Inspirația e supraapreciată

Așteptarea inspirației, paradoxal, reduce șansele s-o găsești

Ca să trec direct la temă, noțiunea inspirației în DEX sună așa:

—Entuziasm creator

—Complex de idei creatoare.

—Idee, soluție apărută pe neașteptate în conștiință.

Conform neuroștiinței și psihologiei, ideile și entuziasmul apar în urma acțiunii consistente și a reușitelor în urma acestor acțiuni. Originea acestor idei încă nu e destul de clară deoarece noi încă nu înțelegem natura conștiinței pe deplin, dar asta e altă temă.

Reușitele apar doar din încercări mai multe, în urma eșecurilor și succesurilor. Pentru a avea încercări mai multe avem nevoie de disciplină. Cu asta sunt de acord Stoicii antici la fel ca și psihoterapeuții contemporani.

Deci dacă admitem că disciplina > inspirația, atunci mai multă disciplină = mai multă inspirație = mai multă disciplină = mai multă inspirație ș.a.

Rezultă că inspirația e un produs al disciplinei, nu invers.

Așteptarea presupune lipsa unei acțiuni, iar lipsa acțiunii presupune șansele reduse „să-ți găsești inspirația”. Rezultă că să aștepți inspirația e literalmente un lucru lipsit de logică, și dacă îmi permiteți să fiu mai direct, e un comportament stupid.

Și totuși de ce o facem? Nu știu, poate de aceea că majoritatea timpului emoțiile ne ghidează deciziile noastre, și ca să ajungem la argumente raționale e nevoie de o anumită detașare de la sine. Și emoțional vorbind, „așteptarea inspirației” are sens, deoarece acel sentiment de entuziasm care-l simțim uneori spontan e real, el există.

Însă ironia e că noi nu suntem conștienți majoritatea timpului că acel entuziasm e în mare parte un produs al acțiunilor noastre din trecut. Dacă ai încrederea în sine joasă și ai o imagine negativă asupra abilităților tale, acel entuziasm va fi aproape inexistent, asta dacă tu nu iei soarta în mâinile tale și acționezi în limitele posibilităților și încerci să ieși din acea bezdnă. Nimeni n-a spus că e ușor, și da, unii oameni sunt foarte avantajați, viața nu e cinstită.

Dar odată ce accepți realitatea, vei fi mult mai capabil să acționezi în pofida faptului că totul pare să fie împotriva ta. Doar prin acțiunea „forțată” vei spori încrederea în sine și doar cu o doză de încredere vei putea simți acea „inspirație” sau „motivație” de care crezi că ai nevoie.

De fapt, cu cât mai mult încerci și acționezi, cu atât mai mult înțelegi că toată discuția asta despre motivație e un ezoterism creat de șarlatani care vor să aibă o influență asupra ta din diverse motive. Odată ce conștientizezi acest fapt, odată ce vezi motivația ca doar un produs al disciplinei și acțiunii consistente, atunci, și doar atunci tu începi să preiai controlul asupra vieții tale cu adevărat.

Satisfacția în urma emoțiilor motivaționale e temporară

Sunt sigur că ai privit ca și mine video-uri motivaționale. Care-i primul sentiment ce-l primești după vizionare? AAAAA VREAU SĂ RĂSTORN MUNȚII TOTUL E ÎN MINTEA MEA SUNT CAPABIL DE ORICE DACĂ CRED ÎN MINE O SĂ FIU NOUL ELON MUSK, ori ceva de tipul ăsta.

E fain sentimentul, mă face să mă simt bine, mă inspiră, am mai multă încredere în mine, posibil și îmi vin ceva idei ambițioase—însă tot asta pe doar câteva ore—ori în cel mai bun caz—pe cîteva zile.

Realitatea e că acest val de entuziasm inevitabil trece. Așa suntem construiți, așa-i corpul și mintea noastră. Tot ce am simțit atunci erau doar emoții cauzate de secreția “hormonilor fericirii”. E unul din cele mai plăcute sentimente, și totuși e temporar. Într-un anumit fel e doar o iluzie. Doar o zbuciumare sufletească care pare a fi mai reală decât realitatea atunci cînd se întâmplă, însă dezamăgitor, se evaporă ca ploaia răcoritoare în mijlocul verii sufocante.

Nu ne putem baza pe aceste emoții să ne ghideze în viață. Aceste emoții sunt trecătoare, schimbătoare, capricioase. Dacă ne bazăm doar pe ele atunci noi invităm un val de haos în viață. Și deoarece suntem niște ființe paradoxale, uneori acest haos pare a fi mult mai atractiv decât ordinea plictisitoare. Cred că totuși e un joc de echilibru, avem nevoie de ambele, haosul și ordinea, însă eu aș argumenta că acest echilibru trebuie dezechilibrat mai mult spre ordine dacă vrem să avem o minte și viață mai sănătoasă.

Dacă ar fi cazul să translez noțiunile cosmice a haosului și ordinii în ceva mai Pământesc și omenesc, le-aș numi talentul și disciplina.

Și deci ajungem la concluzia finală. Ea este următoarea:

Disciplina > Talentul

E nevoie de o explicație totuși. Nimeni nu neagă că există așa chestiune ca talentul înrudit genetic. Eu cred că el există, și unii oameni îl au, și ei inițial sunt avantajați. DAR, și aici e un punct important: acel talent își pierde din valoarea sa inițială dacă nu-i șlefuit de o disciplină consistentă. De ce? Deoarece Universul e condus de entropie.

Entropie:

(în fizică) — mărime de stare termică a sistemelor fizice care crește în cursul oricărei transformări ireversibile a lor și rămîne constantă în cursul oricărei transformări reversibile.

(în estetică) — stare de dezordine, de repartizare întâmplătoare a elementelor din care ia naștere opera de artă prin intervenția creatoare a artistului.

Să ne imaginăm că sinele nostru, ori eul nostru, ori numește-l cum vrei, e un proiect. De ce e un proiect? Pentru că noi lucrăm asupra lui pe parcursul vieții, noi investim timp în el, noi îl modificăm. Acest proiect, într-un sens e o „operă de artă”—fie a Dumnezeului, dacă ești credincios, fie a Universului. Acest sine e mereu afectat de entropie, adică Universul fundamental vorbind e în dezordine și această dezordine tinde să crească. Care-i opusul dezordinei? Corect, ordinea! De unde apare ordinea? Doar din acțiuni și decizii concrete și intenționate. De unde apar asemenea acțiuni și decizii? De la disciplină.

Deci ce vreau eu să spun prin tot asta?

Simplu. Să admitem că Mozart avea talent ori predispoziție de geniu înrudit prin genetică. Acest geniu e afectat și el de entropie, adică de dezordine. Dacă acest geniu nu-i supus disciplinei, cu timpul el încetează să fie un geniu. Adică acel talent e pur și simplu pierdut, și un alt om care e mai disciplinat dar are mai puțin talent, conform entropiei, de regulă, va depăși acel geniu al lui Mozart care-i lipsit de disciplină, și atunci noi toți vom spune cum acel om disciplinat e „plin de inspirație și are talent de la Dumnezeu”.

Mozart, la ai săi 6 ani, deja călătorea prin Europa și oferea concerte familiilor roiale. Cum i-a reușit? Parțial deoarece părinții săi erau oameni relativ influenți, parțial din cauza talentului înrudit. Însă tot asta n-ar fi fost posibil dacă el nu era disciplinat, adică realistic vorbind, dacă părinții nu-l impuneau și nu-l încurajau să practice și să studieze consistent muzica clasică (Aici să presupunem că el deja avea o dorință și interes inițial să cânte).

Posibil că fără acel talent înrudit el nu avea să ajungă să devină o legendă a muzicii clasice, posibil că era să fie doar un muzician decent, cu nimic ieșit din comun. Noi nu putem ști asta, evident. Însă totuși e un argument valid că disciplina i-a sporit creșterea talentului și performanței sale. Fără disciplină el ar fi fost demotivat, „neinspirat”, și încrederea în sine ca compozitor ar fi redusă drastic și posibil că ar fi renunțat în genere la cariera sa.

Și asemenea exemple sunt multe în istorie. Iată câteva din ele, mai recente:

J.K.Rowling — cea mai plătită scriitoare din istorie, creatoarea cărților Harry Potter. 3 ani înainte de prima carte ea divorțase, trăia din îndemnizații de la stat și avea grijă de un copil mic. Nu-și putea permite să printeze copiile primei sale cărți și le-a tapat manual, însă a fost respinsă de zeci de publicații înainte ca să fie acceptată. Aș argumenta că în cazul ei nu mergea vorbă de nici o inspirație, ci de acțiuni concrete în timpuri grele, și evident, o doză de noroc. Dar acel noroc n-ar fi avut nici o valoare dacă ea nu persevera.

Jim Carrey — actorul care faimos și-a scris singur lui un cec de 10 milioane de dolari și l-a ținut în portofel timp de 10 ani înainte ca să devină actor renumit și să primească milioane pentru fiecare film. Când avea 12 ani, părinții lui au fost lăsați fără lucru și nu erau capabili să-și hrănească cei 3 copii. Părinții au ales un job mic într-o fabrică care a acceptat toată familia la lucru. Ei s-au mutat cu traiul într-un loc scârbos lângă fabrică. Dar prăbușindu-se sub presiunea situației, familia a decis să plece și respectiv devenise vagabonzi. Trăind într-un furgon, Jim Carrey de 16 ani începu să lucreze ca portar și în unele zile el urca pe scena unui club local de comedie pentru a genera niște profit pentru familia sa. Iarăși, un exemplu de acțiuni născute din nevoie și dorința de a ieși dintr-o situație grea.

Eminem — sau Marshall Bruce Matters, a fost abandonat de tatăl său când era minor, mama lui mutându-se des cu traiul și încercând să-și găsească un lucru stabil. El era nevoit să-și schimbe școala de 2-3 ori pe an și era deseori intimidat și bătut de alți copii. Mama lui suferea de abuz de droguri și Sindromul Münchausen care o făcea să-și rănească copiii pentru a primi atenție. Acum Eminem e considerat unul din cei influenți artiști de hip-hop din istorie.

Stephen King — un scriitor care a vândut mai mult de 350 milioane de cărți. El era sărac și lupta pentru a scrie împreună cu soția sa cu care locuia într-un trailer park. Ambii lucrau mai multe joburi ca să-și susțină „pasiunea” scrisului. King primise așa de multe scrisori de refuz de la publicații că tocmai și-a creat un sistem pentru a le colecta mai eficient. În cartea sa On Writing, el își amintește: „Până când aveam 14 ani...cuiul din peretele meu nu mai putea suporta greutatea scrisorilor de refuz care erau înfipte în el. Eu am înlocuit cuiul și am continuat să scriu.” El primise 60 de refuzuri înainte ca să-și vândă prima sa istorioară pentru 35$.

Oprah Winfrey — numită de unii americani ca Regina Televiziunii, a creat un show care avea cel mai mare rating din categoria sa pe parcursul la câteva decenii în Statele Unite și a schimbat formatul tradițional cu o manieră mai personală și psihologică de a vorbi cu invitații săi. Însă copilăria sa era plină de tumult. Oprah a fost victima abuzului sexual la vârsta de 9 ani și a fost violată repetat de verișorul ei, unchiul ei, și un prieten de familie. Mai târziu, ea încerca să-și înece durerea în droguri, alcool și sex când era adolescentă, devenind gravidă și născând la 14 ani, copilul murind 2 săptămâni mai târziu. Ea însă a fost insistentă și și-a întors viața la 16 ani, concentrându-se pe studii și mai apoi urcând pe scara industriei de televiziune, de la prezentator local în Nashville până la un star internațional și creatoare a propriei sale televiziuni.

Sylvester Stallone — Alungat din 14 școli, expulzat din apartament, a dormit săptămâni întregi la o stație de autobus. A mers la mii de audiții și tot nu-și putea găsi lucru ca actor. Însă eventual primise un rol cu recompensa de 100$ la vîrsta de 30 de ani. Restul e istorie.

Desigur că pentru fiecare istorie de succes sunt sumedenii de istorii de eșecuri. Viața e un joc de probabilități, circumstanțe și intenții. Noi putem controla doar intențiile.

Debarasați-vă de ideea că inspirația precede acțiunea. Totul e invers. Mai întâi acțiunea, apoi inspirația. Iar dacă inspirația „nu vine”, ia o pauză și privește lucrurile din alte perspective. Cum vorbitorii de engleză spun: „Sleep on it”, adică oferă-i spațiu minții tale să nu facă nimic pe o perioadă, și apoi revino la acțiune. Și tot asta pe repeat, pentru că altceva nu avem ce face pe acest Pământ, doar acțiuni și reflecții asupra acțiunilor noastre. Emoțiile pozitive și momentele de inspirație sunt doar un bonus, o cireașă de pe tort, ci nu aluatul din care tortul e făcut, nu însuși sensul existenței.