N-ar fi o hiperbolă să spunem că ne aflăm în mijlocul unei paradigme postmoderne, în care se contestă nu doar noțiunea de adevăr, ci și validitatea oricăror judecăți de valoare. Încă în secolul al XIX-lea Nietzsche punea la îndoială limbajul moral, atribuindu-l preferințelor ascunse ale autorului în locul judecății obiective a ceea ce este în afara minții lui. În Amurgul idolilor, german ul declară că „nu există eroare mai periculoasă decât ceea de a confunda între ele consecința și cauza”, e ceea ce el numea “pervertirea propriu-zisă a rațiunii”, atribuind-o, bineînțeles, “religiei” și “moralei” (p. 47)….
Kierkegaard, Wallace, Hitchens: despre limitele ironiei
Dacă în secolul XIX Nietzsche vorbea despre destrămarea valorilor creștine și necesitatea de a crea valori noi din abisul nihilist prin intermediul “voinței de putere”, atunci veacul contemporan poate fi caracterizat prin crearea valorilor noi prin intermediul a ceea ce eu numesc “voință de ironie”. Pe cât de serios era germanul în profeția sa—că ne așteaptă două secole de nihilism—, pe atât par să fie de neserioase încercările noastre de a crea ceva nou și pozitiv în cultura contemporană.
Ia, de exemplu, un film ironic care își bate joc de propriul format și încearcă să ademenească lumea să râdă de el și cu el. Acel film, într-un fel, recunoaște preventiv propriul eșec de a realiza ceva semnificativ. Niciun atac serios nu poate fi îndreptat spre el, deoarece el s-a autoironizat deja. Uneori, această autoironie devine un gen aparte de artă valoroasă, căpătând propria originalitate în proces.