În filmul Whiplash, protagonistul Andrew Neiman e un tânăr obsedat de urmărirea sa de a deveni un muzician profesionist. El e extrem de pasionat de tobe și jazz, și obsesia lui e ecranizată chiar din primele cadre în care îl vedem rămânând după lecții să practice la tobe.

Antagonistul, sau personajul conflictual—în dependență de cum priviți la el—e dirijorul de muzică jazz Terence Fletcher. El e un caracter sever și impulsiv, care nu-și filtrează vorba și-ți spune direct ce crede despre tine. Când îl vede pe Andrew practicând, rămâne impresionat și îl invită să vină la următoarea lecție la școala Shaffer, în care el era dirijor—una din cele mai bune școli de muzică jazz din Statele Unite.

Andrew, deși e bucuros să audă asemenea veste, e totuși nesigur pe el și e plin de anxietate, mai ales cunoscând bine reputația lui Fletcher ca un profesor extrem de sever.

Într-un sens arhetipic, Andrew este eroul înainte să plece într-o aventură unde se va lupta cu dragonul, însă el încă nu cunoaște cum arată ori ce este acel dragon, deși a auzit multe legende înfricoșătoare despre el.

Andrew merge la câteva lecții, întâi ca un toboșar de rezervă, asistându-i primului toboșar să seteze tobele și să întoarcă foile cu partituri în timpul performanței. Lecție după lecție, răbdarea sa e totuși răscumpărată. În momentul în care primul toboșar îl dezamăgește pe profesorul Fletcher, ultimul îi dă o șansă lui Andrew să joace la tobe. La început, lui Andrew îi reușește și profesorul e satisfăcut, dar această satisfacție nu durează mult și Fletcher devine frustrat odată ce observă niște imperfecțiuni în tempoul toboșarului.

Într-o secvență din film, Fletcher îl pune pe Andrew să repete aceleași câteva secunde zeci de ori la rând, astfel umilind-ul în fața colegilor săi. Andrew credea că a domesticit dragonul, însă natura sa a dovedit a fi mult mai imprevizibilă și sălbatică.

Însă ce era acel dragon? Profesorul Fletcher cu toată severitatea lui? Probabil. Dar o privire mai adâncă la personajul lui Fletcher ar putea dezvălui că el era o întruchipare metaforică a mai multor factori și obstacole pe care un om cu ambiție le întâlnește în drumul spre excelență. El reprezenta toți oamenii care îți spun că nu vei reuși, vocea internă care n-are încredere în abilitățile tale, circumstanțele vieții care sunt în afara controlului tău, frustrările psihologice și auto-sabotajul. Cu alte cuvinte, personajul lui Fletcher era doar sumarea fizică a tuturor obstacolelor pe care le întâlnea Andrew din cauza ambiției sale, și acele obstacole îl făceau să sufere.

Dar în același timp, eu pot să fiu greșit, e posibil că personajul lui Fletcher e doar ceea ce este—un profesor extrem de sever care te împinge să fii mai bun folosind metode nu chiar tradiționale, chiar uneori, violența fizică. Ce asta ar spune atunci despre ambiția noastră? Care-i momentul în care spunem nu și reconsiderăm drumul nostru spre excelență, chiar dacă avem ambiții imense? E normal să suferim atunci când ne urmărim ambiția? Câtă suferință e prea multă, și care sacrificii sunt justificate?

Atunci când Andrew e acceptat la lecții și îi reușește totul bine, fiind pe valul ăsta de succese el în sfârșit își ia inima în dinți și o invită la o întâlnire pe fata de care îi plăcea. Însă la una din întâlniri el se prinde într-un moment când e absent din conversație și se gândește cum mai repede să plece acasă și să practice la tobe. Ambiția lui îl obseda, și din cauza asta relația lui cu prietena avea de suferit. Ceva timp el nega acest fapt, însă la un moment dat îi spune prietenei că se despărțește de ea, anticipând că pasiunea de a fi toboșar îl va încurca să fie un partener bun și că ea va fi o simplă sustragere.

Andrew vrea să devină următorul Charlie Parker—un saxofonist legendar de jazz pe care-l admiră. Și el își creează ideea în capul lui că pentru a atinge asta, el va avea nevoie de sacrificii. Însă cât de mult e prea mult? Aceasta e întrebarea care-l chinuie pe protagonist de-a lungul filmului.

Friedrich Nietzsche, un filosof faimos din secolul 19, credea că suferința și sacrificiile sunt necesare pentru auto-depășire—realizarea talentelor și evoluția personală. El considera suferința un factor inseparabil de la o viață ambițioasă, și chiar le dorea oamenilor lui cei mai apropiați să sufere pentru a progresa:

“Celor oameni de care îmi pasă măcar un pic, eu le doresc suferință, devastare, boală, maltratare, umilință... aș vrea ca ei să nu rămână străini față de auto-disprețuire, tortura neîncrederii în sine, nenorocirea celor învinși, nu am jale față de ei... pentru că le doresc unicul lucru prin care pot demonstra dacă ei au o valoare sau nu—că unul poate să îndure”

— Friedrich Nietzsche

Într-o scenă din film, Andrew îi reproșează profesorului său despre metodele sale violente de a preda :

„Dar există o limită? Poate te duci prea departe și descurajezi ca următorul Charlie Parker să devină vreodată Charlie Parker?”

Profesorul Fletcher avea o viziune similară cu cea a lui Nietzsche, că suferința e necesară pentru a te auto-depăși. El spunea despre lecțiile sale de muzică:

„Nu există două cuvinte în limba engleză mai dăunătoare decât <<good job>>... am fost acolo pentru a împinge oamenii dincolo de ceea ce se așteaptă de la ei. Cred că este o necesitate absolută.”

Această viziune despre suferință e una nepopulară, mai ales în societatea contemporană. Însă e la fel de adevărat și că evitarea suferinței e o parte a biologiei umane care s-a dezvoltat pe parcursul evoluției. E un mecanism de autoconservare care-i declanșat natural, iar ambiția umană e o chestie mai vagă și e greu de perceput ori definit. Cu toate acestea ea deseori intră în conflict cu biologia de autoconservare, sau mai degrabă, odată ce supraviețuirea și autoconservarea e asigurată, ambiția capătă un rol mai important. Ambiția e o chestie ce ține de auto-actualizare, iar auto-actualizarea stă în vârful piramidei necesităților lui Maslow.

Piramida lui Maslow sau ierarhia nevoilor e un termen în psihologie conceput de Abraham Maslow care spune că deși nevoile sunt instinctive, nu toate sunt la fel de puternice. Astfel, nevoile cele mai puternice au fost așezate la baza piramidei trebuințelor (cele fiziologice ca hrana, apa, aerul, somnul, sexul etc). Cu cât o nevoie urcă spre vârful piramidei, cu atât este mai slabă și specifică individului respectiv. Nevoile de auto-actualizare din vârful piramidei vin din plăcerea instinctivă a omului de a fructifica la maximum capacitățile proprii, pentru a deveni din ce în ce mai bun. Oamenii care nu și-au satisfăcut nevoile din treptele mai joase nu sunt preocupați de auto-actualizare, cel puțin nu-s obsedați de ea. Omul din prima lume—în majoritatea țărilor din Occident—de obicei își satisface nevoile de bază, și deci el inevitabil țintește spre auto-actualizare. Maslow spunea că deși acești indivizi trăiesc adesea o bucurie extatică, simt totodată și o tristețe cosmică (asta ar putea fi o cauză a creșterii ratelor de depresie în Occident).

Maslow crede că singurul motiv pentru care oamenii nu se mișcă în direcția auto-actualizării este din cauza obstacolelor puse în calea lor de societate, mai ales printr-o educație deficitară ce nu poate schimba o persoană cu o slabă pregătire pentru viață într-o persoană cu o abordare pozitivă. Maslow e de părere că educatorii ar trebui sa fie răspunzători de potențialul pe care îl are un individ pentru a ajunge la auto-actualizare în felul său.

Deși există adevăruri în conceptul piramidei lui Maslow, ea nu e o știință exactă. Mulți cercetători cred că, deși importantă, munca lui Maslow este bazată doar pe studii de caz, și acuză lipsa lucrului experimental în problema auto-actualizării. Însă observația lui că educația societății împiedică oamenii să se miște spre auto-actualizare, cel puțin în teorie, pare plauzibil.

Continuând cu acest gând, contextul cultural și economic la fel influențează și cât de tare lumea valorează suferința.

Sute de ani în urmă, Stoicii credeau că suferința e necesară pentru a crește. Unul din ei, Epictet, era un fost sclav, iar altul, Marc Aureliu, era împăratul Romei în timpul războaielor crâncene și tragediilor personale (soția și aproape toți copiii lui au murit), respectiv ambii au avut foarte mult de suferit și rămânând vii au avut timp de reflectat asupra suferinței. Din cauza sistemului valorilor morale pe care îl aveau,—Stoicismul—ei tindeau să privească la tragedii ca o parte inevitabilă a vieții, ceva ce Logos-ul—materia divină a Universului—determină, ceva ce-i în afara controlului lor. De aceea ei nu evitau suferința, dar o acceptau ca o parte crucială a vieții, ca și plăcerea, de altfel. Ei ținteau spre un echilibru și moderare sufletească. Ei deseori practicau abținerea de la distracții, dezmăț și acțiunile impulsive din cauza plăcerii sau durerii.

“Dacă depășești limitele moderației, cele mai mari plăceri încetează să-ți placă”

— Epictet

“Și, într-adevăr, cel care urmărește plăcerea ca un bine și evită durerea ca un rău, este vinovat de impietate”

— Marc Aureliu

Dar tot în timpurile antice, erau și cei ce urmăreau școala grecului Epicur, care la rândul său se inspirase de la Aristip—un student a lui Socrate. Aristip promova plăcerile corporale și avea o viziune a vieții similară hedonismului modern—o viziune mai apropiată valorilor utilitariste ale noastre, unde minimizarea suferinței și maximizarea plăcerii e scopul principal.

Astăzi tendința totuși e să evităm suferința, și de aceea există „experți” și industrii întregi scopul cărora e să ne promită o minimizare a suferinței: consultanți ori antrenori de fericire, workshop-uri fel de fel, seminare, sute și mii de cărți self-help. Global vorbind, industria Welness sau industria bunăstării are cota de 3.7 trilioane de dolari, conform grupului comercial Global Wellness Institute, care estimează că suma uluitoare include totul, de la frumusețe și anti-îmbătrânire (999 miliarde dolari) la turism wellness (563 miliarde dolari) la nutriție (648 miliarde dolari).

Paradoxal, oamenii din prima lume—cu-n capital financiar înalt și toate necesitățile materiale îndeplinite—cad în depresie mai des decât restul. De ce?

Parțial din cauza alimentației proaste—fructoză și sare băgate în tot, fast food ș.a, care dereglează sistemul endocrinal și afectează dispoziția oamenilor. Altă cauză ar fi viața mai sedentară din cauza confortului—iar abundența confortului caracteristică lumii dezvoltate mă duce la următorul gând:

Lumea din Occident în mare parte suferă din cauza că sistemul valorilor morale care predomină e bazat pe maximizarea plăcerii și minimizarea suferinței. Contextul socio-cultural determină valorile acelei societăți.

The American Dream—visul American—e bazat pe achiziționarea proprietății materiale și mărirea statutului social, chestii care hrănesc și îmbunătățesc piața liberă și capitalistă din Occident, facând-o și mai potentă, adică sporind rata de maximizare a plăcerii și eliminare a disconfortului, sau cu alte cuvinte, eliminarea suferinței devine mai eficientă și mai prioritară.

Rezumând cele spuse mai sus, avem 3 sisteme morale diferite:

1. Suferința trebuie evitată - perspectiva utlitaristă, Epicureană, sau simplu spus—contemporană, care ne spune că scopul e să minimizăm suferința și să maximizăm plăcerile, iar dezvoltarea și creșterea personală—deși binevenită—e o chestie secundară după asigurarea lipsei de suferință.

2. Suferința e inevitabilă – perspectiva Stoicilor antici, ca Marc Aureliu și Epictet, care spun că suferința e partea normală a vieții și trebuie s-o accepți, dar în același timp ei nu sunt atât de preocupați de căutarea activă a suferinței cum o făcea Nietzsche sau profesorul Fletcher în filmul Whiplash. (e drept că unii Stoici practicau abstinența de la dezmăț și duceau o viață mai minimalistă, dar asta-i mai degrabă un disconfort inenționat decât suferință) Stoicii credeau în Logos—un termen introdus de grecul Heraclit—o forță în Univers care-i dincolo de controlul lor, un principiu generativ al Cosmosului, o materie divină, un fel de Dumnezeu atomic; astfel ei își calmau anxietatea existențială, crezând într-o soartă ce n-o pot schimba.

3. Suferința e absolut necesară – perspectiva lui Nietzsche și profesorul Fletcher, care spun că suferința e absolut necesară pentru creșterea și dezvoltarea noastră, și deci trebuie să o urmărim din propria voință.

Observă cum aici nu merge vorba de fericire ori satisfacție fizică, ci doar de creștere și dezvoltare—chestiuni direct asociate cu ambiția. În acest sistem de valori, ambiția e impulsul care-i pus în prim plan, iar acest impuls e inseparabil de suferință, deoarece urmărirea ambiției inevitabil îți va aduce o doză anumită de suferință din cauza obstacolelor care îți vor sta în cale. De aici în acest sistem de valori avem prioritizarea suferinței ca o chestie absolut necesară pentru dezvoltare. E un sistem de valori lipsit de compromisuri.

Deci toate aceste 3 perspective au un lucru în comun: un impuls care servește ca un mecanism de declanșare, puterea căruia determină cantitatea suferinței sau plăcerii—ambiția.

Ambiția e impulsul uman care e într-o tensiune veșnică cu restul biologiei noastre de autoconservare și evitare a riscului. Și în dependență de sistemul nostru de valori noi vom avea atitudini diferite față de ambiție, ceea ce înseamnă că ambiția e un factor pur individual. Dacă prioritizăm plăcerea, noi tindem să îmblânzim ambiția, iar dacă prioritizăm suferința, noi tindem să lăsăm ambiția să ne ghideze în felul său sălbatic.

Dar iarăși, aș vrea să priviți la ambiție ca la un termen neutru, el nu-i nici pozitiv nici negativ, ci e un termen contextual—el capătă asociații negative sau pozitive doar după ce-i preluat de un individ și e transpus în acțiune, după care acțiunea poate fi judecată ca pozitivă sau negativă, în dependență de sistemul valorilor morale al acelui individ.

Deci dacă aș desena un spectru cu două extreme, la o extremă fiind plăcerea și la altă extremă fiind suferința, iar ambiția fiind un impuls sălbatic într-o plutire liberă, schema ar arăta așa:

<--ambiția-->
(determinată de individ)
plăcerea ----------------- suferința
1 2 3
(Epicurus) (Stoicii) (Nietzsche)

În filmul Whiplash, unicul scop al protagonistului Andrew e să aibă reușite mai multe: să devină un toboșar mai bun, să câștige la competiții, și să devină o legendă a jazz-ului, chiar dacă relațiile lui personale vor avea de suferit în urmă la asta. Determinarea lui extremă sugerează că el avea o ambiție imensă. Însă era acea ambiție productivă pentru el? Ce se întâmplă atunci când ambiția îți depășește capacitățile reale din prezent?

Uneori, prea multă ambiție îl sufocă pe om și îi provoacă anxietate, cauzând-ul să facă decizii proaste sau să nu întreprindă nici o acțiune definitivă din frica paradoxală a posibilității de „a nu deveni cine vrea să devină”

Alteori, lipsa de ambiție la fel îl stagnează pe om, dar din motiv diferit, din cauza apatiei și nihilismului care apare în urma nepăsării de „normele și trofeele sociale”

Dar în orice caz, una este cert:

Fiecare om are un sistem de valori (chiar dacă nu-i conștient de el), iar acel sistem de valori îi ghidează comportamentul.

Asta înseamnă că cei ce valorează reușitele—adică cei ce urmăresc un scop care necesită un efort anumit—inevitabil sunt influențați de impulsul ambiției, care-i după cum spuneam anterior, mecanismul de declanșare al acțiunii.

Atunci hai să încercăm să înțelegem natura reușitelor.

Reușitele presupun ambiția, iar ambiția presupune suferința (deoarece există obstacole care vor cauza suferință). Respectiv, pentru a avea șansa la mai multe reușite noi trebuie să avem mai multă ambiție, iar pentru a avea o ambiție sustenabilă, e nevoie să fim pregătiți să suferim, și chiar mai mult ca atât, să fim proactivi în urmărirea suferinței, sau cel puțin să nu ne lăsăm sfidați de ea.

It’s a numbers game, cum o spun vorbitorii de engleză—e un joc de numere, bazat pe încercări și perseverență în ciuda suferinței inevitabile.

Un reproș la locul lui aici ar fi: dar nu totul depinde de ambiție și abilitatea de a îndura, există numeroase circumstanțe care afectează succesul ori eșecul unei acțiuni. Există oameni care nu au multă ambiție dar totuși au realizări și succese.

La care eu aș răspunde: da, evident că ai dreptate. Nu totul e sub controlul tău, despre asta vorbeau Stoicii antici, despre asta vorbesc și fizicienii, matematicienii și orice om care privește la lucruri obiectiv. Că mereu există circumstanțe imprevizibile e un fapt luat de la sine. Universul, deși e bazat pe niște legi ale fizicii, totuși are o doză de randomizare și entropie. De dragul simplificării, o să numesc aceste circumstanțe imprevizibile—factorul X.

Și deci avem o asemenea ecuație întortocheată (și pur filosofică):

Reușitele ≈ ambiție + suferință (unde ambiția ≈ suferința) / factorul X

*notă: suferința e un termen care include timpul irosit, disconfortul, dezamăgirea, anxietatea, sacrificii etc.

Adică cantitatea ori calitatea reușitelor e aproximativ proporțională cu suma ambiției și suferinței (care sunt inseparabile), iar această sumă e împărțită la factorul X, unde cu cât mai mare-i factorul X (cu cât mai multe circumstanțe imprevizibile) cu atât mai mic va fi coeficientul reușitelor, adică calitatea sau cantitatea reușitelor va fi mai mică; dar în același timp, dacă suma între ambiție și suferință e prea mică, ori dacă coeficientul suferinței e mult mai mare decât ambiția sau vice-versa (dacă sunt prea diferite una de alta), atunci factorul X devine irelevant.

Cu alte cuvinte, deși ambiția și suferința sunt inseparabile, dacă ai prea multă suferință sau faci prea multe sacrificii, ambiția e înăbușită—omul e descurajat de prea multă suferință, chiar dacă are o doză de ambiție. Iar dacă acel om are prea multă ambiție și nu destulă suferință, lui îi va lipsi acea fricțiune și tensiune, devenind cu timpul mai lenos și mai puțin ambițios.

Cheia e să menții acel echilibru și acea tensiune între ambiție și suferință, fără ca una să o domine pe alta.

Grecul antic Aristotel vorbea în lucrarea sa Etica Nicomahică despre mijlocul auriu— mijlocul de dorit între două extreme, una de exces și cealaltă de deficiență. De exemplu, în viziunea Aristotelică, curajul este o virtute, dar dacă este luat în exces s-ar manifesta ca o neglijență și, în lipsă, lașitate. Pentru mentalitatea greacă, mijlocul auriu era un atribut al frumuseții. Grecii antici credeau că există o asociere strânsă în matematică între frumusețe și adevăr. Ei credeau că există trei „ingrediente” ale frumuseții: simetrie, proporție și armonie.

Deci încă odată,

Reușitele ≈ ambiție + suferință (unde ambiția ≈ suferința) / factorul X

(Reușitele sunt aproximativ egale cu suma ambiției și suferinței, unde ambiția e aproximativ egală cu suferința, și tot asta e divizat la factorul X, adică la circumstanțele imprevizibile; și în caz că echilibrul între ambiție și suferință e menținut, atunci cu cât mai mare e factorul X, cu atât mai multe șanse sunt să ai mai puține reușite, iar cu cât mai mic e factorul X, cu atât mai multe șanse sunt să ai mai multe reușite)

Admit că această ecuație e aproximativ egală deoarece nu pot pretinde că e o formulă matematică, e doar o mică teorie care ne ajută să conceptualizăm procesul uman al urmăririi unei reușite.

Această tensiune constantă între ambiție și suferință poate fi comparată cu tensiunea între spiritul Dionisian și Apollonian, despre care vorbea Nietzsche, adică rațiunea și pasiunea. În Mitologia Greacă, Apollo era zeul luminii, rațiunii, armoniei și echilibrului. Iar Dionis era zeul vinului, emoției extatice și tragediei.

Nietzsche voia să păstreze acest echilibru între ei: atât timp cât nici unul nu prevalează, omul e într-o stare sănătoasă. Atât timp cât dragonul e domesticit, eroul continuie să lupte.

Nietzsche dorea să reântoarcă spiritul Dionisian al pasiunii și dezmățului, deoarece era dezamăgit de societatea de după Epoca Rațiunii și viziunile lor unidimensionale. El spunea că trebuie să ne supunem nebuniei dionisiene pentru a atinge starea de unitate primordială, o stare dincolo de barierele sociale și gândirea îngustă. El voia să depășească nihilismul în urma Morții lui Dumnezeu, adică în urma destrămării valorilor Creștine din Occident, și să construiască valori noi din abisul nihilismului—o sarcină într-adevăr ambițioasă și gigantică. Această ambiție a lui Nietzsche, discutabil, îi depășea capacitățile și îl făcea să sufere prea mult.

Deci în cazul filmului Whiplash, analogia lui Apollo—zeul rațiunii și creativității—ar fi suferința și totul ce-i legat de partea pragmatică a râvnirii spre excelență (Andrew voia să devină o legendă a jazz-ului, pentru asta el trebuia să practice la tobe în fiecare zi și să sacrifice timpul cu oamenii dragi). Iar Dionis—zeul dezmățului și pasiunii, este ambiția și toate valurile de emoții ce apar în urma drumului nostru spre excelență (spiritul Dionisian e întruchipat în profesorul Fletcher, care-i o persoană nebunatică, ambițioasă și tragică). Acest echilibru, această tensiune între suferință și ambiție e necesară pentru sustenabilitatea râvnirii noastre și mărirea șanselor de a excela. Fără această tensiune ambiția scade, iar ambiția la rândul său depinde de o anumită doză de suferință—nici prea puțină, nici prea multă.

Această doză de suferință nu e universală și depinde de fiecare individ. Unii au nevoie de o cantitate mică de suferință (sau disconfort) pentru a rămâne ambițioși, iar alții au nevoie de mai multă. Scopul tău e să încerci să excelezi la ceva și să-ți descoperi limitele.

Dacă vrea să domesticească dragonul, eroul trebuie să iasă din lumea sa familiară și să se pornească într-o aventură plină de incertitudini.

Aceste incertitudini nu țin doar de lumea externă, dar și de lumea ta internă. Tu nu știi cum vei acționa ori în ce te vei transforma în momentele pline de tensiune dacă nu pornești în această aventură—de ați urmări ambiția.

Nu există o garanție că nu-i vei înstrăina pe oamenii apropiați și nu-ți vei distruge relațiile sociale. Riscul mereu există. Mai mult ca atât, un risc și mai mare e să descoperi că tu de fapt nu ești omul care te credeai. Există posibilitatea că vei dădea de o parte întunecată din sufletul tău, care te va înspăimânta.

Există riscul că dragonul care voiai să-l domesticești era tot timpul înăuntru-l tău.

Dar frica deseori e o iluzie care îți stagnează progresul. Incertitudinea e partea inevitabilă a vieții. După cum scriitorul Joseph Campbell spuse,

“Peștera în care te temi să intri deține comoara pe care o cauți”

— Joseph Campbell

Dar lăsând romantismul la o parte, după cum am și menționat, există și riscul că acea comoară, acel om care-l vei descoperi în urma aventurii spre excelență, să nu fie cel la cine te-ai așteptat. Fiecare din noi are părți întunecate în adâncul psihicului și fiecare din noi e capabil să acționeze rău.

În psihologia lui Carl Jung, există un concept numit “shadow archetype”—arhetipul umbrei, sau pur și simplu, umbra. Ea se referă la un aspect inconștient al personalității pe care eul conștient nu îl identifică în sine, sau este chiar întregul inconștient, adică tot ceea ce o persoană nu este pe deplin conștientă. Pe scurt, umbra este partea necunoscută.

Deoarece omul tinde să respingă sau să rămână ignorant de cele mai puțin dezirabile aspecte ale personalității lui, umbra este în mare măsură negativă. Dar există, totuși, și aspecte pozitive care pot rămâne ascunse în umbra cuiva (în special la persoanele cu stimă de sine scăzută, anxietăți și credințe false).

Contrar definiției a umbrei lui Sigmund Freud, umbra lui Carl Jung poate include tot ceea ce se află în afara luminii conștiinței și poate fi pozitivă sau negativă. "Toată lumea poartă o umbră", a scris Jung, "și cu cât este mai puțin întrupată în viața conștientă a individului, cu atât este mai neagră și mai densă." Această umbră poate fi (parțial) legătura cu instinctele animalice mai primitive, care sunt înlocuite de mintea conștientă în timpul copilăriei.

Potrivit lui Jung, umbra, în a fi instinctivă și irațională, este predispusă la proiecție psihologică, în care o inferioritate personală percepută este recunoscută ca o deficiență morală percepută la altcineva. Jung scrie că dacă aceste proiecții rămân ascunse, „Factorul de realizare a proiecțiilor (arhetipul umbrei) are o mână liberă și își poate da seama de obiectul său—dacă are una—sau poate aduce o altă situație caracteristică puterii sale” Aceste proiecții izolează și dăunează indivizilor acționând ca un val de mărire constantă a iluziei dintre ego și lumea reală.

E ca și cum o parte din mintea ta e dulapul în care bagi tot felul de gunoaie, și nu-l deschizi ani întregi, până la un moment dat, iar când îl deschizi vezi mizeria care s-a adunat pe parcursul anilor și ești nevoit să faci o curățenie ca lumea și să selectezi obiectele de care ai sau n-ai nevoie.

Andrew Neiman, confruntându-se față-n față cu Profesorul Fletcher, îndurând strigătele și ofensările din partea lui, își descoperă limitele și află cine-i el într-adevăr atunci când este intimidat și batjocorit, și cât de departe e pregătit să tolereze și să îndure pentru ași realiza ambiția sa de a deveni un toboșar legendar.

Nu o să vă dezvălui cum s-a terminat filmul și care a fost deznodământul, deoarece aș vrea să-l vedeți cu ochii voștri, să-l analizați, și să reflectați la ce-am scris în acest articol. Acest film e un studiu de caz excepțional, pe lângă faptul că-i un proiect cinematografic extraordinar, lăudat de critici și câștigând numeroase premii în 2014.

Vă las cu o conversație din film între Profesorul Fletcher și Andrew Neiman, care m-a pus atunci mult pe gânduri...

Profesorul Fletcher: Nu cred că oamenii au înțeles ce făceam la Shaffer. Nu am fost acolo să conduc. Orice tâmpit poate să-și ridice brațele și să țină oamenii în ritm. Am fost acolo pentru a împinge oamenii dincolo de ceea ce se așteaptă de la ei. Cred că aceasta este ... o necesitate absolută. În caz contrar, deposedăm lumea de următorul Louis Armstrong. Următorul Charlie Parker. Ți-am spus povestea despre cum Charlie Parker a devenit Charlie Parker, nu?

Andrew: Jo Jones i-a aruncat un talger în cap.

Profesorul Fletcher: Exact. Parker era un băietan mic, destul de bun la saxofon. Se apucă el să joace la o sesiune, și o dă în bară. Jo Jones aproape că îl decapitează pentru asta. Și publicul se râde de el în timp ce iese de pe scenă. Parker plânge înainte să adoarmă în noaptea ceea, dar a doua zi dimineața, ce face? El practică. Și el practică și practică cu un singur scop în minte, pentru a nu mai fi niciodată luat în râs. Și un an mai târziu, se întoarce la localul Reno și urcă pe scena respectivă și cântă cel mai bun solo de care lumea a auzit vreodată. Așadar, imaginează-ți dacă Jones i-ar fi spus lui Parker atunci când a dat-o în bară: „Ei bine, e în regulă, Charlie. A fost bine. O treabă bună.” Și atunci Charlie se gândește la el: “Păi, într-adevăr, am făcut o treabă destul de bună.” Sfârșitul poveștii. Nu-i nici o pasăre. Asta e, pentru mine, o tragedie absolută. Dar asta e ceea ce vrea lumea acum. Și oamenii se mai întreabă de ce moare jazz-ul.

Andrew: Dar există o limită? Poate te duci prea departe și descurajezi ca următorul Charlie Parker să devină vreodată Charlie Parker?

Profesorul Fletcher: Nu, omule, nu. Pentru că următorul Charlie Parker nu va fi niciodată descurajat.