“Să ne minţim pe noi înşine ne este mai adânc înrădăcinat decât să-i minţim pe ceilalţi”

— Feodor Dostoievski

Dacă ai privit serialul “House M.D.”, o să-ți amintești de fraza deseori repetată de actorul principal, Hugh Laurie: “Everybody Lies” (Toți mint).

În contextul acelui serial se avea în vedere că pacienții lui des mințeau despre istoria vieții lor și simptomele pe care le aveau, deoarece simțeau o jenă ori voiau să manipuleze impresia altor oameni despre sine, chiar dacă deseori mergea vorba de moartea și viața lor. Doctor House se lupta cu acest fapt prin sarcasm și o viziune extrem de cinică asupra naturei umane.

Iată câteva fraze spuse de el:

“Eu nu întreb de ce pacienții mint, eu doar îmi asum că ei mint.”

“E un adevăr de bază a condiției umane că toți mint. Unica variabilă e despre ce.”

“Eu am înțeles că atunci când vrei să afli un adevăr despre cineva, acel cineva e probabil ultima persoană pe care trebuie s-o întrebi”

“Oamenii care sunt pe cale de moarte la fel mint, spun că și-ar fi dorit să fi fost lucrat mai puțin, să fi fost mai buni, să fi fost deschis un orfelinat pentru pisicuțe. Dacă tu într-adevăr vrei să faci ceva, tu o faci. Dar n-o salvezi pentru un moment de glorie la sfârșitul vieții.”

Această calitate a lui îl făcea să judece rațional și să facă diagnoze foarte precise la boli complicate, însă paradoxal, aceeași calitate îl făcea să sufere, deoarece acea frază “toți mint” se referea și la el însuși, și mai precis, la faptul că el se mințea pe sine însuși și în același timp era conștient de asta.

În special, minciuna cea mai dureroasă față de sine era că “n-avea nevoie de alți oameni”, însă după cum desfășurarea serialului a arătat, el ducea o lipsă acută de o conexiune autentică umană, și își astupa acel gol prin atitudinea sa exagerat de cinică și sarcastică asupra emoțiilor umane și își crease o lume imaginară unde el era “detașat” de acele emoții—faptul care ironic, îl făcea să sufere și mai mult, încercând să se rănească pe sine însuși din cauza urii pe care o simțea.

Prietenul cel mai bun, și, probabil, unicul prieten adevărat a lui House e Doctor Wilson—un om care-i aproape în totalmente opusul lui House.

Într-o scenă ei aveau un dialog care dezvăluie esența lui House și tipajul lui de om:

House: ( îi spune lui Wilson) “Tu îi iubești pe toți. Asta-i patologia ta. Tu ești cel responsabil.”
Wilson: “Tu știi de ce oamenii sunt buni cu alți oameni?”
House: „O eu știu asta. Pentru că oamenii sunt buni, decenți și grijulii. E asta, ori oamenii sunt niște lași. Dacă sunt meschin cu tine, tu vei fi meschin cu mine. O asigurare a distrugerii reciproce.”
Wilson: „Exact...”
House: „O să ajungi odată la punctul tău?”
Wilson: „Tu ai nevoie ca oamenii să te placă.”
House: „Nu-mi pasă dacă oamenii mă plac.”
Wilson: „Da, dar tu ai nevoie ca oamenii să te placă deoarece tu ai nevoie de oameni.”

Probabil atitudinea extrem de cinică a lui House îi oferea confortul de care avea nevoie, confortul gândului că era mai presus ca emoțiile și relațiile umane. Acest fapt l-a făcut un maestru al diagnosticării patalogiei corpului și minții umane, însă l-a orbit față de patologia proprie—că nu era capabil să întrețină relații sănătoase cu alți oameni și că era înstrăinat de preocupațiile “mondene” din împrejur. Însă credința că el n-avea nevoie de oameni era o minciună pe care mintea sa a creat-o pentru a funcționa, chiar dacă acea minciună îl făcea să sufere.

Eu aș putea face aceeași analogie și cu relația lui Sherlock Holmes cu Dr. Watson. Sherlock avea talente și patologii similare lui House, probabil deoarece arhetipul caracterului lui House a fost inspirat de la Sherlock Holmes. (House și Wilson = Holmes și Watson?)

Deci putem fi siguri că oamenii mint alți oameni, asta e știut, dar totuși o minciună mai dureroasă și nu atât de discutată este minciuna față de sine. De ce ea ar fi atât de importantă, și de ce trebuie studiat mai mult acest fenomen?

Există câteva motive.

În primul rând, să ne mințim pe noi înșine, după cum spunea Dostoievski în citatul de mai sus, e “mult mai adânc înrădăcinat decât să-i mințim pe ceilalți”. Ce o fi avut oare el în vedere prin asta?

Dacă l-ați citit măcar un pic pe Dostoievski, atunci cunoașteți stilul lui de a scrie și motivele principale în nuvelele lui. De obicei protagonistul e un om tulburat emoțional, cu dureri sufletești, contradicții, paradoxuri în comportament, și o înstrăinare în primul rând față de sine, fapt care eventual îl face să fie înstrăinat și față de alți oameni.

De ce un om ar fi alienat față de sine? Deseori, după cum ne sugerează Dostoievski, asta vine din cauza auto-decepției. Însă de ce noi ne mințim pe noi înșine? Deoarece să ne confruntăm cu realitatea condiției noastre umane, e deseori o experiență extrem de dureroasă. Să admitem că noi nu suntem atât de buni și onești cum ne imaginăm, e să admitem că suntem într-un sens ființe jalnice, paradoxale, capabile să-și imagineze o lume idealizată și rațională, dar în același timp să fim trași în jos de chemările primitive și animalice ale naturii noastre condiționate de evoluție.

În al doilea rând, noi ne mințim pe noi înșine cu scopul de a scăpa de anxietate.

Kierkegaard, un scriitor din secolul 19, spuse, “Anxietatea este amețeala libertății”, probabil referindu-se la tendința specific umană de a simți o anxietate de la prea multe posibilități și alegeri. Atunci când suntem inundați de aceste opțiuni în viață, noi deseori în loc să ne entuziasmăm și să ne învigorăm că avem această libertate, noi din contra ne inhibăm și ne ascundem în sine și în auto-decepție, paralizați de numărul posibilităților și de conștientizarea că suntem niște ființe care știm că vom muri, care înțelegem greutatea reală a unor decizii. Această anxietate stă la baza existenței umane. (Despre acest fenomen am început a vorbi în episodul 7 al podcastului, și voi continua în episodul 8 și 9)

În al treilea rând, dacă citești despre studiile psihologice, neuroștiințifice, și psihoterapeutice, vei găsi o sumedenie de referințe la așa-zisul “creier de șopârlă”—care e doar un termen simplificat al unor procese ale creierului care își au originea sute de mii de ani în urmă, atunci când homo sapiens era o ființă primitivă, care lupta să supraviețuiască în fiecare zi în lumea preistorică în care pericolul era iminent și foarte real.

Acele pericole, ca prădătorii, lipsa de adăpost stabil, condițiile climaterice extreme, și alte triburi inamice care erau în competiție pentru a supraviețui—în timp de sute de mii de ani—au format niște mecanisme inconștiente în creierul nostru, care conform evoluției, ne-au permis să supraviețuim în pofida altor specii, ca Neanderthalii de exemplu. (un lucru curios aici: un studiu arată că în majoritatea Europenilor și Asiaticilor încă există 2% de genom de Neanderthal în DNA-ul lor)

Dar în același timp, conform descoperirilor arheologice care arată modificarea și mărirea craniului care și-a atins apogeul vreo 30.000 de ani în urmă, creierul nostru a crescut în mărime, posibil deoarece regiunile care răspund de activitățile cognitive, emoționale, imaginație și creativitate au fost exersate mai mult în ultimii zeci de mii de ani.

Și astfel noi acum trăim un fel de paradox:

Pe de o parte noi avem sistemul limbic, sau creierul de șopârlă, care-i cea mai primitivă parte a creierului nostru, care a fost descrisă de neuroanatomiști în anul 1954. El e numit “creier de șopârlă” deoarece reprezintă toate funcțiile de care are nevoie creierul unei șopârle pentru a supraviețui: instinctul de a lupta ori a fugi, de a se hrăni, de a simți frica, de a îngheța pe loc, și de a se reproduce. Acest sistem limbic al creierului e în mare parte inconștient, și respectiv noi nu avem un control direct asupra lui.
Pe de altă parte noi avem creierul paleomamalian, sau “creierul vechi mamal”, care include hipotalamusul, hipocampusul, amigdala, și Girusul cingular. Creierul vechi mamal răspunde pentru motivație, emoție, memorie, și comportamente caracteristice unui părinte, ca îngrijirea și asigurarea supraviețuirii copilului.
Și nu în ultimul rând, noi avem regiunea dezvoltată cel mai recent în evoluția creierului nostru—creierul neomamalian, sau neocortexul, sau “creierul nou mamal”. Neocortexul e responsabil de capacitatea noastră lingvistică, de abstracție, raționament, și planificare.

Regiunea asta, posibil, și ne cauzează această anxietate, acest paradox—conștientizarea inteligenței, imaginației noastre, tuturor posibilităților și ambițiilor... și în același timp, conștientizarea decadenței și morții noastre, primitivității noastre de care parcă nicidecum nu putem scăpa, și probabil, nu vom putea scăpa niciodată.

Acest paradox uman, între infinitatea posibilității minții noastre și a limitării corpului nostru animalic, ne face să ne mințim pe noi înșine, ne face să vrem să scăpăm de anxietate, să ne creăm o lume iluzorie în care evităm responsabilitatea și greutatea deciziilor care ne urmărește în viață.

Acest paradox stă la baza “agoniei existențiale”, descrisă de Kierkegaard și de Existențialiștii secolului 20. Această agonie nu-i condiționată de un prădător sau de vreun pericol direct ca în timpurile preistorice, ci apare din conștientizările și anxietatea omului din lumea modernă.

Astfel, într-un mod jalnic, noi trăim profeția creată de noi înșine: profeția că merităm să ne simțim prost și să ne urâm pe noi înșine. Noi devenim alienați față de sine și față de alți oameni, pătrunzând tot mai adânc în psihoza minții noastre.

În lucrarea sa scurtă, Însemnări din Subterană, Dostoievski descrie exact un asemenea protagonist. Un om măcinat de mintea lui, de auto-decepție și de auto-înstrăinare.

În unele momente, protagonistul dă dovadă de o analiză pătrunzătoare în psihicul uman:

“Omul are o asemenea predilecţie pentru sisteme şi deducţii abstracte încât e capabil să distorsioneze intenţionat adevărul, să nege evidenţa propriilor simţuri doar ca să-şi justifice logica.

Am ajuns până acolo încât adevărata “viață vie” o considerăm aproape ca o muncă, aproape ca pe o slujbă, şi suntem cu toţii de acord în sinea noastră că e mai bună viaţa din carte. Şi de ce ne tot frământăm uneori, ce ne tot prostim, ce tot cerem? Nici noi nu ştim ce.”

În alte momente el descrie ura sa față de omenire:

“Doar omul e prost, fenomenal de prost. Adică, deşi nu e prost deloc, e, în schimb, atât de nerecunoscător că, dacă ai căuta, tot n-ai găsi pe cineva mai rău decât el.

Eu ştiu numai să mă joc cu vorbele, să visez aşa în mintea mea, dar în realitate îmi trebuie... linişte. Şi pentru ca să nu fiu deranjat, aş vinde toată lumea acum pe o copeică.
”

Și poate cel mai jalnic și dezgustător sentiment e superioritatea vag simțită de protagonist care-l face să-i disprețuiască pe cei din împrejur, în același timp simțindu-se ca o victimă:

“Sunt o muscă în faţa acestei societăţi, o muscă scârboasă, inutilă, mai deşteaptă decât ei toţi, mai cultă decât ei toţi, mai nobilă decât ei toţi, dar o muscă mereu cedându-le calea, umilită de toţi și jignită de toţi.”

Și în final, el ajunge să fie un nihilist, un om lipsit de moralitate, de ambiție. Un om care nu-i capabil să facă diferență între rău și bine. Un om care a încetat să fie un om.

“Simţi până şi tu că ai ajuns chiar în ultimul hal, că asta este mizerabil, dar că altfel nici nu are cum să fie, că deja nu mai ai nicio ieşire şi că niciodată nu o să mai ajungi un altfel de om, că şi dacă ai mai fi avut încă timp şi credinţă pentru a fi altceva, atunci probabil, nu ai fi dorit nici chiar tu să te schimbi, iar dacă ai fi dorit, oricum nu ai fi făcut nimic, pentru că în realitate, poate că nici nu ştii în ce să te transformi.

Nu numai că nu sunt rău, dar chiar nu am reuşit să ajung nicicum: nici rău, nici bun, nici ticălos, nici om cinstit, nici erou, nici o gâză.
”

Însemnări din Subterană e o lucrare care te surprinde, te amuză, te face mai curios, te dezgustă, te face să te regăsești în ea, te apropie și te înstrăinează în același timp de la natura umană. E considerată una din cele mai pătrunzătoare lucrări în psihicul și nevroza umană. Nu-i o lucrare distractivă, asta-i la sigur. E greoaie din punct de vedere emoțional, pentru că e foarte tăioasă, intimă, și nefiltrată. Dar e o lucrare importantă în literatura universală, și dacă vreți să știți mai multe despre fenomenul uman al urii și minciunii față de sine, și cum să te ferești de aceste tendințe, vă recomand totuși s-o citiți. Pentru că doar având alături inamicul, îl vei înțelege mai bine și vei fi capabil să-l câștigi.

*Despre Dostoievski voi vorbi mai extensiv în episodul 9 al podcastului Meditații.