La momentul când scriu acest articol (12 Aprilie, 2020), în urma pandemiei de coronavirus au decedat peste 100.000 de oameni, și aproape 2 milioane au fost infectați. Piețele globale sunt pline de incertitudini, iar Fondul Monetar Internațional (FMI) a declarat că se așteaptă că pandemia va cauza o criză economică similară cu Marea depresiune economică din anii 1930. Evenimentele majore (ca Olimpiada din Japonia) au fost amânate, și multe țări din lume se află în carantină. Nunțile, călătoriile, și alte obiceiuri omenești care implică socializarea au fost anulate. Business-urile care își au majoritatea profitului în timpul caniculei, ca restaurantele, hotelurile, companiile aeriene, au fost efectiv stopate sau în cele mai rele cazuri, au falimentat. Iar cei mai afectați la sigur sunt lucrătorii din sistemul medical—nici o țară n-a fost cu adevărat pregătită pentru o asemenea pandemie, și multe sisteme medicale se află în momente critice și alături de colaps.
E incredibil cât de mult o boală (mortalitatea căreia, la moment, e 4,5%, dar încă nu există teste suficiente) e capabilă să influențeze întregul Pământ în doar 3 luni; și nu e clar cu cât se va prelungi asta, unii experți mai optimiști spun că o să revenim la normalitate până la sfârșitul verii, dar majoritatea ajung la un consens că asta va dura în jur de un an și jumătate. Iar dacă e să vorbim de vaccin (unul eficient), un potențial de al doilea val de infectare, și o eventuală revenire treptată la normalitate, asta poate fi minimum peste 2 ani.
Majoritatea statisticilor le puteți găsi pe wordlometers.info și pe site-ul oficial al Organizației Mondiale a Sănătății. Eu nu voi discuta aici despre statistici, întrucât există surse care au extrapolat asupra lor în multe detalii. Pe mine, ca un om ce studiază condiția umană, mă interesează cum putem face față acestei boli pe plan psihologic și social. Cum am reacționat noi, ca societate, la această boală? O fi riscul de a ne îmbolnăvi de coronavirus care ne înspăimântă mai mult, sau faptul că obiceiurile noastre—rutina noastră (de care avem nevoie) au fost întrerupte? Cred că nu există un singur răspuns pentru toți, fiecare are dificultățile sale: cineva și-a pierdut un membru de familie, cineva și-a pierdut lucrul, cineva și-a pierdut afacerea. Respectiv, frica diferă în dependență de om.
Dar această frică ne și unește, și asta n-o spun cu un ton idealist, o spun pragmatic—noi toți ne aflăm în aceeași barcă, mai ales acum când globalizarea treptat omogenizează și mai mult economia mondială—o pierdere de încredere a investitorilor americani din Wall Street în ipotecarea securitizată poate cauza o recesiune economică globală, cum a fost în 2008, care la rândul sau a cauzat Criza datoriei publice din Grecia în 2009, care a culminat în 2015 atunci când Grecia era aproape de faliment și a refuzat să restituie cele 1,5 miliarde de euro pe care le datora Fondului Monetar Internațional, iar asta la rândul său a slăbit economia întregii Uniuni Europene, ș.a. Aceeași criză de emigranți din Siria în 2015 a afectat o lume întreagă. Cu alte cuvinte, economia globală e un domino destul de flexibil dar și destul de fragil în fața unor evenimente care sunt greu de presupus. Aceste evenimente par să fie îndepărtate de realitatea de astăzi, când problema de față e să minimizăm răspândirea coronavirusului, însă cei care pricep măcar un pic la economie și sociologie (și nu mă refer la mine, ci la experți în domeniu) vor fi de-a dreptul alarmați acum, deoarece încă o criză economică globală e destul de posibilă în următorii ani.
OK, tot asta sună alarmant, dar ce putem face noi, oamenii simpli? Cum să reacționăm la această pandemie? O fi bine să fim cinici și să echivalăm acest virus cu o simplă gripă, deși mortalitatea e cel puțin de 35 de ori mai mare decât gripa? O fi timpul să filosofăm asupra acestei probleme, să discutăm teorii abstracte și să ne distanțăm de această problemă sub un pretext “intelectual”?
Albert Camus, scriitorul francez care a editat un jurnal ilegal pentru Rezistența Franceză în timpul ocupației naziste în Cel De-al Doilea Război Mondial, ar spune că toată filosofarea și abstractizarea nu are nici un rost dacă nu e reflectată prin acțiuni.
Albert Camus (1913-1960) - a primit Premiul Nobel pentru literatură în 1957, “...pentru importanta lui creație literară care, cu o lucidă stăruință, aruncă o lumină asupra problemelor conștiinței umane din vremea noastră.”
În 1941, atunci când nordul Franței era sub ocupația Germaniei Naziste, el începuse a scrie romanul Ciuma (publicat în 1947), care povestește despre o epidemie de ciumă într-un oraș din Algeria. Mulți consideră nuvela o alegorie pentru ocuparea Franței, alții o consideră o relatare directă a modului în care un oraș întreg și fiecare individ aparte reacționează la izolare, frică, și incertitudinea din carantină. Eu aș spune că această istorie e și mai mult, e o reflecție asupra “absurdului”—un termen popularizat de Camus care se referă la conflictul dintre tendința umană de a căuta valoare și sens inerent în viață și incapacitatea umană de a găsi un sens într-un univers lipsit de sens, haotic și irațional. Absurdul apare prin natura contradictorie a minții umane și universului.
În cazul nostru, apariția pandemiei globale, care a stopat lumea întreagă pe un timp nedefinit, și respectiv șocul multora din noi, e un exemplu perfect al Absurdului. Nimeni n-a putut prezice așa ceva, la o scară într-atât de imensă. Covid-19 ne-a paralizat viața, ne-a reamintit de iluzia stabilității, și ne-a zguduit cu adevărat din autoliniștire—putem să evităm realitatea din împrejur privind filme, citind cărți, și evadând în alte ficțiuni, dar faptul rămâne același, această boală ne afectează pe toți; și Absurdul care apare în urma acestei realizări va cauza ori un nihilism și neputință, ori un sentiment de rebeliune. În esență, întreaga viață a lui Camus, politică și artistică, era o rebeliune. Iar în romanul Ciuma, el ne prezintă niște personaje diverse care întruchipează moduri diferite de a reacționa la Absurd. Eu acum voi analiza acest roman și voi scoate niște lecții care ne vor ajuta să navigăm în lumea absurdă în care ne aflăm.
Romanul “Ciuma” este setat în 1940 în orașul Oran, pe țărmul Mării Mediterane, dar se bazează pe o epidemie de holeră din 1849, după colonizarea franceză din Algeria.
Ciuma are loc în Oran, un orășel comercial din nordul Algeriei, care se trezește într-o zi cu „șobolani muribunzi ieșind în stradă”—apare o ciumă, iar oamenii din Oran sunt prinși prin surprindere. Chiar dacă dovezile unei ciume erau din ce în ce mai clare, oamenii din Oran au pretins că nu este mare lucru și că pot continua să-și trăiască viața așa cum au făcut-o întotdeauna.
“— Ce-i cu povestea asta cu șobolanii?
— Nu știu. E ciudat, dar o să treacă. (p. 10)
”
Dar nu a trecut. Numărul morților creștea, iar oamenii începeau cu încetul să o ia în serios. Doctorul Bernard Rieux—un om pragmatic, a fost unul dintre primii care a fost mai suspicios și a observat că numerele cresc; cu toate acestea, reacția sa a întârziat (sună cunoscut?), la fel ca și reacția din partea autorităților și a oamenilor din Oran—doar atunci când victimele literalmente mureau pe stradă au început să realizeze că aceasta era ciuma.
Nu e timpul să fim aroganți
Naratorul, identitatea căruia e revelată doar la sfârșitul nuvelei, descrie foarte bine reticența oamenilor de a accepta faptul că viața lor de zi cu zi poate fi întreruptă pentru o perioadă nedeterminată de timp și că această nenorocire li s-a întâmplat. Însă fiecare din ei vor afla în curând că ciumei nu-i pasă de sentimentele lor:
“Epidemiile, într-adevăr, sunt ceva obișnuit, dar crezi cu greu în ele când îți cad pe cap. Au fost pe lume tot atâtea ciume câte războaie. Și totuși, ciume și războaie îi găsesc pe oameni întotdeauna la fel de nepregătiți. Doctorul Rieux era la fel de nepregătit ca și concetățenii noștri și astfel trebuie înțelese ezitările sale. Tot așa trebuie înțeleasă și starea sa de spirit împărțită între îngrijorare și încredere. Când izbucnește un război, oamenii spun: ‘n-are să dureze, e prea stupid’. Și, fără îndoială, un război este desigur prea stupid, dar asta nu-l împiedică să dureze. Prostia stăruie întotdeauna și faptul s-ar observa dacă fiecare nu s-ar gândi mereu la sine. Concetățenii noștri semănau în această privință cu toată lumea, se gândeau la ei înșiși, altfel spus, erau umaniști: nu credeau în flageluri. Flagelul nu este pe măsura omului, îți spui deci că flagelul este ireal, e un vis urât care o să treacă. Dar nu trece totdeauna și, din vis urât în vis urât, oamenii sunt cei care se duc, și umaniștii cei dintâi, pentru că nu și-au luat măsuri de precauție. Concetățenii noștri nu erau mai vinovați decât alții, ei uitau să fie modești, atâta tot, și credeau că totul mai era posibil pentru ei, ceea ce presupunea că flagelurile nu erau posibile. Ei continuau să facă afaceri, proiectau călătorii și aveau păreri. Cum să se fi gândit ei la ciuma care suprimă viitorul, deplasările și discuțiile? Ei se credeau liberi și nimeni nu va fi vreodată liber atâta timp cât vor exista flageluri. (pp. 30, 31) ”
Suferința e universală
Dar acel egocentrism și ignoranță nu au durat mult. În curând, un fapt comun și aproape banal a unit oamenii: suferința. Universalitatea morții și suferința care a rezultat i-au făcut pe oameni să uite de sentimentele lor individuale și să se concentreze pe atenuarea și conținerea acestei boli teribile.
“Începând din acest moment, putem spune că ciuma a devenit problema noastră, a tuturor. Până atunci, cu toată uimirea si neliniștea pe care le-o aduseseră concetățenilor noștri aceste întâmplări ieșite din comun, fiecare își văzuse mai departe de treburile lui, cum putea, la locul lui obișnuit. Și, fără îndoială, asta ar fi trebuit să continue. Dar porțile o dată închise, și-au dat seama că erau toți, și povestitorul el însuși, prinși în același sac și că trebuiau să se deprindă. Astfel, de pildă, un sentiment atât de individual cum e cel al despărțirii de o ființă iubită devine deodată, chiar din primele săptămâni, acela al unui întreg popor și, laolaltă cu frica, suferința principală a acestei lungi perioade de exil. (p. 53)”
O criză comunitară are nevoie de sacrificii și voluntari
Unul din personaje, Raymond Rambert, e un tânăr jurnalist din Paris care venise în Oran înainte de izbucnirea ciumei pentru a lucra la niște articole despre condițiile de trai și sănătatea arabilor locali. Odată cu apariția ciumei și carantinei care a urmat, el a fost închis pentru un timp nedefinit într-o țară străină și departe de iubita lui din Franța. Pe parcursul romanului Rambert se luptă cu tensiunea internă de a alege să rămână în Oran și să-i ajute echipelor medicale în frunte cu Doctorul Rieux, sau să găsească o cale ilegală de a evada. Astfel personajul lui întruchipează dihotomia între fericirea personală și binele comun. După o serie de încercări de a evada, el se găsește în momentul când își dă seama că Rieux și oamenii din oraș au nevoie de el, și deci alege să rămână.
Exemplul lui ne arată că în timpuri dificile e nevoie de un spirit comunitar și oameni pregătiți să facă sacrificii pentru bunăstarea tuturor. Medici în Oran rămâneau tot mai puțini, și echipele medicale aveau nevoie de voluntari. Fără oameni ca Rambert, riscul ca situația să iasă cu totul de sub control era să fie și mai mare.
Aceeași istorie a decurs recent și în realitate în Italia, când sistemul medical era într-atât de copleșit că au început a apela la voluntari medicali—ca rezultat, aproape 8000 de doctori au făcut voluntariat în epicentrul pandemiei, mult mai mulți decât autoritățile locale au cerut inițial.
Dacă vrem să minimizăm riscul ca sistemele medicale să fie copleșite, e nevoie să gândim ca o comunitate, și să respectăm normele recomandate de medici. “We need to flatten the curve”, după cum spun vorbitorii de engleză, referindu-se la graficul care arată limitele tipice de sustenabilitate a unui sistem medical. Respectând carantina, le vom ușura lucrul medicilor. E un minimum pe care-l putem face.
Învață-te să fii cât mai prezent în momentul de față
Jean Tarrou, prietenul lui Rieux, era un om “cumsecade, mereu cu zâmbetul pe buze, părea să fie un iubitor al tuturor plăcerilor normale, fără să fie sclavul lor.” (p. 20) Tarrou întreținea un jurnal cu notițe personale și observații despre alți oameni din acel oraș. Din notițele lui (nu prea deslușite) ne creăm o impresie de un om care la suprafață pare simplu, care nu se complică cu idei prea abstracte sau contemplative. În el vedem o anumită întruchipare a atitudinii Zen la viață—să trăiești fiecare moment și să fii prezent cu mintea chiar și în cele mai banale situații. Cred că putem învăța câte ceva de la atitudinea lui în aceste timpuri dificile.
“Întrebare: cum să faci să nu-ți pierzi timpul? Răspuns: să-l resimți pe toată durata lui. Mijloace: să petreci zile întregi în antecamera unui dentist pe un scaun incomod; să-ți petreci după-amiaza de duminică pe balconul tău; să asculți conferințe într-o limbă pe care n-o înțelegi, să călătorești cu trenul alegând drumurile cele mai lungi și cele mai puțin plăcute și, bineînțeles, să călătorești în picioare; să faci coada pentru bilete la un spectacol și apoi să nu-ți cumperi locul etc.” Dar imediat după aceste digresiuni de limbaj sau de gândire, carnetele pornesc o descriere amanunțită a tramvaielor orașului nostru, a formei lor de luntre, a culorii lor nedefinite, a murdăriei lor obișnuite și termină aceste considerații printr-un “e remarcabil” care nu explica nimic. (pp. 22, 23)”
În cazul nostru, tentația și impulsul normal de a face refresh la statistici (eu-s vinovat de asta) și de a citi toate noutățile despre coronavirus nu-i cea mai rațională metodă de a ne calma mintea, chiar dacă e cea mai intuitivă. Atunci când ne deranjează o problemă, e normal să vrem să cunoaștem fiecare detaliu despre ea, iar tehnologiile de astăzi—social media, și alte metode de a accesa informații instantaneu creează un haos în percepția noastră și ne face sclavi ai propriilor emoții.
Soluția, aș spune, e să consumi noutăți la un timp anumit, sau dimineața, sau seara, și în rest să te ocupi de ceea ce poți controla, ca familia, mintea, hobby-uri, lucru. Ceva ce-ți ocupă mintea sau corpul. Cheia e să încerci să reacționezi mai puțin, și să acționezi mai mult, evident în limitele posibilităților, după cum și Stoicii ar recomanda.
Pandemia ne afectează psihologic în moduri bizare
Specificul unei pandemii e că durează mult, e monotonă, și ne desensibilizează, ne face mai deprimați și mai obișnuiți cu ideea că suntem aparent neputincioși în fața acestui monstru invizibil. Ea nu ne izbește brusc și apoi ne lasă, cum ar fi un tsunami, sau un eveniment ca 9/11, ci ne afectează viața în moduri mai subtile dar mult mai durabile:
“Concetățenii noștri se domoliseră, se adaptaseră, cum s-ar zice, pentru că nu aveau altceva de făcut. Le mai rămânea, firește, atitudinea de nefericire și suferință, dar nu-i mai resimțeau ascuțișul. De altfel, doctorul Rieux, de pildă, considera că tocmai în asta consta nenorocirea și că obișnuința disperării este mai rea decât disperarea însăși. (p. 140)”
Dar această desensibilizare, ironic, a și fost necesară unui doctor ca Rieux, altfel el și-ar fi ieșit din minți. Reacția lui de a-și închide inima și de a-și face lucrul cu sânge rece pare a fi o adaptare biologică a omului în situații stresante:
“La capătul acestor săptămâni extenuante, după toate aceste înserări în care orașul se revarsă pe străzi pentru a se învârti în cerc, Rieux înțelegea că nu trebuia să se mai apere împotriva milei. Mila te obosește când este nefolositoare. Și în senzația acestei inimi care se închista încet în sinea ei, doctorul găsea singura ușurare a acestor zile strivitoare. Știa că asta îi va înlesni sarcina. De aceea se bucura. Când mama lui, întâmpinându-l la ora două noaptea, se îndurera de privirea goală pe care fiul o ațintea asupra ei, ea deplângea exact singura alinare pe care Rieux putea atunci s-o primească. Pentru a lupta împotriva abstracției trebuie să-i semeni puțin. (p. 71)
”
Această abstracție, menționată de Camus, reprezintă Absurdul despre care am vorbit anterior. Acest Absurd e simțit de mulți din noi acum, mai ales de lucrătorii din sistemul medical. Închipuie-ți cum e să fii un medic în epicentrul din Italia, văzând sute de morți în fiecare zi, indiferent de cât de bine îți faci meseria? Sau un medic în New York, unde câteva săptămâni în urmă nu existau destule ventilatoare pentru a asista bolnavii, iar mai recent mulți mor anume din cauza ventilatoarelor, deoarece “ventilatorul în sine poate deteriora țesutul pulmonar în dependență de câtă presiune este necesară pentru a ajuta oxigenul să fie procesat de plămâni”? E o situație absurdă, și oamenii aflați în asemenea situații sunt oameni absurzi.
În cartea Mitul lui Sisif, Camus compară absurditatea vieții omului cu situația lui Sisif, o figură a mitologiei grecești care a fost condamnată să repete pentru totdeauna aceeași sarcină lipsită de sens de a împinge un bolovan pe un munte, doar pentru a-l vedea din nou în jos. Camus susține că atunci când Sisif, la fel ca omul absurd, recunoaște inutilitatea sarcinii sale și certitudinea soartei sale, este eliberat să realizeze absurditatea situației și să ajungă la o stare de acceptare mulțumită. El concluzionează că „totul este bine”, într-adevăr, că „trebuie să-l imaginăm pe Sisif fericit”.
“Sisyphus“ de Titian, circa 1548.
Desigur, cuvântul fericit poate fi interpretat diferit. Aș spune că fericirea lui Sisif e o decizie de a persevera, de a-și continua viața prin revolta sa. Deși bolovanul se rostogolește în jos, el continuă să lupte, deoarece în caz contrar bolovanul îl va zdrobi. E un fel de “fake it till you make it.”
Iar în cazul medicilor de astăzi care se confruntă cu această pandemie, ei continuă să-și facă meseria, în pofida asburdității situației. Însă Camus nu i-ar numi eroi, ci oameni care își îndeplinesc datoria, la fel cum ar trebui să ne îndeplinim și noi datoria noastră. În Ciuma, naratorul subliniază această idee, vorbind despre acțiunile “formațiilor sanitare”:
“Este adevarat că, astăzi, mulți dintre concetățenii noștri ar ceda tentației de a le exagera rolul. Dar naratorul este mai curând ispitit să creadă că, dând prea multă importanță acțiunilor frumoase, ar aduce în cele din urmă un omagiu indirect și puternic răului. Pentru că se poate presupune că aceste acțiuni frumoase n-au atâta preț decât pentru că sunt rare și că răutatea și indiferența sunt motoare mult mai frecvente în acțiunile oamenilor. Aceasta este o idee pe care naratorul n-o împărtășește. (p. 100)
”
Nu avem nevoie de eroi, avem nevoie de oameni decenți
Ceea ce a urmat în romanul Ciuma a fost o luptă lungă, care a văzut mii de vieți omenești irosite, o luptă care a unit orașul și oamenii săi—au împărtășit epuizarea, durerea și lacrimile, curajul și frica. Erau o entitate întreagă, și totuși erau indivizi aparte—cei care, când era nevoie, și-au dat seama că au o datorie față de comunitatea lor, că prin colaborare suferința ar putea fi măcar un pic mai suportabilă.
Doctorul Rieux, protagonistul, nu a romantizat lupta sau oamenii din „formațiile sanitare” care ar fi considerați eroi în zilele noastre. Această ciumă trebuia să fie combătută de oameni obișnuiți, prin acte de serviciu simple și consecvente. Pentru Rieux, nu era nimic nobil sau romantic în privința suferinței, „el trata suferința, nu încerca să demonstreze cât este de bună.” (p. 97)
Camus a fost un moralist care a separat binele de rău, dar a studiat și „zona cenușie”, absurdul, fragilitatea umană. Cottard—un personaj din roman care era un cinic depresiv și care nu dorea ca ciuma să se termine, a fost o excepție de la regulă. Spre deosebire de Sartre (contemporanul lui Camus), care credea că „iadul sunt alți oameni”, Camus considera că majoritatea oamenilor sunt mai buni decât noi credem. „Trebuie doar să le oferi oportunitatea.” (p. 115)
Răul, în viziunea lui Camus, vine mai mult din ignoranță decât din intenție, dar în același timp, nici acțiunile bune nu trebuiesc acoperite și înfrumusețate prin eroisme, întrucât asta ar sugera că ele sunt rare și înfăptuite de oameni selecți și speciali. Spiritul comunitar presupune un efort cumulativ a oamenilor obișnuiți, din simpla datorie de a face ceea ce e corect la moment.
Mai mult de 100 de doctori au murit în Italia în timpul pandemiei de coronavirus—jertfele includ medicii pensionari la care guvernul a început să apeleze în urmă cu o lună pentru a ajuta la combaterea virusului.
“Cei care s-au dedicat formațiilor sanitare n-au avut, într-adevăr, un merit atât de mare, căci știau că era singurul lucru de făcut, și de necrezut ar fi fost să nu se fi hotărât. Aceste formații i-au ajutat pe concetățenii noștri să pătrundă mai adânc în ciumă și i-au convins în parte că, deoarece boala există, trebuia facut tot ce era necesar pentru a lupta împotriva ei. Și pentru că ciuma devenea astfel datoria unora, ea apărea ceea ce era în realitate, adică problema tuturor. (p. 101)
”
Pragmatismul lui Camus ar putea fi rezumat în cuvintele lui Rieux, „Dar știi, mă simt mai solidar cu înfrânții decât cu sfinții. Nu cred că am vreun gust pentru eroism și sfințenie. Ceea ce mă interesează este să fiu om.” (p. 197)
Și poate cele mai înțelepte cuvinte, în mod ironic, proveneau de la „un bătrân astmatic care își trecea năutul dintr-o oala în alta pentru a face ca timpul să treacă”, care i-a spus lui Rieux spre finalul romanului:
„Alții spun: ‘Ciuma e de vină, a fost ciuma’. Puțin mai lipsește ca să ceară să fie decorați. Dar ce înseamnă asta, ciuma. Asta e viață și atâta tot.” (p. 236)
“Și se vor ține discursuri. […] Parcă îi aud: ’Morții nostri...’ și se vor duce să ia o gustare” (p. 236)
Cinismul și ironia bătrânului își au locul său—mulți din noi idealizează aceste timpuri și prezic o anumită schimbare în atitudine, că cică uite în sfârșit vom conștientiza ce este cu adevărat important în viață odată ce ieșim din carantină. Însă realitatea e că oamenii, de obicei, nu se schimbă fundamental—asta e natura noastră. Și asta e un lucru care trebuie să-l acceptăm, deoarece el face parte din fiecare din noi.
“Bătrânul avea dreptate, oamenii erau tot aceiași. Dar asta era puterea si nevinovăția lor și tocmai în acest punct, pe deasupra oricărei dureri, simțea Rieux că se unea cu ei.” (p. 237)
Ce face acest roman atât de important este că el transcende politica și nu reprezintă doar o simplă descriere a pandemiei. În cele din urmă, este o poveste despre noi, despre modul în care răspundem ca indivizi și ca comunitate la tragediile vieții care sunt în mare parte în afara controlului nostru, dar care totuși necesită acțiuni decente din partea fiecăruia.
