“Este interzis să omori; prin urmare, toți ucigașii sunt pedepsiți, cu excepția cazului în care ucid în număr mare și după sunetul de trompete.”
Acest citat ironic se referă la natura războinică a omului, care deși e un fenomen omniprezent în istoria umană, e în același timp subiectul încercărilor nobile de a-l elimina prin metode morale și politice, dar fără mult succes. În urma acestei ambivalențe—că omul continuie să fie violent și în același timp încearcă să moralizeze acest instinct—apare o anumită doză de ironie, care arată un sens opus al doctrinei “este interzis să omori.” Voltaire părea să anticipeze un eveniment istoric ironia căruia era evidentă—10 ani după moartea sa, a început Revoluția Franceză, cu deviza faimoasă “Liberté, égalité, fraternité” în timp ce se vărsa o cantitate imensă de sânge în întreaga Europă. Doar în Franța, în timpul Domniei Terorii (Reign of Terror, 1973-1974), peste 17.000 de oameni au fost judecați și executați oficial, iar un număr necunoscut de alte persoane au murit în închisoare sau fără proces. Guvernul revoluționar francez și-a mutilat propriul său popor în mod spectaculos; evident având și efecte pozitive ca nașterea democrației liberale mai târziu.
Napoleone di Buonaparte (1769-1821), a fost un lider politic și militar al Franței, ale cărui acțiuni au influențat puternic politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea. Conflictul cu restul Europei a condus la o perioadă de război total de-a lungul continentului, iar campaniile sale sunt studiate la academii miltare din întreaga lume. Deși considerat un tiran de către oponenții săi, el a rămas în istorie și datorită creării Codului Napoleonian, care a pus fundațiile legislației administrative și judiciare în majoritatea țărilor Europei de Vest.
Mai mult, Napoleon a luptat cu pretextul de a scăpa de dictatorul Ludovic al XVI-lea, în timp ce singur s-a auto-încoronat. După Revoluția Franceză, Franța s-a ales cu un alt dictator.
În urma acestor contradicții specifice naturei umane noi am dezvoltat abilitatea de a ironiza faptele cu scopul de a le procesa mai bine. Cu alte cuvinte, ironia servește ca o uneltă liniștitoare pentru psihicul nostru în momentele de criză—de aceea în spațiul post-Sovietic putem observa un simț al umorului tare specific cu o amprentă evident ironică. Disonanța cognitivă în Uniunea Sovietică era prevalentă. Exista o prăpastie între mesajul partidului și realitate. După cum era sloganul ironic în nuvela 1984 a lui Orwell, „Războiul este pace. Libertatea este sclavie. Ignoranța este forță.”
Tot în timpul Revoluției Franceze executările cu ghilotina erau extrem de populare. Denumirea ei se datorează unui popularizator pe nume Joseph-Ignace Guillotin. Ca membru al Parlamentului Franței, Guillotin și-a orientat atenția către reforma medicală. În 1789, în timpul unei dezbateri cu privire la pedeapsa capitală, el a propus ca „criminalul să fie decapitat; acest lucru se va face doar cu ajutorul unui mecanism simplu.” „Mecanismul” a fost definit ca „o mașină care decapitează fără dureri". În acea perioadă, decapitarea în Franța se făcea, de obicei, cu toporul sau sabia, ceea ce nu a provocat întotdeauna moartea imediată. În plus, decapitarea era rezervată nobilimii, în timp ce oamenii de rând erau de obicei spânzurați. În ciuda propunerii lui Guillotin, el se opunea pedepsei cu moartea și spera că o metodă de execuție mai umană și mai puțin dureroasă va fi primul pas către abolirea totală a pedepsei cu moartea. De asemenea, a sperat că mai puține familii și copii vor fi martori la execuții și a promis să le facă mai private și mai individualizate.
Joseph Ignace Guillotin - un revoluționar francez, deputat în Assemblée nationale constituante. Numele său a rămas în istorie prin faptul că a propus ghilotina ca instrument de executarea a condamnaților la moarte prin decapitare.
Știi care-i culmea ironiei? Guillotin, pentru tot restul vieții sale, a regretat profund că mașina a fost numită după el. Iar când a murit în 1814, la 75 de ani, familia sa a fost atât de jenată de legătura cu ghilotina încât au cerut guvernului francez să schimbe numele dispozitivului. Guvernul a refuzat, așa că și-au schimbat numele de familie.
De ce a regretat? Păi sunt câteva motive…
Faima ghilotinei: un simplu accident sau un recipient de descărcare în masă a instinctului de agresivitate?
Guillotin dorea ca executările să fie ținute în privat, dar acest lucru era contrar tuturor tradițiilor și mulțimilor adunate pentru a le urmări, inclusiv tricoteuzele, femeile care tricotau agitat în timp ce capetele se rostogoleau. Respectiv, executările cu ghilotina au devenit cel mai popular show din timpul Revoluției Franceze. De fapt, pe măsură ce faima ghilotinei a crescut, la fel a crescut și reputația operatorilor săi. Executorii au câștigat foarte multă notorietate în timpul Revoluției Franceze, când au fost judecați îndeaproape cu privire la cât de repede și cu exactitate au putut orchestra mai multe decapitări. Meseria era de multe ori o afacere de familie. Mai multe generații ale renumitei familii Sanson au servit ca executor al statului din 1792 până în 1847 și au fost responsabile pentru căderea lamei pe regele Ludovic al XVI-lea și pe Marie Antoinette, printre alte mii. În secolele XIX și XX, rolul șefului principal a căzut asupra lui Louis și Anatole Deibler, o pereche de tată și fiu, a căror durată combinată s-a extins din 1879 până în 1939.
Charles-Henri Sanson: executorul francez care a ucis 3.000 de oameni
Oamenii au scandat de multe ori numele Sansonilor și a Deiblerilor pe străzi și alegerea lor de îmbrăcăminte era cunoscută pentru a inspira tendințele modei. Executorii erau, de asemenea, un subiect de fascinație morbidă în lumea interlopă criminală. Conform unor relatări, gangsterii ar primi tatuaje cu sloganuri sumbre, cum ar fi „My Head Goes To Deibler”.
“So it goes”, cum spunea Billy Pilgrim în Abatorul-cinci a lui Vonnegut…so it goes…
Însă o întrebare la locul său ar fi: De ce oamenii sunt într-atât de fascinați de afișarea publică a violenței?
Dorian Furtună - etolog, doctor în biologie.
În cartea Homo Aggressivus: de ce nu se opresc războaiele și violența, Dorian Furtună argumentează că totul se poate explica prin prisma evoluționistă:
“Istoria, la modul practic, este înțeleasă și impulsionată de manifestarea violenței umane. Aceasta este probabil una dintre cele mai statornice trăsături ale firii omenești; frecvent învinuită că ar fi cauza războaielor, a crimelor și a răului în lume, agresivitatea umană a rămas invincibilă la toate încercările moralizatorilor și educatorilor de o a eradica din individ și din societate. [...] Agresivitatea s-a dovedit a fi un ‚rău necesar’; astăzi ea dăunează conviețuirii sociale, dar într-un trecut îndepărtat a asigurat supraviețuirea noastră ca specie.”
Cercetări științifice bizare au urmat…
Încă de la începutul utilizării sale, speculațiile au abundat asupra faptului că capetele ghilotinei au rămas conștiente după ce au fost tăiate. Dezbaterea a atins noi culmi în 1793, când un călău asistent a bătut fața unuia dintre capetele victimelor sale și spectatorii au pretins că îi văd obrajii zburând de furie. Ulterior, medicii au cerut condamnaților să încerce să clipească sau să lase un ochi deschis după executarea lor pentru a demonstra că se pot mișca în continuare, iar alții au strigat numele decedatului sau au expus capetele lor la flăcări de lumânare și amoniac pentru a vedea dacă vor reacționa. În 1880, un medic pe nume Dassy de Lignieres chiar i-a pompat sânge în capul ghilotinat a unui ucigaș de copii pentru a afla dacă va reveni la viață și dacă va vorbi. Experimentele groaznice au fost oprite în secolul XX, dar studiile asupra șobolanilor au descoperit de atunci că activitatea creierului poate continua aproximativ patru secunde după decapitare.
Faptul că executarea cu ghilotina a devenit într-atât de faimoasă, în timp ce era propusă inițial cu scopul de a face executările mai private, e într-adevăr plin de ironie morbidă. Însă privind științific la acest fenomen devine clar că merge vorba de un instinct al agresiunii (neuroni responsabili de emoții ale furiei) care după cum spune Furtună, “necesită o enervare periodică.”
Mai deranjant, copiii au participat adesea ca spectatori la execuții de ghilotină, iar unii puteau chiar să se joace cu propriile ghilotine în miniatură acasă. În timpul anilor 1790, o lamă și lemn (de replică) de doi metri înălțime a fost o jucărie populară în Franța. Copiii au folosit ghilotinele complet operaționale pentru a decapita păpușile sau chiar rozătoarele mici, iar unele orașe le-au interzis în cele din urmă de teamă că ar fi o influență vicioasă. Ghilotinele în miniatură și-au găsit drum pe niște mese de cină din clasa superioară, unde erau folosite pentru a tăia felii de pâine și legume.
Copii care se joacă cu o ghilotină de jucărie, Franța (1959).
Copiii—cu care asociem drăgălășenia și inocența—au tendințe sadice înrudite de la strămoși. Tot în cartea Homo Aggressivus, Furtună vorbește despre o dovadă a unei agresivități înăscute: “plăcerea copiiilor de a tortura animalele (atunci când acestea sunt inofensive sau nu pot riposta).” (p. 28)
Motivul fascinației oamenilor față de executările la ghilotină e clar, mai ales că era o fascinație prin împuternicire—doar călăul acționa violent, ceilalți erau spectatori. Această detașare de la actul violent servește ca o satisfacere a instinctului de agresiune prin intermediul unui catharsis—francezii își eliminau agresiunea instinctuală prin acel spectacol violent. Putem moraliza cum vrem acest fenomen, dar realitatea rămâne aceeași: “agresivitatea este înmagazinată în genele noastre.” (Furtună, p. 31) și e nevoie s-o eliminăm în exterior, altfel vom avea „diverse forme de nevroze”, după cum spunea Freud.
Sau după cum cânta Maynard James Keenan, vocalistul trupei de rock Tool, în cântecul Vicarious,
“‘Cause I need to watch things die (Pentru că trebuie să privesc cum mor lucrurile)
From a distance (De la o distanță)
Vicariously I live (Trăiesc prin împuternicire)
While the whole world dies (În timp ce întreaga lume moare)
You all need it too, don’t lie (Și toți aveți nevoie de asta, nu mințiți)
Why can’t we just admit it? (De ce dar nu putem recunoaște?)
We won’t give pause until the blood is flowing. (Nu vom face pauză până nu va curge sângele.)
”
E oarecum ironic că intenția inițială a lui Joseph-Ignace Guillotin de a umaniza și privatiza cumva pedeapsa capitală s-a terminat cu un adevărat show—un adevărat Netflix s-a născut în acea vreme. O poftă imensă de a fi spectatori la asemenea execuții eficiente a fost expusă în prim plan. Mai mult, ea a fost popularizată și la Naziștii germani. Adolf Hitler a făcut din ghilotină o metodă de execuție de stat în anii 1930 și a ordonat ca 20 din utilaje să fie amplasate în orașe din Germania. Conform înregistrărilor naziste, ghilotina a fost folosită în cele din urmă pentru a executa aproximativ 16.500 de persoane între 1933 și 1945, mulți dintre ei luptători de rezistență și disidenți politici. Ucigașul condamnat Hamida Djandoubi a devenit ultima persoană care și-a întâlnit sfârșitul de la ghilotină după ce a fost executat în 1977. Iar în 1989, Franța a desființat pedeapsala capitală. Ghilotina franceză a dominat 189 de ani—totul începând de la o încercare sinceră de a umaniza și a performa execuțiile în afara ochiului public. În loc, setea de a fi martorul execuțiilor publice s-a dovedit a fi prea mare în rândul revoluționarilor Francezi.
Totuși, Guillotin a urmat să-și recupereze puțin imaginea, devenind unul dintre primii medici francezi care au susținut descoperirea vaccinării lui Edward Jenner, iar în 1805 a fost președintele Comitetului pentru vaccinare la Paris.
În cuvintele lui H.P. Lovecraft, „Chiar și celei mai mari dintre orori rar îi lipsește ironia.”
