În ultimii ani, studiind comportamentul uman, am ajuns la următoarea concluzie: noi nu suntem programați să fim fericiți. Evoluției nu-i „pasă” de fericirea ta. Îi „pasă” doar de supraviețuirea ta.
Acum hai să ne imaginăm că teza mea e corectă, ce ar însemna asta pentru noi ca specie? Cum se vor schimba viețile noastre dacă noi știm la sigur că niciodată nu vom atinge acea tranchilitate, acea omniprezentă și mereu-reclamată FERICIRE?
În primul rând, deoarece noi suntem atât de investiți în căutarea fericirii, majoritatea din noi probabil vor simți o negare, un nihilism, o pierdere a tuturor credințelor.
În al doilea rând, odată ce vom conștientiza că nu suntem programați să fim fericiți, vom înceta să ne deranjăm atât de mult că nu suntem fericiți și vom privi la lume mai obiectiv, având o lentilă mai neutră.
În al treilea rând, noi vom realiza că oamenii care se afișează ca fiind mereu fericiți sunt deliranți ori pur și simplu niște lași: lor le pasă prea mult de ce impresii își fac oamenii despre ei—un comportament care-i încurajat de societatea contemporană. Fapt care mă duce la următoarea idee:
Comparația e hoțul bucuriei, și social media ne pune viciile noastre în prim plan.
Fericirea—așa cum ne gândim la ea—nu poate fi atinsă. Noi niciodată nu vom fi, și niciodată nu putem să fim într-o stare constantă de fericire. În loc, eu cred că un lucru ce-l putem atinge e bucuria. Ce este bucuria? Hai să tragem o privire la dicționar:
Bucurie:
substantiv
- Senzație de mare plăcere.
Vreau să-ți atrag atenția la cuvântul senzație. Bucuria e o senzație. Însă ce este o senzație?
Senzație
substantiv
1. Impresie; stare sufletească emotivă.
2. Atitudine emotivă a omului față de realitate.
Senzațiile sunt impresii ori stări sufletești, care știm că-s temporare, ceea ce înseamnă că bucuria e temporară—ea vine și pleacă, dar niciodată nu stă pe un timp îndelungat. Momentele într-adevăr bucuroase sunt mai puține în viață. Starea obișnuită a lumii vii e supraviețuirea și suferința.
Dar aș vrea totuși să-ți atrag încă odată atenția la a doua definiție a cuvântului senzație menționată anterior:
- atitudine emotivă a omului față de realitate.
O atitudine emotivă față de realitate? Deci tu îmi spui că suferi pentru că nu ești „fericit”, și fericirea constă în momentele aleatorii de bucurie, și bucuria e o senzație, iar senzația e o atitudine emotivă?
Stai...cum naiba te aștepți să fii fericit când definiția fericirii depinde de o adunătură de atitudini emotive care sunt în esență abstracte și schimbătoare?
Poate noi am trebui să uităm de definiția tipică a fericirii pentru că-i prea vagă și neclară, și poate că fericirea în genere n-ar trebui să fie scopul nostru principal în viață?
Da, știu...e mult mai ușor s-o spui decât s-o faci. E adevărat, e relativ ușor să analizezi această temă rațional, dar realitatea e că homo sapiens e o ființă emoțională, noi suntem în primul rând dirijați de instinctele și impulsurile noastre, și în același timp avem un creier capabil să recunoască fapte despre comportamentul nostru, ceea ce înseamnă că noi ne putem detașa de la noi înșine și ne putem autoanaliza într-o manieră rațională.
Deci ce vrei să-mi spui, Andrei?
Vreau să spun că noi ca specie suntem conștienți de cum impulsurile primitive ale creierului nostru lucrează și noi știm cum să exploatăm acest lucru.
Social media e exemplul perfect aici. Aceste rețele sunt construite ca să ne exploateze:
1. Ele încurajează crearea unei versiuni false și înfrumusețate ale tale.
2. Ele te fac să te compari cu alți oameni și mai mult.
3. Ele îți provoacă dependență.
Acum hai să explorăm fiecare punct și să vedem cât de periculoase pot fi rețelele de socializare pe termen lung și cum ele deja ne afectează bunăstarea noastră psihologică.
1. Lumea din social media este o lume falsă.
Ține minte: totul ce vezi în profilele altora (inclusiv și al meu) e un set de fotografii, postări și opinii bine selectate.
OK, voi fi avocatul diavolului aici și voi admite că nu fiecare din noi e atât de intenționat în ce postează online, toți diferă. Însă eu am în vedere că noi o facem și subconștient, deoarece e în natura noastră să vrem să fim pe placul altora. E evoluția umană—noi vrem să supraviețuim în trib și noi vrem să avem schimb de resurse, deci noi am evoluat așa ca să ne prezentăm în fața altora într-un fel în care să maximizăm șansele că-i vom fi pe placul altor oameni.
De ce ar fi cazul că social media face acest comportament al nostru și mai nociv? Simplu. In principiu întreaga atracție a rețelelor de socializare e abilitatea de a construi versiunea personalizată a imaginii tale. Platforme ca Facebook și Instagram îți dau uneltele—și te încurajează—să-ți prezinți părțile cele mai bune din viața ta.
Deoarece internetul e foarte aglomerat și nimeni nu are destul timp, noi știm că oamenii ne vor judeca în câteva secunde și, respectiv, aceste platforme ne hrănesc dorința de a le arăta altora partea noastră cea mai bună, fie asta subconștient ori nu.
Ei bine, asta nu-i ceva nou, nu? Oamenii mereu voiau să facă o impresie bună altora. Însă ce e nou aici atunci?
Ce-i nou e cât de tare s-a lărgit scara la care acest comportament are loc și cum ratele de depresie și suicid sunt doar în creștere. De ce copii și adolescenții de astăzi cad atât de des în depresie? Pentru că simt presiunea să fie perfecți ca și restul din social media, deoarece prin încercarea de a-ți rezuma persoana într-un pachet frumos, îți pierzi esența care te face unic—stranietățile, manierismele, gândurile, și Doamne ferește—urâțenia.
“Oamenii mă înțeleg atât de prost încât ei nici nu-mi înțeleg plângerea mea că ei nu mă înțeleg.”
Și deci ironic, tu devii o versiune superficială a persoanei tale, totul din încercarea de a crea o versiune ușor consumabilă și plăcută a propriei persoane. Tu niciodată nu te zidești și nu te descoperi cu adevărat, pentru că tot ce faci e...te compari cu alții și, în consecință, tu pur și simplu îți pierzi senzația de sine.
“Cel mai mare pericol din toate, să te pierzi pe tine însuți, se poate întâmpla foarte încet în lume, de parcă nici n-ar fi ceva important. Nici o altă pierdere nu poate să se întâmple atât de tăcut; orice altă pierdere—o mână, un picior, cinci dolari, etc.—e la sigur să fie observată.”
Iluzia individualismului.
Noi trăim într-o societate care propăvăduiește individualismul, însă, dacă privești mai bine la lucruri, îți dai seama că noțiunea contemporană a individualismului e de fapt un set predefinit de alegeri comune de cine să fim și cum să ne comportăm și ce să gândim.
Într-o lume unde algoritmele lui Google și Facebook dictează opinia publică, orice diversiune de la masă e considerată aproape nebună. Există mai puțină și mai puțină nuanță în timpul nostru, și mai multă cenzură—cel puțin în Vest.
Vă-l dau ca exemplu pe un fost lucrător de la Google, James Damore. El a fost concediat după ce într-un memo intern după una din prezentările de la Google despre diversitate și cultură, în care ei cereau feedback, Damore a vorbit despre diferențele biologice dintre bărbați și femei și că există cauze biologice din care femeile au alte preferințe în afară de domeniile IT. (îți recomand să cauți informații despre studiul scandinav „Gender Equality Paradox”) Damore a fost concediat pe bază că după părerea lui Google el promova stereotipurile despre sexe și avea păreri misogine, pe când Damore de fapt doar a descris niște fapte reale științifice despre sexe, și mai mult ca atât, a și scris pagini întregi în acel memo despre soluții și sugestii de a încuraja și promova mai multe femei în IT.
Mai puțină nuanță nu afectează doar opinia publică despre politică și stiluri de viață. Asta înseamnă că noi vom avea mai puțină nuanță în felul nostru de a ne prezenta pe social media. Noi devenim niște caricaturi ale noastre—o adunătură de cutii bifate care învață algoritmele despre comportamentul uman și îl face o resursă cotată pe piața de consum, încurajând în continuare conformitatea și “perfecțiunea”.
Fapt care mă duce la următorul punct:
2. Social media ne face să ne comparăm “sinele autentic” cu versiunile lustruite ale altora.
În primul rând ar trebui să adresez problema așa-ziselui “sine autentic”. Cum și am menționat într-un articol precedent, (în engleză) neurologic vorbind sinele nostru e o iluzie. Totul ce suntem e o colecție de instincte, impulsuri și comportamente care mereu se schimbă. Dar de dragul simplificării totuși îi voi spune un “sine”.
Chiar dacă sinele e o iluzie, e totuși o iluzie în care investim majoritatea timpului. Admiți tu ori nu, însă majoritatea din noi ne valorăm pe sine comparându-ne cu alții, mereu a fost așa și eu nu mă aștept că asta se va schimba vreodată—e doar natura umană.
Însă ce se va întâmpla dacă ceea cu ce ne comparăm nu-i real? Ce se va întâmpla dacă identitățile oamenilor pe care-i vedem online sunt doar momentele lor cele mai bune, versiunile lor lustruite, ci nu adevărate? Sigur, noi știm diferența, nu-i așa? Păi, rațional da. Emoțional? Nu prea.
Prima noastră reacție la orice indicație ori interacțiune socială (chiar și online) e emoțională, deoarece emoțiile sunt instinctuale iar instinctul conduce majoritatea comportamentului nostru. Și deci e natural că prima emoție ce o simțim atunci când vedem oameni online care arată foarte fericiți e să ne punem întrebări despre valoarea și ocupația proprie—de parcă acea fotografie care cineva a ales-o din vreo 30 din ele ori acea călătorie prin Europa e modul obiectiv de a judeca viața lor la general. Noi știm că e doar un highlight, însă partea emoțională a creierului nostru nu știe—cel puțin la început. Ceea ce înseamnă că majoritatea timpului când dăm scroll pe feedul din Facebook sau Instagram și îi vedem pe alții care au mai mult fun ca noi, primul răspuns emoțional e să ne simțim geloși și complexați, iar dacă petrecem câteva ore zilnic făcând asta, eventual acest fapt ne afectează sănătatea mintală, și poate duce chiar și la nivele sporite de anxietate și depresie.
Uite, eu nu spun că noi trebuie toți să abandonăm social media și să ne ducem naibii să trăim în pădure. (fără supărări la oamenii din pădure, eu-s doar gelos c-o puteți face)
Tot ce spun e că primul pas de a soluționa o problemă e să identifici acea problemă. Da, eu cred că social media—în modul în care e construită și se dezvoltă acum—e o problemă foarte mare. Aceste rețele evidențiază și exploatează slăbiciunile și viciile noastre. De aceea noi trebuie să vorbim despre asta mai des și noi trebuie să căutăm soluții.
Eu pot să-mi închipui că unii din voi ar obiecta acum: Andrei, social media nu-i vinovată că oamenii sunt atât de vulnerabili, exploatarea nu era niciodată intenția acestor platforme, ele erau făcute pentru a conecta lumea.
La care eu aș răspunde: Tu ce trăiești în Disneyland ori fumezi iarbă toată ziua?
Noi trăim în era economiei de atenție, și platformele social media există pentru a scurge mai mult din atenția noastră. De ce, mă întrebi? Deoarece aceste platforme sunt “fără plată” și noi suntem produsul lor, ci nu clienții.
Noi oferim atenția noastră fără plată în așa fel ca aceste platforme să strângă date despre noi și să vândă aceste date companiilor interesate să ne targheteze și să ne vândă chestii. Chestii care le vrem ori care credem că le vrem ori care încă nu le vrem dar pe care eventual le vom vrea deoarece există o industrie întreagă care se numește MARKETING care studiază comportamentul uman pentru a exploa—ekhm—vinde produse fantastice nouă. Și noi suntem surprinși că companiile ca Facebook au crescut atât de rapid? Păi noi le oferim atenția noastră—care probabil că e cea mai importantă resursă de pe piață acum—degeaba!
Și după cum se mișcă lucrurile, totul va deveni și mai rău. De ce atât de pesimist, mă întrebi? Păi, deoarece...
3. Social media provoacă dependență
Câțiva ani în urmă eu începusem un vlog de satiră/comedie pe Facebook și unele video-uri devenise relativ virale după standardele modeste ale Republicii Moldova. Eu primeam zeci de mii de vizionări și sute de share-uri. Era prima dată în viață când primisem atâta atenție online. Era straniu la început, nu eram sigur cum să reacționez, însă după ceva timp corpul și mintea mi s-au ajustat și totul devenise extrem de captivant: văzând like-uri, comentarii de la oameni care discutau despre acele video-uri. Eu nu mă puteam opri din a controla notificările din telefon. Deprinderea asta devenise într-atât de rea încât dacă ceva timp nu postam nimic eu începeam să am depresie de la faptul că nu primeam atenția de mai înainte care să-mi deie dozele de dopamină. Eu aveam schimbări drastice de dispoziție și deseori mă simțeam complexat. Valoarea mea de sine era aproape în întregime bazată de cum eram perceput pe social media. Mi-a luat aproape un an să ies din bezdna ceea psihilogică.
Cinstit să-ți spun, pe lângă faptul că m-am învățat cum să mă comport cu atenția de pe social media, eu natural m-am maturizat cu vârsta. Însă faptul rămâne același: social media a evidențiat slăbiciunile mele și mă recompensa și mai mult atunci când mă purtam ca un dependent de droguri. De fiecare dată când îmi controlam smartphone-ul după o postare ca să văd like-urile și comentariile eu primeam aceste doze de dopamină și mă simțeam valorat și apreciat. Și de fiecare dată când nu primeam like-uri, eu mă simțeam aiurea. Era exact lucrul despre care un fost executiv de la Facebook, Sean Parker, vorbea în 2017. Era „bucla de feedback a validării sociale”:
“Facebook literalmente îți schimbă relația ta cu societatea, cu alți oameni. Probabil și intervine în productivitate în moduri bizare. Doar Dumnezeu știe ce face cu creierul copiilor noștri...Cum să consumăm cât mai mult timp și atenție posibilă de la tine?...E o buclă de feedback a validării sociale...exact un lucru care un hacker ca mine l-ar inventa, deoarece tu exploatezi o vulnerabilitate în psihologia umană...Toți din noi suntem conectați în sistem, toate mințile noastre pot fi deturnate. Alegerile noastre nu sunt într-atât de libere cum ne imaginăm”
O parte din pricină din care să dai scroll pe feed-ul din Facebook e atât de captivant e deoarece e parțial aleatoriu: noi nu știm ce exact va apărea pe ecran și deci noi continuăm să dăm scroll în jos, sperând că ceva hazliu ori captivant ori șocant va apărea. E aproape același mecanism ca și aparatul de noroc la un Casino. E incertitudinea și potențiala recompensă care sunt atât de captivante și care îți provoacă dependență.
Eu nu sunt un absolutist și n-o să declar că toată dependența e rea. Eu cred că noi toți suntem dependenți ori obsedați de ceva. Cineva e dependent de droguri grele, cineva e obsedat cu sala de forță, cineva cu băutul, cineva cu cititul nuvelelor. Vezi, există dependențe mai bune și mai rele. Eu cred că ești destul de înțelept să înțelegi care sunt care.
Și chiar acele dependențe “rele” pot fi făcute în puțin mai bune în unele cazuri. Tu nu ești nevoit să părăsești social media cu totul pentru a te simți sănătos mintal. Spre deosebire de Jaron Lanier—pionerul realității virtuale—Eu nu cred că renunțarea la totul e un răspuns. Eu cred că utilizarea moderată și conștientizarea pericolelor psihologice ale acestor rețele e un răspuns mai pragmatic și realist.
Dozele de dopamină pe care le primim de la like-uri și notificări de pe Facebook nu sunt problema de facto, noi primim dopamină atunci când mâncăm ceva gustos, când avem sex, când primim o mărire de salariu la lucru. Sistemul de recompensare în creierul nostru există dintr-o pricină, a fost dezvoltat de-a lungul evoluției.
Problema rețelelor de socializare e că e un ciclu care nu se termină, el nu are un scop final. (păi are un scop însă pentru companii care dețin datele noastre, ci nu pentru noi) Social media exploatează acest sistem de recompensare din creierul nostru și ne fură atenția, iar eu aș argumenta că noi am putea folosi acea atenție pentru lucruri mult mai productive.
Sporirea ratelor de depresie și suicid la adolescenți
Există câteva studii care arată o corelație între popularizarea social media (cam prin 2010) și sporirea drastică a ratelor de depresie și suicid la adolescenți.
Psihologii sociali Jonathan Haidt și Greg Lukianoff au scris o carte care se numește „Răsfățarea Minții Americane”, în care ei vorbesc despre cultura „safe-space” sau spațiu-sigur care a prins popularitate în universitățile Americane cam prin 2014, și s-a răspândit și în Marea Britanie, Canada, și alte țări din Europa de Vest. Se referă la cum administrațiile acestor școli au început a folosi un limbaj de siguranță și pericol pentru a descrie idei și speakeri, și cum acele administrații promovează politici bazate pe premisa că studenții sunt vulnerabili sau fragili.
Jonathan avuse un articol în gazeta britanică The Guardian în care vorbește despre acest fenomen:
“Termeni ca “spațiu-sigur”, „avertizare de declanșare” și „microagresiuni” au intrat în limbajul nostru. Noi credem că acești termeni sunt niște cereri făcute de o generație care a fost deprivată de cantitatea necesară de imunizări sociale. Studenții acum reacționează cu un răspuns emoțional alergic (deseori numindu-se „a fi declanșat”) la lucruri la care generațiile precedente ori ar fi fost ignorat ori contrazis.
Nu-i vina copiilor. În Marea Britanie și în Statele Unite părinții au devenit mult mai fricoși în anii ’80 și ’90, odată ce televiziunea și internetul i-au expus pe toți, în cantități mai mari, la întâmplările rare a crimelor brutale și accidentelor neobișnuite care, după cum noi raportăm în cartea noastră, acum se întâmplă mai rar și mai rar. Jocurile în aer liber și mișcarea independentă au scăzut; iar timpul în fața ecranului și activitățile supravegheate de adulți au crescut.
Și totuși jocurile libere în care copiii inventează regulile proprii, iau riscuri mici, și se învață să stăpânească pericole mici (ca de exemplu să se împroaște cu bulgări de zăpadă) joc un rol crucial în dezvoltarea competenței sociale și fizice ca adult. Deposedându-i de joc liber le stagnează creșterea socio-emoțională. Cercetătorii Norvegieni de jocuri Ellen Sandseter și Leif Kennair au scris despre „efectele anti-fobice a experiențelor emoționante.” Ei au notat că copiii încerc spontan să-și adauge risc în jocul lor, fapt care se extinde la abilitățile lor de a face față greutăților, și respectiv îi împuternicește să-și pună provocări și mai mari. Cercetătorii ne avertizau: „Noi am putea observa un neuroticism ori psihopatologie sporită în societate dacă copiii sunt împiedicați să participe în jocuri adecvat riscante conform vârstei lor.” Ei au scris aceste cuvinte în 2011. În următorii ani prezicerea lor s-a adeverit.
”
Statistica sănătății mintale în SUA și Marea Britanie ne spun aceeași istorie îngrozitoare: copiii născuți după 1994—acum cunoscuți ca generația iGen sau Gen-Z—suferă de rate mult mai înalte de anxietate și depresie decât generația precedentă, născută între 1982 și 1994.
Poți vedea în graficul de mai sus că în jurul anului 2010—când platformele ca Facebook și Instagram au avut o creștere sporită—ratele de depresie s-au mărit considerabil, mai ales pentru fetele adolescente. Ar putea fi o coincidență, însă eu mă îndoiesc că e așa. Totul se conectează prea ușor, social media ar trebui să aibă un rol major în compararea noastră obsesivă cu versiunile noastre „perfecte” online. Noi cheltuim prea mult timp pe aceste rețele ca ele să nu ne afecteze sănătatea noastră mintală.
În video de mai jos îl puteți vedea iar pe Jonathan Haidt, de data asta la podcastul lui Joe Rogan, discutând despre rata de suicid care se află în creștere.
“Chiar și mai tragic, noi de asemenea vedem acest trend în rata suicidului la adolescenți, care crește la ambele sexe în SUA și Marea Britanie. În Statele Unite, rata de suicid a crescut cu 34% pentru băieții adolescenți (în 2016, comparativ cu rata mai redusă în perioada 2006-2010). Pentru fete, rata a crescut tocmai cu 82%. În Marea Britanie, rata de suicid la băieții adolescenți a crescut cu 17% până în 2017, în timp ce la fete a crescut cu 46%. Nimeni nu știe la sigur de ce anii recenți a văzut așa o schimbare drastică la fete comparativ cu băieți, dar explicația cea mai populară între experți e apariția smartphonurilor și social media. Fetele folosesc social media mai mult decât băieții, și ele par să fie mai afectate de compararea socială cronică, focusarea la aparența fizică, conștientizarea că sunt lăsate afară dintr-un grup, și agresiunile sociale și relaționale facilitate de social media”
Din punctul de vedere al evoluției asta are sens—femeile au evoluat să depindă mai mult de abilitățile și relațiile lor sociale în trib deoarece ele erau considerabil mai slabe și neprotejate atunci când aveau grijă de copil. Totul era pentru supraviețuire.
Dar totuși există o lumină la sfârșit de tunel, nu-i așa?
Nu știu, nu-ți pot citi viitorul pe mână ca o țigancă, pot doar să observ tendințe și să speculez. Însă niște întrebări la locul lor ar fi:
Ce facem cu această informație? Care-i soluția? Cum putem minimiza efectele negative ale social media pentru binele nostru și al copiilor noștri?
Iată câteva recomandări de la mine:
1. Analizează-ți consumul smartphone-ului și social media
Recent am instalat aplicația „Usage Time” pe telefon. E un software care strânge informații despre cât de mult timp petrec în fiecare aplicație, de câte ori pe zi am deblocat telefonul, și creează niște graficuri ce rezumează tot comportamentul meu digital. La sigur că mi-a deschis ochii la unele comportamente și mi-a dat informații exacte după care să-mi fac propriile concluzii. Acum eu puteam compara cum mă simțeam emoțional atunci când utilizam telefonul 2 ore pe zi și atunci când stăteam 5 ore în el. Ce am observat e că atunci când stăteam mai mult de 3 ore pe zi eu mă simțeam un pic mai obosit, sustras, și aveam anxietate sporită—atenția mea era peste tot locul, și îmi era mai greu să mă concentrez când mă așezam să citesc o carte sau să mă gândesc la proiectele mele creative.
Timpul optimal o să varieze cu fiecare persoană, și îți sugerezi să încarci acest software ori ceva similar așa ca să ai măcar o idee generală despre consumul tău digital. Personal, am descoperit că pentru mine mai mult de 3 ore e prea mult, îmi scade productivitatea și senzația de fericire. Timpul optimal aș spune că e 2 ore pe zi pentru mine. Pentru tine asta ar putea fi diferit. Încearcă și vezi singur.
2. Ai ceva ocupații în afara lumii de social media.
Tehnologiile disponibile la o atingere de deget sunt într-atât de noi și revoluționare că biologia noastră încă nu e (și nu poate fi) ajustată la ele. Noi nu am evoluat să privim la ecrane digitale ore întregi la rând, și deci e doar natural că ne simțim obosiți și neliniștiți atunci când o facem prea mult.
Trebuie să fii activ, fizic și mintal. Exersează, citește, gândește. Creează ceva. Oferă-ți măcar 30 minute pe zi în care tu nu ai nici o sustragere și poți pur și simplu „să fii plictisit”. Cum și am menționat într-un articol precedent (în engleză), noi uităm cât de importantă e plictiseala, și asta e o problemă mai mare decât pare la prima vedere.
Plictiseala e izvorul creativității și experimentării. Noi avem nevoie de un timp când suntem singuri și nu suntem sustrași pentru a ne simți mai vii. Și noi avem nevoie de timp petrecut afară, undeva mai alături de copaci și chestii. Știi tu, natura. Ai nevoie de asta, nu te înșela. Ești programat să te simți mai bine atunci când natura e mai alături. Clădirile de beton și zgârâie-norii poate și sunt niște miracole ale ingineriei, însă ele nu-ți hrănesc mintea. Deci dedică-ți ceva timp pentru natură.
3. Socializează în stilul „old-school” mai mult.
Eu obișnuiam să fiu prietenul cela care e foarte indecis atunci când oamenii îl întrebau să iese undeva. În adolescență eram obsedat de jocuri video ori de a petrece timpul singur stând în camera mea, locuind în propriile gânduri și privind filme toată ziua. Să nu mă înțelegi greșit, eu încă îmi iubesc timpul când sunt singur. Eu sunt mai mult un introvert după temperament. Însă eu sunt mult mai echilibrat ca persoană decât mai înainte. Eu apreciez timpul cu prieteni și înțeleg că am nevoie de alți oameni. Și deci eu dedic un anumit timp lor și activităților sociale care mă scot din capul meu și din smartphone.
Da, îmi dau seama că în era noastră modalitatea de a socializa deja s-a schimbat. Majoritatea din comunicare e online, și asta e ok, e mai ușor să găsești lumea și să ții contact. Însă asta nicidecum nu poate fi o înlocuire a interacțiunii autentice față-n-față cu cineva. E doar o alternativă. Ceea ce înseamnă că metoda old-school de a socializa trebuie să fie o prioritate. Nu subestima puterea vindecătoare de a râde în voce tare atunci când un prieten a scăpat un pahar plin cu bere într-un restaurant ori când prietenii au început a dansa ca niște balerine în mijlocul parcării sub cântecul „My Heart Will Go On” de Celine Dion iar tu nu te puteai opri din râs.
Ai nevoie de alți oameni, chiar și dacă ești cel mai mare introvert din lume. Și deci când acel prieten te invită să ieși undeva, fă-o, în cazul că n-ai o pricină legitimă să n-o faci. Poți să te holbezi în smartphone mai târziu, el mereu e în buzunarul tău. Acel prieten nu e. Acel prieten e un om care are nevoie de conexiuni autentice cu alți oameni la fel ca și tine. Termină să fii atât de cinic și apreciază-ți oamenii de alături, ei nu vor trăi veșnic.
Sper că totul ce am spus mai sus te va scoate din capul tău un pic și, cel puțin pentru un timp, vei înceta să te compari cu oamenii „perfecți” de pe feed-ul tău din social media și vei începe să trăiești și să ai mai multă compasiune către sine și către alții. Poate atunci tu vei avea mai multă bucurie în viață. Poate atunci tu în sfârșit vei înceta să încerci să fii „fericit” și pur și simplu vei fi.
Dar iarăși, eu nu sunt un expert, există și sfaturi mai nuanțate de la oameni de profesie care studiază psihologia umană, și aici e cazul că eu sunt de acord cu Jonathan Haidt. Iată ce el a mai avut de spus:
“Ce putem noi face ca să inversăm aceste tendințe? Cum putem să ne creștem copiii destul de puternici ca să fie capabili să se descurce cu greutățile ordinare și extraordinare ale vieții? Există un sfat bun în popor: pregătește copilul pentru drum, ci nu drumul pentru copil. Odată ce înțelegi conceptul antifragilității, tu vei înțelege de ce acest sfat e adevărat.”
„Antifragilitate” se referă la conceptul inventat de Nassim Taleb în cartea „Antifragil”. Acest concept descrie o clasă mică dar foarte importantă de sisteme care profită în urma șocurilor, greutăților și dezordinii. Oasele umane și sistemele bancare sunt asemenea exemple; ambele devin mai slabe—și mai înclinate la eșecuri catastrofale—dacă trece un mult timp fără nici un stresor ori greutăți. Sistemul nostru imunitar e la fel.
“Desigur, noi trebuie să lucrăm ca să facem viața mai sigură prin a elimina pericolele fizice din mediul înconjurător, ca șoferii beți ori pedofilii. Și desigur că noi trebuie să-i învățăm pe copiii noștri să se trateze unul pe altul cu bunătate și respect. Dar noi de asemenea trebuie să-i lăsăm să călătorească lumea fără noi. E ceea ce majoritatea din noi cu vârsta de peste 40 am făcut (chiar și în decenii cu rata de crimă mult mai înaltă) și e ceea ce majoritatea copiilor vor să facă. La început, e înfricoșător pentru părinți să-i lese. Dar când un copil de 7 ani sare-n sus și-n jos din excitare că a îndeplinit o însărcinare de sine stătător, devine mai ușor să-l leși în pace să plece într-un parc să se joace cu prietenii săi—unde ei toți se învață să aibă grijă unul de altul și să-și soluționeze conflictele singuri.
Noi nu putem garanta că dându-le copiilor din școlile primare mai multă independență astăzi va micșora rata de suicid la adolescenți mâine. Legătura între supraprotecția din copilărie și bolile mintale din adolescență e sugestivă însă nu definitivă, și există alte cauze posibile. Și totuși există pricine bune să suspectăm că prin ai deposeda de un spectru mai larg de experiențe pe copiii noștri intrinsec antifragili, noi le stagnăm sistematic creșterea. Noi trebuie să dăm drumul—și să-i lăsăm să crească.
”
Cu cât mai mult eu văd cât de captivante pot fi smartphone-urile și social media, cu atât mai mulțumit sunt că măcar jumătate din copilăria mea a fost fără aceste tehnologii intrusive. Cel puțin știu cum e să fii pe partea cealaltă—timpul înainte de internet. Eu fac parte din ultima generație (prima jumătate ai anilor ’90) care a trăit prin timpul cela. Toți cei născuți după 2008 încoace se nasc cu smartphone-uri împrejur, creierul se dezvoltă alături de smartphone. Pot să pun pariu că dacă faci o cercetare vei găsi că copiii cu vârsta de cinci ani petrec mai mult timp jucându-se în iPad decât să privească la mama în ochi.
Poate dramatizez, poate sunt prea stereotipic acum, vorbind despre „vechea mea generație” care se juca cu bețe în nisip. Dar știu că e cel puțin parțial adevărat.
Să nu mă înțelegi greșit, eu sunt mulțumit că există social media deoarece eu pot posta acolo proiectele mele creative și oamenii le pot aprecia și critica. De asemenea eu mi-am făcut câțiva buni prieteni prin aceste platforme, și unele din cele mai bune memorii din viață îmi sunt asociate cu social media. Cu toate acestea, eu nu pot să ignor părțile negative, și am observat creșterea continuă a acestor părți negative în ultimii ani. Tot ce vreau e ca oamenii să fie mai conștienți. Vreau ca ei să aibă mai mult control asupra atenției lor deoarece să știi cum să-ți controlezi atenția e să știi cum să-ți preiai controlul asupra vieții tale.
Lumea noastră s-a schimbat, și se schimbă mai rapid ca niciodată. Biotehnologia și bioingineria sunt industrii noi care probabil vor schimba pentru totdeauna modul în care ne gândim la specia umană. Însă înainte ca să ne gândim asupra sintetizării organelor umane de la zero și să visăm la colonizarea Planetei Mars, ne-ar fi mai de folos să atragem mai multă atenție la cum mediul digital de astăzi ne afectează pe noi și pe viitorii noștri copii.
Stelele din cer poate și-s spectaculoase, însă dacă suntem preocupați stând doar cu nasul în telefon vom scăpa zâmbetul copilului, nemaivorbind de visurile noastre despre Cosmos.
Versiunea articolului în engleză
********************************
În episodul 5 al podcastului vorbisem despre Stoicism ca antidot la pericolele psihologice a rețelelor de socializare. Îl puteți găsi aici.
