Vreo 4 ani în urmă eram în ultimul trimestru într-un colegiu de IT în Toronto și, deoarece aveam nevoie de încă un „curs electiv”, am ales „Intro to Philosophy”, care evident că n-avea nici o legătură cu calculatoarele. Nu prea știam ce reprezintă acest obiect, adică mă rog, aveam o idee superficială, dar totuși eram destul de sceptic.

Prima lecție. Profesorul intră în clasă, ia o pauză lungă, se așează pe o masă din primul rând în poza lotus și ne spune:

„Noroc, dragi studenți. Felicitări că ați ajuns la această lecție și nu v-ați răzgândit la jumătate de drum. Totuși vreau să vă spun că în următoarele 3 luni n-o să învățați nimic.”

Studenții din clasă au început a râde ușor, el le zâmbea în răspuns. Iar eu în gândul meu spuneam „În sfârșit un profesor onest în școala asta”.

El continua „Ce credeți că e filosofia?”

După un moment de ezitare un student răspunde „e încercarea de a răspunde la întrebările vieții?”

Alta adaugă „nuștiu.. e o masturbare mintală a unor oameni antici?”

Clasa a râs incomod câteva secunde.

Eu am continuat „E o curiozitate perpetuă despre viață?”

După care alți studenți au parafrazat gînduri similare. Profesorul apreciase inițiativa noastră și acuratețea relativă a răspunsurilor.

El luase o pauză și spuse „Filosofia nu-ți coace pâine și nu-ți construiește un oraș, să fiu onest cu voi filosofia nu-i prea capabilă să răspundă la multe întrebări, ci mai degrabă creează întrebări mai deștepte.”

„Dar să știți că totuși e foarte interesantă... adică, da, nu vă recomand să o studiați pentru a o transforma într-o carieră pentru că o să muriți de foame...eu personal am studiat economia și literatura.. acum predau limba engleză și filosofia în colegiu. Dar nimic nu-mi aduce așa satisfacție ca atunci când predau filosofia și nimic nu-mi încordează mintea atât de mult până astăzi.”

„Hai să luăm un caz teoretic. Imaginați-vă așa scenariu: Sunteți într-o barcă cu 3 oameni, în mijlocul oceanului. Toți sunt flămânzi și toți vor să supraviețuiască. Un om foarte bătrân, o femeie gravidă și un bărbat foarte gras. Realistic vorbind unica metodă de a supraviețui e să recurgeți la canibalism. Acum o întrebare: Cine trebuie mâncat primul?”

La această întrebare chiar și studenții care stăteau pe jumătate adormiți s-au trezit brusc „din somnul cel de moarte” și au holbat ochii la profesor. Nimic nu trezește curiozitatea în om mai mult decât canibalismul menționat cazual într-o conversație.

Lumea a început să vorbească, glasurile lor haotice amestecându-se în conversații.

„Cel gras, evident! Are mai multă carne și calorii.”

Altul îi răspunse „Da dar carnea ceea are prea multă grăsime, nu-i prea calitativă”

Profesorul zâmbea năstrușnic. Eu mă alăturam la acel sentiment și observam declarațiile din împrejur.

Altă studentă exclama „Ce-i cu voi?! Cel bătrân! El deja și-a trăit viața și obiectiv vorbind ceilalți doi au mai multe de pierdut”

Profesorul a reproșat, după cum mi s-a părut, cu o doză de sarcasm „De ce nu acea gravidă? Totuși copilul născut nu va putea supraviețui oricum”

Unii erau de acord, alții erau puțin șocați la așa sugestie.

„Cel gras uăi oamenilor!”

„Cel bătrân!”

Eu tăceam și mă râdeam înăuntru, totuși teoretizând că posibil l-aș fi mâncat pe cel gras primul.

Profesorul a așteptat până ce toți s-au oprit să răspundă și a menționat:

„Dar de ce în genere trebuie să mâncați pe cineva? De ce să nu muriți de foame?”

Toți au închis gurile pe câteva secunde, parcă reflectând asupra ciudățeniei și răului care ieșise din mintea lor recent. Eu, metaforic vorbind, stăteam cu gura căscată, „Wow, noi chiar suntem niște animale hahaha”

„Hmm, dacă asta-i filosofie, atunci sign me up!” m-am gândit eu.

În următoarele 3 luni eu m-am îndrăgostit de filosofie.

Profesorul începuse de la René Descartes, apoi au urmat grecii antici: Socrate, Platon și Aristotel.

Am vorbit despre natura conștiinței, natura cunoașterii, despre etică, estetică și despre deontologism versus utilitarism (intenția vs consecințele), am vorbit și despre Existențialism și multe altele.

Cam la fiecare lecție el spunea „uite, jur, acest filosof e favoritul meu”, după care în următoarea săptămână el spunea „uite acesta precis îi favoritul meu, uitați-vă ce spune...”. De fiecare dată zâmbeam și mă molipseam de entuziasmul lui. Niciodată n-am văzut un profesor atât de entuziasmat să lectureze și, de fapt, lecturile lui erau interactive, adică noi participam, discutam, nu pur și simplu ascultam lectura lui. El se asigura că noi nu ne pierdeam interesul pe parcurs, mai introducând câte o glumă, fiind mai jucăuș cu ideile mai complexe. Se vedea de la o distanță că avea o plăcere imensă atunci când vedea în ochii studentului o revelație, o conștientizare care ar putea să-i schimbe percepția întreagă a vieții. Eu eram unul dintre ei, eram foarte activ, alegeam cele mai complicate teme la eseuri și nu puteam să mă satur de lecturile lui de 3 ore, mereu era spațiu mai mult pentru a discuta o idee cu acel profesor.

Am finisat colegiul și acum lucrez în domeniul IT. Mai exact, mă ocup cu administrarea și infrastructura rețelelor de calculatoare într-o organizație non-profit ce difuzează filme din toată lumea și organizează anual unul din cele mai mari festivale de filme din lume. E un lucru coborât la realitate, e foarte exact și practic. Calculatoarele n-au timp să filosofeze, ele ori lucrează ori nu. Iar eu filosofez (cu o doză sănătoasă de ironie), și îmi place s-o fac în timpul liber.

Cu acest scop am creat podcastul Meditații, ca să nu-mi pierd „mușchiul” de filosof, să abordez idei complexe, să-mi provoc mintea la o gândire mai profundă și să-mi organizez însușirile în ceva tangibil. Iar dacă voi avea o audiență căreia îi va fi interesant ce am de spus, cu atât mai bine!

Viziunea mea, preluată de la acel profesor, e că filosofia nu trebuie să fie plictisitoare și nu-i mereu doar o „masturbare mintală”. Ea are tangențe cu lumea reală și, dacă e abordată cu o doză de umor și ironie, poate fi foarte utilă pentru fiecare dintre noi, ori cel puțin ea e capabilă să creeze întrebări mai înțelepte despre viață—și asta, uneori, e îndeajuns.