În sensul cel mai larg al cuvântului „scepticism” exista de multă vreme o anumită tradiție a acestuia în filosofia greacă. Xenofan spunea că, deși putem învăța întotdeauna mai mult decât știm, nu putem fi niciodată siguri că am ajuns la vreun adevăr final. Socrate a spus că singurul lucru pe care îl știa era că nu știa nimic. Cu toate acestea, Socrate credea cel puțin că cunoașterea este posibilă și, în plus, era înclinat să dobândească mai multe cunoștințe, în timp ce Xenofan credea că ne putem diminua gradul de ignoranță dacă depunem efort. Ambii au avut o atitudine pozitivă față de investigație și de posibilitatea învățării.
Cinicii: Cei care au renunțat la normele sociale
Cinicii au respins toate convențiile sociale. Au fost prima din cele patru școli majore de filosofie greacă care au apărut după căderea Atenei. Nu era o școală organizată, ci un grup liber, destul de divers, fără o filosofie sistematică complet elaborată, precum cele ale lui Platon sau Aristotel. Numele lor provine de la Diogene Cinicul, sau Diogene din Sinop (400 - 325 î.Hr.). "Cinic" înseamnă "asemănător câinelui", iar Diogenes și-a dobândit porecla fie pentru că a respins toate convențiile sociale și a trăit în mod deliberat în condiții primitive (într-un butoi, conform unor povești), fie din cauza spiritului său mușcător, satiric.
Aristotel: Investigatorul științelor și Logicianul
Aristotel a fost fondatorul unei abordări a filosofiei care începe de la observație și experiență, înainte de gândirea abstractă. Așa cum Platon fusese un elev al lui Socrate, tot așa Aristotel era un elev al lui Platon. Și Aristotel însuși a devenit tutorul lui Alexandru cel Mare, astfel făcând parte dintr-o succesiune intelectuală prin câteva generații de figuri istorice extraordinare. Cu 45 de ani mai tânăr decât profesorul său Platon, Aristotel a luat din studiile sale la Academie câteva preocupări și principii fundamentale pe care le-a dezvoltat în continuare: în mod crucial, ideea că logica este instrumentul prin care filosofii ar putea forma un sens coerent al universului și o preocupare cu problemele existenței și cunoașterii.
Platon: Lumea Umană și Lumea Abstractă
Există o zicală binecunoscută conform căreia întreaga filosofie occidentală este o serie de note de subsol la Platon. Acest lucru se datorează faptului că scrierile sale au stabilit o agendă pe care filosofia în ansamblu — și nu numai filosofia morală — a urmat-o aproximativ de atunci, în secolele 5 și 4 î.e.n.
Platon a fost primul filosof occidental lucrările căruia s-au păstrat intacte până acum. Mai mult, avem un motiv să credem că posedăm întreaga sa operă (aproape 30 de dialoguri), chiar mai mult de două milenii mai târziu. La fel ca și profesorul său Socrate, sunt mulți oameni care îl consideră cel mai mare filosof al tuturor timpurilor.
Kierkegaard, Wallace, Hitchens: despre limitele ironiei
Dacă în secolul XIX Nietzsche vorbea despre destrămarea valorilor creștine și necesitatea de a crea valori noi din abisul nihilist prin intermediul “voinței de putere”, atunci veacul contemporan poate fi caracterizat prin crearea valorilor noi prin intermediul a ceea ce eu numesc “voință de ironie”. Pe cât de serios era germanul în profeția sa—că ne așteaptă două secole de nihilism—, pe atât par să fie de neserioase încercările noastre de a crea ceva nou și pozitiv în cultura contemporană.
Ia, de exemplu, un film ironic care își bate joc de propriul format și încearcă să ademenească lumea să râdă de el și cu el. Acel film, într-un fel, recunoaște preventiv propriul eșec de a realiza ceva semnificativ. Niciun atac serios nu poate fi îndreptat spre el, deoarece el s-a autoironizat deja. Uneori, această autoironie devine un gen aparte de artă valoroasă, căpătând propria originalitate în proces.