filosofia și opera sa literară, ci mai ales ca intelectual angajat. Diversele sale angajamente sociale sunt inseparabile de gândirea sa filosofică. În anul 1964 i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură, dar acesta a refuzat.
Sartre făcea diferență între rebeli și revoluționari. Rebelii, el spune, de fapt în secret își doresc ca lumea și sistemul să rămână așa cum sunt. Permanența acestui sistem, până la urmă, e garanția abilității lui neîntrerupte de „a se revolta”. Revoluționarul, prin contrast, chiar vrea să răstoarne și să înlocuiască condițiile curente. Preocuparea revoluționarilor, evident, nu-i o chestie umoristică.
După cum și Hitchens adaugă:
“Există momente în care cineva dorește să țină picioarele societății la foc și să forțeze o confruntare și să evite lingușirile celor care apelează mereu la toată lumea să se „ușureze” și să schimbe subiectul. (...) Întrucât sunt de ambele părți ale acestei probleme cruciale, aș putea la fel de bine să rămân acolo unde sunt. Umorul ar trebui direcționat—ar trebui să-și păstreze relația cu inteligența—și ar trebui să fie neînfricat. Cele mai ușoare forme pe care le ia umorul sunt cele ale caricaturii (politicianul inteligent știe deja suficient pentru a face o ofertă pentru caricatura originală, ca o demonstrație a bunătății și toleranței sale) și a formelor asociate de mimică. Formele mordante pe care le ia sunt cele ironice și obscene. Probabil că doar ultimele două forme pot fi revoluționare. (...) Marii caricaturiști din trecut au fost pregătiți să șocheze oamenii dincolo de rațiune, arătând simplul fapt că stăpânii noștri sunt făcuți din același lut umed ca și noi: asta e pricina din care ei (caricaturiștii, adică ca Daumier) au fost puși în închisoare. O regulă generală despre umor; dacă îți faci griji că ai putea merge prea departe, deja nu ai mers suficient de departe. Dacă toată lumea râde, ai eșuat (pp. 121-122).”
În același timp, ne sugerează Hitchens, dacă într-adevăr îți pasă mult de un subiect sau o cauză, ar trebui să fii pregătit să fii plictisitor. Umorul, deși deseori util, poate fi și un impediment în a-ți atinge scopuri mai serioase.
Banksy mural Art Buff vandalised (2014) – “A penis has been spray-painted on to the piece in Folkestone, which showed an old woman staring at an empty plinth” – Banksy este un pseudonim, pentru un artist graffiti, activist politic, regizor de film și pictor englez. Arta urbană satirică și epigramele subversive combină umor negru și graffiti făcute după un șablon distinctiv. Astfel de lucrări artistice de critică politică și socială au fost prezente pe străzi, pereți și poduri din orașe din întreaga lume. Lucrările lui (ironic?) sunt deseori vandalizate. În urma unei vandalizări mai recente, Banksy a spus că “e bucuros” că asta s-a întâmplat.
Ironia: un final în sine, sau o treaptă intermediară?
E OK să ridiculizăm sau să ironizăm un aspect dureros al vieții, e totuși un leac, un balzam sufletesc. Dar satira are sens atâta timp cât ne avertizează de ceva, ne arată ridiculitatea situației și ne motivează să acționăm, să facem schimbări. Dacă ironizăm totul la infinit, ne aflăm într-un ecou. Ironia de dragul ironiei e un non-sens, e nevoie de o doză de seriozitate. Problema ironiei e că ea nu e capabilă să-ți ofere o alternativă constructivă, ea doar îți arată negativul—ironizezi faptul că ironizezi până la infinit. Ironia are limite, deoarece omul care ironizează nu-și poate include eul său ca un subiect al ironiei.
Sarcasmul și ironia, în loc să fie instrumente pentru a dezvălui ipocrizia lumii, au devenit cârjele pe care ne sprijinim pentru a nu ne confrunta cu realitatea dureroasă. În acest caz, ipocriți suntem noi pentru că nu admitem asta.
Ca să încetăm să privim la totul ironic, e nevoie să posedăm lucruri noi: să citim, să învățăm lecțiile din istorie (să nu repetăm greșelile), să promovăm cultura, să avem discuții dificile și importante. Ironia, satira ar trebui să fie niște trepte spre ceva constructiv, spre niște realizări importante, ci nu finaluri în sine.
Deși Hitchens ne avertiza de pericolul autoritarist de a cenzura ironia, cred că în linii generale ar fi fost de acord cu concluzia lui Kierkegaard și Wallace că ironia e un tool prin intermediul căruia poți ajunge la niște realizări mai importante—la dezvăluirea duplicității sau ipocriziei în cadrul autorităților, spre exemplu. Dar ironia nu e un final în sine. Faptul că lumea postmodernă idealizează ironia și îi preamărește importanța, prezentând-o ca o soluție a tuturor anxietăților noastre e un lucru ironic în sine. Treapta următoare în dezvoltarea noastră culturală și individuală e să plecăm dincolo de ironie, să ne maturizăm astfel încât să putem afirma valori noi, sincere, dar în același timp să păstrăm în arsenalul nostru utilitatea indubitabilă a ironiei.
Avem nevoie de renașterea unei contra-culturi, una de o sinceritate naivă, pentru a balansa ironia exagerată—care în doze reduse e utilă, dar ca viziune completă asupra lumii e contraproductivă. Dacă nu îndrăznești să fii sincer și naiv, nu vei încerca lucruri noi și nu vei eșua. Toți știm clișeul că fără să greșești nu înveți nimic. Păi iată, e timpul să îndrăznim să greșim, în loc să ne înmlăștinim în istețimea ironiei noastre.
